Autor: Livia Bătăiosu
Regina nopții e o floare,
Ce înflorește-n noapte,
Ea fură din lumina lunii,
Mireasmă și culoare.
Regina cerului e luna,
Iar pe pământ regină-i ea,
Ea ce-ți mângâie privirea,
Cu gingășie-n noaptea grea.
E palidă culoarea ei,
Dar are strălucire.
Din cupa ei arome dulci,
Răzbat până la mine.
Parfumul ei amețitor,
Te duce la visare.
E floarea lunii de pe cer,
Suava plină de savoare.
Când luna după nor i-ascunsă,
Petala înspre cer și-o îndreaptă.
Își caută surata ei,
Lumina să împartă.
Stele, licurici scânteietori,
Din alaiul lor fac parte,
Luminând până în zori,
Dau culori naturii-n noapte.
sâmbătă, 31 mai 2008
Dor
Autor: Livia Bătăiosu
Iartă-mă vânt că te-am trezit,
Cu strigătul inimii mele,
Ce pân’ la tine a răzbit,
Plângând de dor, plângând cu jale.
Iartă-mă soare c-am umbrit,
A ta lumina cu a mea tristețe
Dar, sufletul mi-e pătimit
Uitând a razei frumusețe.
Iartă-mă mare că te-am agitat,
Cu a mea furtună ce azi mă străbate,
Al meu suspin în val l-am aruncat,
Ridicând ape-n ceruri cu dureri de moarte.
Iartă-mă dor că-n lacrimi azi te cânt,
Dar rădăcini ai prins în trupu-mi suferind
Și crești cu fiecare clipa
În strigăt, în simțiri, în lacrima ce pică.
Iartă-mă Tu, că te iubesc atât,
Ascultă-mi dorul tânguinduse în vânt
Și-n strigăt cum despică cerul,
Ascultă…crunt îmi plânge dorul.
Iartă-mă vânt că te-am trezit,
Cu strigătul inimii mele,
Ce pân’ la tine a răzbit,
Plângând de dor, plângând cu jale.
Iartă-mă soare c-am umbrit,
A ta lumina cu a mea tristețe
Dar, sufletul mi-e pătimit
Uitând a razei frumusețe.
Iartă-mă mare că te-am agitat,
Cu a mea furtună ce azi mă străbate,
Al meu suspin în val l-am aruncat,
Ridicând ape-n ceruri cu dureri de moarte.
Iartă-mă dor că-n lacrimi azi te cânt,
Dar rădăcini ai prins în trupu-mi suferind
Și crești cu fiecare clipa
În strigăt, în simțiri, în lacrima ce pică.
Iartă-mă Tu, că te iubesc atât,
Ascultă-mi dorul tânguinduse în vânt
Și-n strigăt cum despică cerul,
Ascultă…crunt îmi plânge dorul.
Ridică-te!
Autor: Livia Bătăiosu
Ridică-te! Ridică-te și mergi din nou,
Dincolo de tine lumea merge înainte.
Întinde-ți aripile, zbori spre nou,
Viața te așteaptă! Doar , ridică-te!
Deschide-ți ochii!Privește zarea,
Lumea e frumoasă, întinde mâna,
Atinge cu ea culmi nesperate,
Trăiește din nou.Privește departe!
Alungă-ți teama și-nvinge tristețea.
Fii curajos!Învinge viața!
Ridică-te!Putere-ți va da speranța,
Soarbe-i vlaga și gustă-i esența.
Ridică-ți lumina către lumină,
Unde îngerii cântă și te alină,
Îngerul tău te va ajuta,
Să-ți ridici fruntea și ochii spre ea.
Căci îngerul tău încă traiește
Și plânge cu tine când te găsește,
În lumi pierdute de mult uitate.
Ridică-te!Mergi mai departe!
Ridică-te! Ridică-te și mergi din nou,
Dincolo de tine lumea merge înainte.
Întinde-ți aripile, zbori spre nou,
Viața te așteaptă! Doar , ridică-te!
Deschide-ți ochii!Privește zarea,
Lumea e frumoasă, întinde mâna,
Atinge cu ea culmi nesperate,
Trăiește din nou.Privește departe!
Alungă-ți teama și-nvinge tristețea.
Fii curajos!Învinge viața!
Ridică-te!Putere-ți va da speranța,
Soarbe-i vlaga și gustă-i esența.
Ridică-ți lumina către lumină,
Unde îngerii cântă și te alină,
Îngerul tău te va ajuta,
Să-ți ridici fruntea și ochii spre ea.
Căci îngerul tău încă traiește
Și plânge cu tine când te găsește,
În lumi pierdute de mult uitate.
Ridică-te!Mergi mai departe!
Domnița
Domnița
În zare castelul unde trăiește domnița,
Plutește pe nori pierdut în ceață,
Străjuit de brazi ce abia se zăresc,
Parfumat de trandafirii ce înfloresc.
În cămări întunecate ecoul pașilor ei,
Rupe tăcerea ce-o apasă pe umerii goi.
Suspine prelungi se aud prin odăi,
Se opresc la fereastră, se strecoara în zări.
Cu ochii în lacrimi și privirea pierdută,
Privește absent spre cerul ce parcă
Așteaptă, cu mâna gingașă să-l prindă,
Să-i simtă finețea și mâna plăpândă.
Așteaptă-n tăcere printre nori să zărească,
Chipul iubit ce-n nopți îl visează.
Vazduhul e plin de suspinele grele,
Ce pieptu-i străpung în lacrimi amare.
Ochii albaștrii plini de speranță,
Străpung ceața cu dorință intensă.
Trandafirii i-ating în treacăt privirea
Însă, nu-i vede, ea își cheamă iubirea.
În neliniști se zbate zile și nopți.
Nu are odihnă, nu poate-nțelege,
De ce iubitul nu se întoarce,
Să-i dea dragoste și liniște-n noapte.
Pe fața ei pală se citește durerea,
Iar gura-ncleștată nu rupe tăcerea.
Traiește tăcuta într-o lume pierdută.
Doar pașii pe piatră răzbat în lumea ei crudă.
Pe piatra roasă de ale vremii treceri,
Se aude zgomot ce străpunge noaptea.
Domnița tresare. Sunt pașii repezi,
Pe care-i așteptă de ani să apară.
Într-o clipă iubirea mult așteptată,
Era în cămară. Nu îndrăznea să creadă,
Că acum e-n brațele celui iubit
Ce-a fost plecat în ceață și-n noapte a venit.
În castelul din nori acum se aude până departe,
Șoapte fierbinți, dragoste-n noapte,
Ecoul pașilor învăluiți în mister,
Râsete dulci ce-n negura nopții se pierd.
Rog noaptea
Autor: Livia Bătăiosu
Rog noaptea să ma-doarmă,
În amorțire lin să curg,
Să mă prefacă-n umbră,
În vise să ajung.
Să mă cuprindă tainic,
Cum tainic știe stelele îmbrățișa
Și sa mă poarte alene,
Să mă prefacă-n stea.
Să mă arance-n ceruri
Printre luceferi-crai,
Să am lumină pururi,
Să uit al vieții trai.
Ori strai întunecat să-mi dea,
Să fiu un cer plin de luceferi,
Atunci și luna poate-o vrea
Să se agațe printre neguri.
Rog noaptea…
Rugăminți deșarte…
E surdă, mută, ea rămâne noapte,
Rece…cu lumini stralucitoare.
Eu…
Nicicând nu am să fiu o stea,
Sunt doar o muritoare.
Rog noaptea să ma-doarmă,
În amorțire lin să curg,
Să mă prefacă-n umbră,
În vise să ajung.
Să mă cuprindă tainic,
Cum tainic știe stelele îmbrățișa
Și sa mă poarte alene,
Să mă prefacă-n stea.
Să mă arance-n ceruri
Printre luceferi-crai,
Să am lumină pururi,
Să uit al vieții trai.
Ori strai întunecat să-mi dea,
Să fiu un cer plin de luceferi,
Atunci și luna poate-o vrea
Să se agațe printre neguri.
Rog noaptea…
Rugăminți deșarte…
E surdă, mută, ea rămâne noapte,
Rece…cu lumini stralucitoare.
Eu…
Nicicând nu am să fiu o stea,
Sunt doar o muritoare.
Doar vântul
Autor: Livia Bătăiosu
O mana caldă și catifelată,
Îmi mângâie obrazu-mbujorat.
Tresar, e vântul care-n treacăt
M-atinge lin și delicat.
Pe buze simt sărut suav,
Proaspăt-roua tinereții,
E vântul ce-a trecut fugar,
Pe buze mi-a lăsat răcoarea dimineții.
Îmbrățișare tandră, fiori reci
În brațe- ramuri de cireș,
Trăiri intense, simțăminte adânci,
Vântul mă-nconjoară, fac parte din vartej.
Șoapte înțelese de a inimii putere,
Se strecoară-n suflet mângâindu-l,
Enigmatice cuvinte destăinuind iubire,
Înlănțuită sunt în adieri…doar vântul.
Doar vânt și fulgi de nea
Ce-mi dăruiesc iubire,
Săruturi ce veghează asupra mea
Și-mi umple inima de fericire.
O mana caldă și catifelată,
Îmi mângâie obrazu-mbujorat.
Tresar, e vântul care-n treacăt
M-atinge lin și delicat.
Pe buze simt sărut suav,
Proaspăt-roua tinereții,
E vântul ce-a trecut fugar,
Pe buze mi-a lăsat răcoarea dimineții.
Îmbrățișare tandră, fiori reci
În brațe- ramuri de cireș,
Trăiri intense, simțăminte adânci,
Vântul mă-nconjoară, fac parte din vartej.
Șoapte înțelese de a inimii putere,
Se strecoară-n suflet mângâindu-l,
Enigmatice cuvinte destăinuind iubire,
Înlănțuită sunt în adieri…doar vântul.
Doar vânt și fulgi de nea
Ce-mi dăruiesc iubire,
Săruturi ce veghează asupra mea
Și-mi umple inima de fericire.
Romanticul
Autor: Livia Bătăiosu
Traiește-ntr-o lume plină de vise,
Scăldate-n lumină și fantezii.
Are trăiri, sentimente intense,
Dă frumusețe verbului * a iubi*
Voi vedeți pomul. El vede frunza,
Cum se unduie usor batută de vânt.
Vede soarele cum strecoară raza,
Prin ramuri dese poleite cu argint.
Voi vedeți floarea. El petala,
Cu a ei finețe de catifea,
Simte aroma ce naște iubirea,
Ce cu tandrețe îl va mângâia.
Voi vedeți cerul. El are vise,
Pe razele lunii poate zbura.
Stelele sunt daruri alese,
Cu ele iubirea își va dezmierda.
Tu vezi marea. El vede valul,
Ce se sparge de tărm la răsărit.
Sirenele-i cântă, el plânge amorul,
Marea-i șoptește cuvinte de alint.
Tu vezi haina. El vede omul,
Citește-n privire sufletul lui.
Tu vezi moarte, el nemurire.
Totul se schimbă la atingerea lui.
Traiește-ntr-o lume plină de vise,
Scăldate-n lumină și fantezii.
Are trăiri, sentimente intense,
Dă frumusețe verbului * a iubi*
Voi vedeți pomul. El vede frunza,
Cum se unduie usor batută de vânt.
Vede soarele cum strecoară raza,
Prin ramuri dese poleite cu argint.
Voi vedeți floarea. El petala,
Cu a ei finețe de catifea,
Simte aroma ce naște iubirea,
Ce cu tandrețe îl va mângâia.
Voi vedeți cerul. El are vise,
Pe razele lunii poate zbura.
Stelele sunt daruri alese,
Cu ele iubirea își va dezmierda.
Tu vezi marea. El vede valul,
Ce se sparge de tărm la răsărit.
Sirenele-i cântă, el plânge amorul,
Marea-i șoptește cuvinte de alint.
Tu vezi haina. El vede omul,
Citește-n privire sufletul lui.
Tu vezi moarte, el nemurire.
Totul se schimbă la atingerea lui.
Doar un suspin
Autor: Livia Bătăiosu
O stea in palme ai ținut,
O stea ce strălucea doar pentru tine,
Ai ignorat-o și-ai pierdut
A sa lucire….
Privirea ei te-a bucurat
Și te-a hranit cu a ei caldura,
Te-ai încălzit și ai fugit
La umbră…
Ea ți-a vorbit, te-a mângâiat
Când totul îți era străin
Si pentru toate astea ai lasat
Doar un suspin…
O stea in palme ai ținut,
O stea ce strălucea doar pentru tine,
Ai ignorat-o și-ai pierdut
A sa lucire….
Privirea ei te-a bucurat
Și te-a hranit cu a ei caldura,
Te-ai încălzit și ai fugit
La umbră…
Ea ți-a vorbit, te-a mângâiat
Când totul îți era străin
Si pentru toate astea ai lasat
Doar un suspin…
Rondelul unei nestemate
Autor: Livia Bătăiosu
Aș vrea să-ți fiu cer și pământ,
Soare viață și gând.
Să te imbrățișez, nestemată,
Suflet îmi esti, iubire curată.
Sa stralucești ca niciodată
Caci, pentru tine comoară minunată,
Aș vrea să-ti fiu cer și pământ,
Soare, viață si gând.
Culori multicolore, viu
Să se aprindă în a ta privire
Și ca să simți a mea iubire,
Aș vrea să-ți fiu cer și pământ,
Soare , viață și gând.
Aș vrea să-ți fiu cer și pământ,
Soare viață și gând.
Să te imbrățișez, nestemată,
Suflet îmi esti, iubire curată.
Sa stralucești ca niciodată
Caci, pentru tine comoară minunată,
Aș vrea să-ti fiu cer și pământ,
Soare, viață si gând.
Culori multicolore, viu
Să se aprindă în a ta privire
Și ca să simți a mea iubire,
Aș vrea să-ți fiu cer și pământ,
Soare , viață și gând.
Doar tu poți
AutorL Livia Bătăiosu
Doar tu poți inimii vorbi tăcând,
Mireasmă, dulce adiere-floare,
Ce-n fiori reci te simt trecând,
Pe trupu-mi cu suava sărutare.
Te strecori lin, te simt în porii pielii,
Umbră nevăzută, chip divin,
Ce-n vise tu mă porți când norii,
Năvălesc pe cerul meu senin.
Fruntea mi-o săruți și ochii,
Tristeți alungi cu mângâieri prelungi,
Te simt in aer, apă și în păru-mi cum te joci,
Cu mâini liniștitoare, ramuri de copaci.
Catifelate flori-atingeri,
Sublime, tainice simțiri
Când fulgi de nea pe chipu-mi se coboară,
Cuprinsă sunt,îmbrățișare ce-nfioara.
Doar tu poți ști, poți înțelege
Adâncul cel ascuns, izvor de frumusețe
Ce zace-n întuneric rece,
Tu ai pătruns enigma cu a ta blândețe.
Doar tu ființă, a cerului lumină,
Mi-ai arătat prin ochii tăi candoare,
Mi-ai pus în palmă sărut-viață senină,
Strecurându-te în suflet ca o boare.
O boare înmiresmată, rasuflare caldă, sacadată,
Ce mi-a înrobit voință, suflet,minunată apăsare,
Doar tu poți taina s-o dezlegi, toamnă adorată,
Ce-mi luneci în simțiri, lumină, adiere-boare.
Doar tu poți inimii vorbi tăcând,
Mireasmă, dulce adiere-floare,
Ce-n fiori reci te simt trecând,
Pe trupu-mi cu suava sărutare.
Te strecori lin, te simt în porii pielii,
Umbră nevăzută, chip divin,
Ce-n vise tu mă porți când norii,
Năvălesc pe cerul meu senin.
Fruntea mi-o săruți și ochii,
Tristeți alungi cu mângâieri prelungi,
Te simt in aer, apă și în păru-mi cum te joci,
Cu mâini liniștitoare, ramuri de copaci.
Catifelate flori-atingeri,
Sublime, tainice simțiri
Când fulgi de nea pe chipu-mi se coboară,
Cuprinsă sunt,îmbrățișare ce-nfioara.
Doar tu poți ști, poți înțelege
Adâncul cel ascuns, izvor de frumusețe
Ce zace-n întuneric rece,
Tu ai pătruns enigma cu a ta blândețe.
Doar tu ființă, a cerului lumină,
Mi-ai arătat prin ochii tăi candoare,
Mi-ai pus în palmă sărut-viață senină,
Strecurându-te în suflet ca o boare.
O boare înmiresmată, rasuflare caldă, sacadată,
Ce mi-a înrobit voință, suflet,minunată apăsare,
Doar tu poți taina s-o dezlegi, toamnă adorată,
Ce-mi luneci în simțiri, lumină, adiere-boare.
Rondelul unei toamne
AutorL Livia Bătăiosu
Parfum de toamnă, strălucitoare stea,
Din frunza verde-ruginie tu te-ai ridicat,
Plutind în adieri și puf de păpădie,
În ochi de caprioară și-n gustul de gutuie.
În ziua mohorâtă și frunza ce foșnește
Te simt, te gust și te miros,
Parfum de toamnă, strălucitoare stea
Ce trupul mi-l cuprinzi…mireasma mea.
În dansul frunzelor ce cad,
Te-aud vorbindu-mi de iubire,
Iar picurii de ploaie îmi șoptesc,
Că-n tine azi am să găsesc,
Parfum de toamnă, strălucitoare stea.
Parfum de toamnă, strălucitoare stea,
Din frunza verde-ruginie tu te-ai ridicat,
Plutind în adieri și puf de păpădie,
În ochi de caprioară și-n gustul de gutuie.
În ziua mohorâtă și frunza ce foșnește
Te simt, te gust și te miros,
Parfum de toamnă, strălucitoare stea
Ce trupul mi-l cuprinzi…mireasma mea.
În dansul frunzelor ce cad,
Te-aud vorbindu-mi de iubire,
Iar picurii de ploaie îmi șoptesc,
Că-n tine azi am să găsesc,
Parfum de toamnă, strălucitoare stea.
Doar timpul
Autor: Livia Bătăiosu
Doar timpu-mi va deschide ochii
Și-mi va închide rănile adânci.
Tot el la întrebări îmi va răspunde
Și voi afla ce îmi ascunde.
Doar timpul poate să renasca
Ce-n timp s-a risipit sau a murit,
El poate vieții să vorbească
Sau poate tace până la sfârșit.
Fuiorul lui se scurge-ncet
Împletind o plasă-n jurul meu
Și ma îmbracă-ntr-un veșmânt
Prin care să respir și eu.
Multe-mi ia și multe îmi aduce,
Doar timpul știe cum și cât
De grea-i povara ce-o pot duce,
Pe al meu spate gârbovit.
Gârbovit de timpul aspru petrecut
Și arcuit de biciul zilelor nefaste,
Pot spune însă că timp am avut,
Să le trăiesc ș-apoi să uit de toate.
Doar timpul pare a-mi fi prieten
Dar, și dușman necrutător,
Nu-l pot îndepărta, nici să-l apropii,
Sunt prinsă-n firul din fuior.
Doar timpu-mi va deschide ochii
Și-mi va închide rănile adânci.
Tot el la întrebări îmi va răspunde
Și voi afla ce îmi ascunde.
Doar timpul poate să renasca
Ce-n timp s-a risipit sau a murit,
El poate vieții să vorbească
Sau poate tace până la sfârșit.
Fuiorul lui se scurge-ncet
Împletind o plasă-n jurul meu
Și ma îmbracă-ntr-un veșmânt
Prin care să respir și eu.
Multe-mi ia și multe îmi aduce,
Doar timpul știe cum și cât
De grea-i povara ce-o pot duce,
Pe al meu spate gârbovit.
Gârbovit de timpul aspru petrecut
Și arcuit de biciul zilelor nefaste,
Pot spune însă că timp am avut,
Să le trăiesc ș-apoi să uit de toate.
Doar timpul pare a-mi fi prieten
Dar, și dușman necrutător,
Nu-l pot îndepărta, nici să-l apropii,
Sunt prinsă-n firul din fuior.
Rondelul unei uniri
Autor: Livia Bătăiosu
Ne-am dat mâna,
În fața cerului ne-am pus cununa.
In dar eternității ne-am dat fericirea,
Iar veșniciei ne-am promis iubirea.
Ne-am promis credință cu suflete curate,
Sub cerul plin de stele, fericiți în noapte
Ne-am dat mâna,
În fața cerului ne-am pus cununa.
În fiecare zi trăim altă minune,
Căci meniți am fost în această lume,
Plini de fericire, cu multa speranță
Ne-am dat mâna,
În fața cerului ne-am pus cununa.
Ne-am dat mâna,
În fața cerului ne-am pus cununa.
In dar eternității ne-am dat fericirea,
Iar veșniciei ne-am promis iubirea.
Ne-am promis credință cu suflete curate,
Sub cerul plin de stele, fericiți în noapte
Ne-am dat mâna,
În fața cerului ne-am pus cununa.
În fiecare zi trăim altă minune,
Căci meniți am fost în această lume,
Plini de fericire, cu multa speranță
Ne-am dat mâna,
În fața cerului ne-am pus cununa.
Doar taci
Autor: Livia Bătăiosu
Nu vreau să mai aud
Cum vorba ta tăioasă,
Urechea-mi sfredelește
Mă taie ca o coasă.
Timpanele mă dor,
Cuvintele sunt gloanțe.
Oprește-te te rog,
Nu pot să mai suport.
Cu strigătul mă-nțepi
Și nervii îmi întinzi.
Mă-nțepi cu mii de ace.
Te rog să încetezi.
Cu rânjetul pe față
Ma faci din om, neom.
Le-ai înghiți pe toate
De-ar fi să ți le-ntorc.
De-ai tace doar o clipă,
Și-ai sta să te privești,
Ai observa cu groază,
Că nu vorbești. Răcnești!
În creier glasul tău,
L-aud și atunci când dorm.
Nu vezi? Devii coșmarul meu.
Doar taci! Atât îți cer.
De ce faci toate astea?
Nevinovată sunt.
Arunci din nou cu vorbe,
În loc să îmi răspunzi.
Doar taci! Vreau să încetezi.
Nu vreau să mai aud
Cum vorba ta tăioasă,
Urechea-mi sfredelește
Mă taie ca o coasă.
Timpanele mă dor,
Cuvintele sunt gloanțe.
Oprește-te te rog,
Nu pot să mai suport.
Cu strigătul mă-nțepi
Și nervii îmi întinzi.
Mă-nțepi cu mii de ace.
Te rog să încetezi.
Cu rânjetul pe față
Ma faci din om, neom.
Le-ai înghiți pe toate
De-ar fi să ți le-ntorc.
De-ai tace doar o clipă,
Și-ai sta să te privești,
Ai observa cu groază,
Că nu vorbești. Răcnești!
În creier glasul tău,
L-aud și atunci când dorm.
Nu vezi? Devii coșmarul meu.
Doar taci! Atât îți cer.
De ce faci toate astea?
Nevinovată sunt.
Arunci din nou cu vorbe,
În loc să îmi răspunzi.
Doar taci! Vreau să încetezi.
Să mă întâmpini
Autor: Livia Bătăiosu
Să mă întâmpini c-un sărut
Și o caldă imbratisare,
Ca doar pe tine te-am dorit,
In lumea asta mare.
Să-mi spui că mă iubești apoi,
Că ți-a fost dor de mine,
Și-om râde tare amândoi
Și totul va fi bine.
Să mă întâmpini c-un surâs,
Eu îți voi spune într-un vers:
Că iubirea mea-i adâncă,
Sufletul să îți pătrundă.
Apoi cu a ta privire blândă,
Să îmi arăți că îți sunt dragă.
Îți voi răspunde c-un sărut,
Ce ți-l voi da doar împrumut.
Să mă întampini cu o floare.
C-un trandafir roșu aprins.
Să-mi spui că dragostea nu moare,
Că va ramâne foc nestins.
Iar de-ți citesc în ochi iubire,
Îți voi rămâne-n nemurire,
Alături de sufletul tău
Și-l voi iubi ca și pe al meu.
Să mă întâmpini c-un sărut
Și o caldă imbratisare,
Ca doar pe tine te-am dorit,
In lumea asta mare.
Să-mi spui că mă iubești apoi,
Că ți-a fost dor de mine,
Și-om râde tare amândoi
Și totul va fi bine.
Să mă întâmpini c-un surâs,
Eu îți voi spune într-un vers:
Că iubirea mea-i adâncă,
Sufletul să îți pătrundă.
Apoi cu a ta privire blândă,
Să îmi arăți că îți sunt dragă.
Îți voi răspunde c-un sărut,
Ce ți-l voi da doar împrumut.
Să mă întampini cu o floare.
C-un trandafir roșu aprins.
Să-mi spui că dragostea nu moare,
Că va ramâne foc nestins.
Iar de-ți citesc în ochi iubire,
Îți voi rămâne-n nemurire,
Alături de sufletul tău
Și-l voi iubi ca și pe al meu.
*
Doar o zi
Autor :Livia Bătăiosu
De s-ar putea măcar o zi,
Să fii în locul meu.
Măcar o zi daca-i trai,
La fel cum traiesc eu.
Să simți ce gânduri mă frământă
Și câte rele mă-nspăimântă,
Să simți profound dezamăgirea,
Să-ți cauți locul și menirea.
Măcar o zi daca-i trăi,
În trupul și în gândul meu,
Te-ai speria și ai fugi,
Te-ai îngrozi de ce-ai găsi.
Dar nu o zi, măcar o clipă,
Să vezi, să simți prin ce tot trec.
Ai înțelege prin ce frică,
Durere, deznădejde mă petrec.
Dar tot atunci ai înțelege,
Ce mult însemni tu pentru mine.
Că ai rămas a mea nădejde,
Chiar dacă nu-nțelegi prea bine.
Și multe ar fi de înteles,
Trăiește doar o zi ca mine
Și vei vedea ce dor imens,
I-ascuns acolo pentru tine.
Și dacă nici atunci nu-ți pasă,
Înseamnă ca nu m-ai iubit.
Voi merge singură prin viață.
Singura spre cel sfârșit.
De s-ar putea măcar o zi,
Să fii în locul meu.
Măcar o zi daca-i trai,
La fel cum traiesc eu.
Să simți ce gânduri mă frământă
Și câte rele mă-nspăimântă,
Să simți profound dezamăgirea,
Să-ți cauți locul și menirea.
Măcar o zi daca-i trăi,
În trupul și în gândul meu,
Te-ai speria și ai fugi,
Te-ai îngrozi de ce-ai găsi.
Dar nu o zi, măcar o clipă,
Să vezi, să simți prin ce tot trec.
Ai înțelege prin ce frică,
Durere, deznădejde mă petrec.
Dar tot atunci ai înțelege,
Ce mult însemni tu pentru mine.
Că ai rămas a mea nădejde,
Chiar dacă nu-nțelegi prea bine.
Și multe ar fi de înteles,
Trăiește doar o zi ca mine
Și vei vedea ce dor imens,
I-ascuns acolo pentru tine.
Și dacă nici atunci nu-ți pasă,
Înseamnă ca nu m-ai iubit.
Voi merge singură prin viață.
Singura spre cel sfârșit.
Să mori de râs
Autor: Livia Bătăiosu
Să mori de râs când viața te lovește,
Să râzi chiar și atunci când iți zâmbește.
Că e parșivă și te otrăvește,
Când nu te aștepți veninul ți-l servește.
Ți-l dă încet, nebuna, ți-l dă cu picătura,
Să-ți prelungească în durere agonia,
Tu sa râzi tare și puternic să-i arăți,
Că nu îți pasa de crudele ei răutăți.
Va da cu tine dintr-o parte-n alta,
Dar, luptă-te râzând fără să-ți pese.
Nu poți nicicum să îți schimbi soarta
Și orice ai face drumul ea ți-l țese.
Ți-l țese cum o taie capul fără să întrebe,
De te apuca râsul în a ta durere.
Dacă plângi, atunci îi faci pe plac.
Mai bine râzi, să-i râzi cu poftă-n nas.
Să mori de râs când viața te lovește,
Să râzi chiar și atunci când iți zâmbește.
Că e parșivă și te otrăvește,
Când nu te aștepți veninul ți-l servește.
Ți-l dă încet, nebuna, ți-l dă cu picătura,
Să-ți prelungească în durere agonia,
Tu sa râzi tare și puternic să-i arăți,
Că nu îți pasa de crudele ei răutăți.
Va da cu tine dintr-o parte-n alta,
Dar, luptă-te râzând fără să-ți pese.
Nu poți nicicum să îți schimbi soarta
Și orice ai face drumul ea ți-l țese.
Ți-l țese cum o taie capul fără să întrebe,
De te apuca râsul în a ta durere.
Dacă plângi, atunci îi faci pe plac.
Mai bine râzi, să-i râzi cu poftă-n nas.
Doar cerul știe
Autor: Livia Bătăiosu
Doar cerul știe ce neliniști mă străbat
Și-n câte gânduri triste mă tot scald.
De-ar putea să-ți spună cât îmi ești de drag,
Poate, ai privi spre lumea-n care plâng.
Poate m-ai zări și ai întinde mâna,
Către lacrima ce curge-ntruna.
De-ar putea să-ți spuă cerul,
Câte lacrimi vor să-mi șteargă dorul.
Doar cerul știe ce mult îmi doresc,
Să aud din nou*Sunt aici și te iubesc*.
Eu știu că nu poate a vorbi cu tine,
Nici eu nu pot, sunt undeva pierdută-n mine.
Sunt undeva ascunsă, cerul știe unde,
Nici eu nu mă găsesc, parc-aș trăi niciunde,
Rătăcesc în amintiri, trăiesc în vise,
Alerg neîncetat în gânduri,negre, stinse.
Doar cerul știe ce neliniști mă străbat
Și-n câte gânduri triste mă tot scald.
De-ar putea să-ți spună cât îmi ești de drag,
Poate, ai privi spre lumea-n care plâng.
Poate m-ai zări și ai întinde mâna,
Către lacrima ce curge-ntruna.
De-ar putea să-ți spuă cerul,
Câte lacrimi vor să-mi șteargă dorul.
Doar cerul știe ce mult îmi doresc,
Să aud din nou*Sunt aici și te iubesc*.
Eu știu că nu poate a vorbi cu tine,
Nici eu nu pot, sunt undeva pierdută-n mine.
Sunt undeva ascunsă, cerul știe unde,
Nici eu nu mă găsesc, parc-aș trăi niciunde,
Rătăcesc în amintiri, trăiesc în vise,
Alerg neîncetat în gânduri,negre, stinse.
Să nu mă lași
Autor: Livia Bătăiosu
Să nu mă lași când toți mă uită
Și-s singură pe margine de drum,
Privește-mă, că nu-s o umbră,
Nu sunt nici ceață și nici fum.
Când toti vor tace, tu să strigi
Să nu fac pasul în neant,
Întoarce-mă să nu mă lași
Pierdută-n nesfârșitul labirint.
Să nu mă lași să simt veninul,
Ce gura vrea să mi-o astupe cu tăcere,
Cuprinde-o tu, lasă-ți sărutul
S-o ocrotească cu o caldă mângâiere.
Brațul tău să mă cuprindă,
Atunci când fug fără nădejde,
Ca aripa de înger să m-ascundă,
Să simt și eu că am pereche.
Să nu mă lași să nu aud,
Al fericirii dulce glas,
Pătrunde-mă adânc în gând,
Întoarce-mă din al durerii ceas.
$
Să nu mă lași când toți mă uită
Și-s singură pe margine de drum,
Privește-mă, că nu-s o umbră,
Nu sunt nici ceață și nici fum.
Când toti vor tace, tu să strigi
Să nu fac pasul în neant,
Întoarce-mă să nu mă lași
Pierdută-n nesfârșitul labirint.
Să nu mă lași să simt veninul,
Ce gura vrea să mi-o astupe cu tăcere,
Cuprinde-o tu, lasă-ți sărutul
S-o ocrotească cu o caldă mângâiere.
Brațul tău să mă cuprindă,
Atunci când fug fără nădejde,
Ca aripa de înger să m-ascundă,
Să simt și eu că am pereche.
Să nu mă lași să nu aud,
Al fericirii dulce glas,
Pătrunde-mă adânc în gând,
Întoarce-mă din al durerii ceas.
$
Dincolo de vis
Autor: Livia Bătăiosu
Din țipete și-un scâncet,
Am prins viață
Și tot atunci s-a născut un imperiu
Care s-a dărâmat la prima pală de vânt.
Din resturi, așchii și cioburi,
Am construit viitorul
Care la prima ploaie
Din nou a cazut.
Din speranța rămasă am construit
Cu încăpățânare același imperiu
Care la prima scânteie
A ars din temelii…doar cenușă.
Cenușa am strâns-o,
Am udat-o cu lacrimi
Și-am modelat o lume
Mai strălucitoare și mai puternică
Care a disparut la primul val de apă.
Doar visele au ramas…
Dintr-un pumn de vise am construit
O viață care să reziste la vitregii
Și-n care să pot trăi.
A trecut prin foc și apa.
Încă este în picioare.
Cutremure și întunericul au zdruncinat-o
Dar există pentru că visul este viu.
Dincolo de vis nu mai este nimic de construit.
Din țipete și-un scâncet,
Am prins viață
Și tot atunci s-a născut un imperiu
Care s-a dărâmat la prima pală de vânt.
Din resturi, așchii și cioburi,
Am construit viitorul
Care la prima ploaie
Din nou a cazut.
Din speranța rămasă am construit
Cu încăpățânare același imperiu
Care la prima scânteie
A ars din temelii…doar cenușă.
Cenușa am strâns-o,
Am udat-o cu lacrimi
Și-am modelat o lume
Mai strălucitoare și mai puternică
Care a disparut la primul val de apă.
Doar visele au ramas…
Dintr-un pumn de vise am construit
O viață care să reziste la vitregii
Și-n care să pot trăi.
A trecut prin foc și apa.
Încă este în picioare.
Cutremure și întunericul au zdruncinat-o
Dar există pentru că visul este viu.
Dincolo de vis nu mai este nimic de construit.
Salată de sentimente
Autor : Livia Bătăiosu
Punem iubire din belșug
Și să nu uit dragostea,
Care-i cireașa de pe tort
În salata mea.
Mai punem și săruturi dulci,
Cu arome diferite,
În îmbrățișări prelungi
Și atingeri înfocate.
Cu o mireasmă de tristețe,
Vom condimenta.
Cu un pic de gelozie,
O vom înfoia.
Apoi lacrimile-n ploaie,
Vor lega salata,
Vom amesteca mândria
Și aproape-i gata.
Punem dor dar nu prea mult
Și un strop de fericire,
În amestec cu extazul,
Apoi iar punem iubire.
Se amestecă ușor,
Cu mult suflet se stropește,
Se așează intr-un bol.
Caldă, rece se serveste.
Punem iubire din belșug
Și să nu uit dragostea,
Care-i cireașa de pe tort
În salata mea.
Mai punem și săruturi dulci,
Cu arome diferite,
În îmbrățișări prelungi
Și atingeri înfocate.
Cu o mireasmă de tristețe,
Vom condimenta.
Cu un pic de gelozie,
O vom înfoia.
Apoi lacrimile-n ploaie,
Vor lega salata,
Vom amesteca mândria
Și aproape-i gata.
Punem dor dar nu prea mult
Și un strop de fericire,
În amestec cu extazul,
Apoi iar punem iubire.
Se amestecă ușor,
Cu mult suflet se stropește,
Se așează intr-un bol.
Caldă, rece se serveste.
Din lacrima nopții
Autor: Livia Bătăiosu
Din lacrima nopții, zorii se nasc,
În boabe de rouă , în cuiburi de flori,
Pe aripi de fluturi se răspândesc,
În zările limpezi ieșite din nori.
Cărări de lumină, zori ai speranței
Izvorâți din neguri, muguri de vis,
Neagră plămadă crescută din noapte,
Scăldată în rouă…etern paradis.
Din lacrima nopții se naște iubirea,
Ce-mbracă pământul în suflet duios,
Cărări de lumină se-ndreaptă spre tine,
Nu-ntoarce privirea, trăiește frumos !
Din lacrima nopții, zorii se nasc,
În boabe de rouă , în cuiburi de flori,
Pe aripi de fluturi se răspândesc,
În zările limpezi ieșite din nori.
Cărări de lumină, zori ai speranței
Izvorâți din neguri, muguri de vis,
Neagră plămadă crescută din noapte,
Scăldată în rouă…etern paradis.
Din lacrima nopții se naște iubirea,
Ce-mbracă pământul în suflet duios,
Cărări de lumină se-ndreaptă spre tine,
Nu-ntoarce privirea, trăiește frumos !
*
Sânziene
Autor : Livia Bătăiosu
Sânzienele pe dealuri,
Își apleacă floarea-n vânt,
Unduindu-se în valuri,
De la poale până-n vârf.
Galben viu care valsează,
Într-un ritm amețitor.
Dealu-i plin de gingășie
De arome și culori.
Dealuri îmbrăcate-n valuri
Care vin și se intorc.
Parcă-i marea înspumată,
Ce s-agită-n orizont.
Sânzienele se-ndoaie,
Când la cer, când la pământ.
Floarea lor galben-bălaie,
Își lasă aroma-n vânt.
Sânzienele pe dealuri,
Își apleacă floarea-n vânt,
Unduindu-se în valuri,
De la poale până-n vârf.
Galben viu care valsează,
Într-un ritm amețitor.
Dealu-i plin de gingășie
De arome și culori.
Dealuri îmbrăcate-n valuri
Care vin și se intorc.
Parcă-i marea înspumată,
Ce s-agită-n orizont.
Sânzienele se-ndoaie,
Când la cer, când la pământ.
Floarea lor galben-bălaie,
Își lasă aroma-n vânt.
*
Destinul
Autor: Livia Bătăiosu
Nu poți să-i râzi în nas,
El îți va râde-n față.
Crezi că viața o conduci?
E doar o aparență.
Când crezi că l-ai îngenuncheat
Și crezi că ești stăpân pe viață,
El te loveste ne-ntrerupt.
În mâna lui ești o paiață.
El te loveste mult și crud
Și te poartă-n drumuri rătăcite.
Glasul îi auzi spunând:
-Te pot distruge! Ești o nulitate!
Te târăște prin neguri și noroi.
Ești un nimic în a lui mână
Și te lovește cu nevoi,
Dureri, înghețuri și furtună.
N-ai să-ndrăznești să ridici ochii,
Atât de doborât vei fi.
Vei accepta locul și sorții,
Nici de dorit n-ai să mai vrei.
Când iară te vei ridica,
Tu, om nebun, tot vei uita.
Vei fi mândru, fără frică.
Dar, te va lovi. Noroiul te va înghiți.
Nu poți să-i râzi în nas,
El îți va râde-n față.
Crezi că viața o conduci?
E doar o aparență.
Când crezi că l-ai îngenuncheat
Și crezi că ești stăpân pe viață,
El te loveste ne-ntrerupt.
În mâna lui ești o paiață.
El te loveste mult și crud
Și te poartă-n drumuri rătăcite.
Glasul îi auzi spunând:
-Te pot distruge! Ești o nulitate!
Te târăște prin neguri și noroi.
Ești un nimic în a lui mână
Și te lovește cu nevoi,
Dureri, înghețuri și furtună.
N-ai să-ndrăznești să ridici ochii,
Atât de doborât vei fi.
Vei accepta locul și sorții,
Nici de dorit n-ai să mai vrei.
Când iară te vei ridica,
Tu, om nebun, tot vei uita.
Vei fi mândru, fără frică.
Dar, te va lovi. Noroiul te va înghiți.
Săruturi-inele
Autor: Livia Bătăiosu
Din împreunarea mâinilor s-a născut,
Dragostea ce va daini etern,
Din atingerea buzelor s-a-nfiripat sărut,
Suav parfum al speranțelor ce nu pier.
În focul privirii s-a aprins iubirea,
Stinsă, pierdută-n ghețari fără țărm,
Din prima clipă am știut că menirea,
O am lângă mine, de mână o țin.
Trup lângă trup, inimi ce-n șoapte,
Vorbe, dor, de alint își tot spun,
Simțuri trezite…împreunate
De-un suflet întreg, de minuni ce nu pier.
Cununi din sărut lăsate pe mâini,
În strânsori nevăzute, ascunse comori,
Chip lângă chip scăldat în lumini,
Suflete pure unite în zori.
Pas lângă pas, mână în mână,
Lacrimi și zâmbet vor împărți,
Se vor târâ , vor zbura către lună,
Săruturi-inele își vor dărui.
Din împreunarea mâinilor s-a născut,
Dragostea ce va daini etern,
Din atingerea buzelor s-a-nfiripat sărut,
Suav parfum al speranțelor ce nu pier.
În focul privirii s-a aprins iubirea,
Stinsă, pierdută-n ghețari fără țărm,
Din prima clipă am știut că menirea,
O am lângă mine, de mână o țin.
Trup lângă trup, inimi ce-n șoapte,
Vorbe, dor, de alint își tot spun,
Simțuri trezite…împreunate
De-un suflet întreg, de minuni ce nu pier.
Cununi din sărut lăsate pe mâini,
În strânsori nevăzute, ascunse comori,
Chip lângă chip scăldat în lumini,
Suflete pure unite în zori.
Pas lângă pas, mână în mână,
Lacrimi și zâmbet vor împărți,
Se vor târâ , vor zbura către lună,
Săruturi-inele își vor dărui.
Descătușare
Autor: Livia Bătăiosu
Ciudate întâmplări, minuni născute
Din lacrimi, în durere zăvorâte.
Descătușare, vulcan ce-n clocot se revarsă,
Arzând spaima și tristețea nemiloasă.
Surâs născut din agonia nopții,
Pe buze reci ce fierb acum de fericire,
În zâmbet larg dau bucurie vieții
Și ochilor voioasă strălucire.
Dorința arzătoare te-a zămislit, făptură,
Cu chip de înger, suflet de copil,
Minune adusă-n prag de toamnă, întâmplare,
Ce viața-i prins în verde-arămiu și cer senin.
Zale rupte din a lanțului strânsoare,
Puterea dragostei ce se revarsă, descătușare,
Ce-o porți cu tine și în tine pretutindeni,
Neștiut ți-e gândul, neștiut de nimeni.
Eliberări, predări, ciudate întâmplări,
Din strigăte au aparut, din deznădejde
Au răbufnit pe cosmice cărări,
Spre tine, minune, spre tine nădejde….
Ciudate întâmplări, minuni născute
Din lacrimi, în durere zăvorâte.
Descătușare, vulcan ce-n clocot se revarsă,
Arzând spaima și tristețea nemiloasă.
Surâs născut din agonia nopții,
Pe buze reci ce fierb acum de fericire,
În zâmbet larg dau bucurie vieții
Și ochilor voioasă strălucire.
Dorința arzătoare te-a zămislit, făptură,
Cu chip de înger, suflet de copil,
Minune adusă-n prag de toamnă, întâmplare,
Ce viața-i prins în verde-arămiu și cer senin.
Zale rupte din a lanțului strânsoare,
Puterea dragostei ce se revarsă, descătușare,
Ce-o porți cu tine și în tine pretutindeni,
Neștiut ți-e gândul, neștiut de nimeni.
Eliberări, predări, ciudate întâmplări,
Din strigăte au aparut, din deznădejde
Au răbufnit pe cosmice cărări,
Spre tine, minune, spre tine nădejde….
Satul
Autor: Livia Bătăiosu
E un sat ca celelalte dar,
Pentru mine e mai mult.
Copilăria jumătate,
În el mi-am petrecut.
Pe coastă iarna ne duceam.
Fugeam chiar de la școală.
Pe derdeluș ne avântam,
Pe ceolofane și ghiozdane.
În mai livada de cireșe,
Plină ochi era de noi.
Ne fugăreau cei ce păzeau
Dar, oare cui să-i pese?
Vara-n luna lui cuptor,
Pe Argeș toți ne adunam,
N-aveam grijă și nici zor,
Stam, la soare ne coceam.
Toamna via ne-mbia,
Cu ai ei struguri purpurii.
Mai furam de la vecini,
Că erau mai buni.
Noaptea-n pomi ne cățăram,
Aruncam cu crengi și nuci,
În cei care se opreau,
Să sărute buze dulci.
Satu-i frumos c-an trecut,
Puțin parcă e mai mic.
Coasta nu adispărut,
Argeșu-i acolo încă.
Numai noi ne-am risipit.
E un sat ca celelalte dar,
Pentru mine e mai mult.
Copilăria jumătate,
În el mi-am petrecut.
Pe coastă iarna ne duceam.
Fugeam chiar de la școală.
Pe derdeluș ne avântam,
Pe ceolofane și ghiozdane.
În mai livada de cireșe,
Plină ochi era de noi.
Ne fugăreau cei ce păzeau
Dar, oare cui să-i pese?
Vara-n luna lui cuptor,
Pe Argeș toți ne adunam,
N-aveam grijă și nici zor,
Stam, la soare ne coceam.
Toamna via ne-mbia,
Cu ai ei struguri purpurii.
Mai furam de la vecini,
Că erau mai buni.
Noaptea-n pomi ne cățăram,
Aruncam cu crengi și nuci,
În cei care se opreau,
Să sărute buze dulci.
Satu-i frumos c-an trecut,
Puțin parcă e mai mic.
Coasta nu adispărut,
Argeșu-i acolo încă.
Numai noi ne-am risipit.
Descântec
Autor : Livia Bătăiosu
Un ciolan fierbea-ntr-o oală,
Printre creieri de maimuța,
Rădăcini de plop în poala,
Șoarece fără codiță.
O piftie aromată,
Ochi de șarpe dus de vânt,
Solzi de vită deocheată,
Cu spinarea la pământ.
Fluturi orbi fără petale,
Rouă pe un strat de nuci,
Trei tânțari ce merg agale,
Fum ce curge-n vălătuci.
Tuciul fierbe, osul moare,
Sub a cerului povară,
Melcul duce în spinare
Norul negru de aseară.
Iarba acră, foc de apă,
Răsărit în zori de seară,
Șarpe care poartă-n talpa,
Fruntea lumii, floare rară.
Un ciolan fierbea-ntr-o oală,
Printre creieri de maimuța,
Rădăcini de plop în poala,
Șoarece fără codiță.
O piftie aromată,
Ochi de șarpe dus de vânt,
Solzi de vită deocheată,
Cu spinarea la pământ.
Fluturi orbi fără petale,
Rouă pe un strat de nuci,
Trei tânțari ce merg agale,
Fum ce curge-n vălătuci.
Tuciul fierbe, osul moare,
Sub a cerului povară,
Melcul duce în spinare
Norul negru de aseară.
Iarba acră, foc de apă,
Răsărit în zori de seară,
Șarpe care poartă-n talpa,
Fruntea lumii, floare rară.
Scântei în noapte
Autor : Livia Bătăiosu
Mănunchi de stele, licurici,
Pe sub lună-mprăștiate,
De luceferi si pitici
Ce se bucură în noapte.
Se cuprind și se despart,
Alergându-se cu norii,
Se ascund sub așternut,
În beteala neagră a serii.
Greierii le cantă-n strună,
Pe sub boltă îi adună,
Cucuveaua-i dojenește
Oțărâtă-i c-o orbește.
Fluturi mari cu aripi negre,
Dau tarcoale, rotitori,
Atrași de lumina verde,
A neonului din zări.
Țânțari grași cu burta plină,
Abia pot a bâzâi,
Privesc jocul din lumină
Ce-i atrage și pe ei.
Licuricii-s cei voioși,tresaltă,
Stele vii furând lumină,
Din luceferi și din lună,
Ard în noapte până-n ziuă.
Mănunchi de stele, licurici,
Pe sub lună-mprăștiate,
De luceferi si pitici
Ce se bucură în noapte.
Se cuprind și se despart,
Alergându-se cu norii,
Se ascund sub așternut,
În beteala neagră a serii.
Greierii le cantă-n strună,
Pe sub boltă îi adună,
Cucuveaua-i dojenește
Oțărâtă-i c-o orbește.
Fluturi mari cu aripi negre,
Dau tarcoale, rotitori,
Atrași de lumina verde,
A neonului din zări.
Țânțari grași cu burta plină,
Abia pot a bâzâi,
Privesc jocul din lumină
Ce-i atrage și pe ei.
Licuricii-s cei voioși,tresaltă,
Stele vii furând lumină,
Din luceferi și din lună,
Ard în noapte până-n ziuă.
Departe…
Autor: Livia Bătăiosu
După copacii cei înalți
Și după fumul gros lăsat de ploaie,
După norii cei stufoși,
Unde cerul se-nconvoaie,
Gândul cel frumos mi l-am ascuns,
Să rămână neatins,
De colbul vorbelor împestrițate,
De murdăria vocilor…departe..
L-am ascuns in zări, în ceruri,
Printre comete zburdă gândul meu ferice,
Mână-n mână cu lacrima ce curge,
Daruită ție din iubire,
De norii ce te-ascund în haina plumburie.
Departe…
Unde ământu-mbrățișează cerul,
Trăiește gândul meu misterul,
Unui zâmbet etern, unei curate priviri,
Născută-ntr-un picur,ascunsă în ploi,
În gândul frumos…departe…în zări…
După copacii cei înalți
Și după fumul gros lăsat de ploaie,
După norii cei stufoși,
Unde cerul se-nconvoaie,
Gândul cel frumos mi l-am ascuns,
Să rămână neatins,
De colbul vorbelor împestrițate,
De murdăria vocilor…departe..
L-am ascuns in zări, în ceruri,
Printre comete zburdă gândul meu ferice,
Mână-n mână cu lacrima ce curge,
Daruită ție din iubire,
De norii ce te-ascund în haina plumburie.
Departe…
Unde ământu-mbrățișează cerul,
Trăiește gândul meu misterul,
Unui zâmbet etern, unei curate priviri,
Născută-ntr-un picur,ascunsă în ploi,
În gândul frumos…departe…în zări…
Scrisoare către tine
Autor : Livia Bătăiosu
Cu praf de stele scriu aceste rânduri,
Le-așez pe cer printre luceferi,
Să le citești când singur ești în seri,
Să-mi simți iubirea și să speri.
Din raza soarelui am luat cerneală,
Iubirea să mi-o scriu pe curcubeu,
Când doru-i greu arată-i inimii să vadă,
Eterna-mi dragoste ce-ți port și eu.
Cu seva florilor am scris pe câmp,
Gingaș sărut, petală-nmiresmată,
Sărută floarea, al meu trup
Te va cuprinde ,iubire pură, minunată.
Din fulger am făcut penel,
Să-ți scriu pe nori ce mă strabate,
Privește cerul dragul meu
Și-ai să-nțelegi ce dor mă arde.
Din lună am rupt un colțișor
Să-ți scriu în vise cât îmi ești de drag,
Să luneci în al nopții somn ușor,
Suav sărut veghează al tau obraz.
Cu lacrimi eu mi-am scris dorința
Pe roua florilor trezite-n zori,
Când mâna ți-o vei trece printre ele
Mă vei simți în reci fiori.
Înconjurat de vânt dacă vei fi,
Ascultă-i șoapta ce ți-o spune,
Iubirea mea o poți citi
Căci, eu am scris-o-n adiere pentru tine.
Cu firul ierbii am zgâriat pământul,
În urma ce-a rămas mi-am pus cuvântul,
Când treci citește-l și-ai să știi
C-aștept iubirea mea să-mi vii.
Cu praf de stele scriu aceste rânduri,
Le-așez pe cer printre luceferi,
Să le citești când singur ești în seri,
Să-mi simți iubirea și să speri.
Din raza soarelui am luat cerneală,
Iubirea să mi-o scriu pe curcubeu,
Când doru-i greu arată-i inimii să vadă,
Eterna-mi dragoste ce-ți port și eu.
Cu seva florilor am scris pe câmp,
Gingaș sărut, petală-nmiresmată,
Sărută floarea, al meu trup
Te va cuprinde ,iubire pură, minunată.
Din fulger am făcut penel,
Să-ți scriu pe nori ce mă strabate,
Privește cerul dragul meu
Și-ai să-nțelegi ce dor mă arde.
Din lună am rupt un colțișor
Să-ți scriu în vise cât îmi ești de drag,
Să luneci în al nopții somn ușor,
Suav sărut veghează al tau obraz.
Cu lacrimi eu mi-am scris dorința
Pe roua florilor trezite-n zori,
Când mâna ți-o vei trece printre ele
Mă vei simți în reci fiori.
Înconjurat de vânt dacă vei fi,
Ascultă-i șoapta ce ți-o spune,
Iubirea mea o poți citi
Căci, eu am scris-o-n adiere pentru tine.
Cu firul ierbii am zgâriat pământul,
În urma ce-a rămas mi-am pus cuvântul,
Când treci citește-l și-ai să știi
C-aștept iubirea mea să-mi vii.
Dentistul
Autor: Livia Bătăiosu
Ce frumos zambește,
Stând cu acu-n mână.
Blajin îți vorbește….
-Nu doare deloc,
Să nu-ți fie frică.
Frica te cuprinde,
Pielea-i de găină.
Uiți și de durere,
Te gândești la fugă.
Acul îți străpunge,
Osul până-n creier.
Crezi că ai scapat
De a lui durere.
Dar, observi cu groază,
În mână un clește.
Frica te trădează,
Doctorul...zambește.
-N-o să simți nimic.
Stai doar liniștit.
Îți prinde măseaua,
Tu te simți sfârșit.
El o prinde bine
Și o trage afară.
O durere-n tine,
Inima îți sfarmă.
Dentistul zâmbește.
-Vezi că n-a durut?
Sufletu-ți dorește,
Să-i trântești un pumn.
Ce frumos zambește,
Stând cu acu-n mână.
Blajin îți vorbește….
-Nu doare deloc,
Să nu-ți fie frică.
Frica te cuprinde,
Pielea-i de găină.
Uiți și de durere,
Te gândești la fugă.
Acul îți străpunge,
Osul până-n creier.
Crezi că ai scapat
De a lui durere.
Dar, observi cu groază,
În mână un clește.
Frica te trădează,
Doctorul...zambește.
-N-o să simți nimic.
Stai doar liniștit.
Îți prinde măseaua,
Tu te simți sfârșit.
El o prinde bine
Și o trage afară.
O durere-n tine,
Inima îți sfarmă.
Dentistul zâmbește.
-Vezi că n-a durut?
Sufletu-ți dorește,
Să-i trântești un pumn.
Se mai găsește câte unul
Autor: Livia Bătăiosu
Se mai găsește câte unul
Care crede că-i deștept.
Desface universu-n două
Și tare se dă întelept.
Se contrazice-n contraziceri
Și se încurca-n definiții,
Desface firu-n patru și în opt
Dar, de aflat nu a aflat nimic de fapt.
Apoi o ia de la-nceput
Cu teorii și cu preziceri,
Iar când ajunge la sfârșit
Observă că, iar s-a pierdut.
Sustine sus și tare cu tarie
Că el cunoaște tot și toate,
Nu vrea să recunoască că sărmana-i minte,
Nu poate dezlega a lumii taină.
Nu poate intelege că maimuța,
Maimuța a rămas si nu e om,
Că piatra de la început e piatra,
Că Domnul l-a creat pe om.
Și când destinul îl lovește,
Îl strigă-n ajutor pe Dumnezeu,
Abia atunci sărmanul crede,
Că e doar lut în trupul sau.
Se mai găsește câte unul
Care crede că-i deștept.
Desface universu-n două
Și tare se dă întelept.
Se contrazice-n contraziceri
Și se încurca-n definiții,
Desface firu-n patru și în opt
Dar, de aflat nu a aflat nimic de fapt.
Apoi o ia de la-nceput
Cu teorii și cu preziceri,
Iar când ajunge la sfârșit
Observă că, iar s-a pierdut.
Sustine sus și tare cu tarie
Că el cunoaște tot și toate,
Nu vrea să recunoască că sărmana-i minte,
Nu poate dezlega a lumii taină.
Nu poate intelege că maimuța,
Maimuța a rămas si nu e om,
Că piatra de la început e piatra,
Că Domnul l-a creat pe om.
Și când destinul îl lovește,
Îl strigă-n ajutor pe Dumnezeu,
Abia atunci sărmanul crede,
Că e doar lut în trupul sau.
Declarație de dragoste
Autor: Livia Bătăiosu
-Ascultă-ți iubito, dorința!
Nu plânge și nu te-ntrista.
Lasă-mă încet sa m-apropii,
De tine și inima ta.
-Deschide-ți brațul de gheață,
Cuprinde-mă-n sufletul tău.
Nu-ți fie frică de viață.
Traiește! Sunt doar al tău.
-Inmoaie-ți privirea de piatră,
Privește-mă blând și cu dor.
Ascultă-mi iubirea curată,
În genunchi ,iubire, implor.
-Alungă orgoliul, privește-mă-n față.
Renunță iubito! Cu mine te-nalță!
Simte-mi iubirea ce mă mistuie-ncet,
Încerc fără tine dar, crede…nu pot.
-Lasă-te prinsă în jocul iubirii.
Nu te sfii! Vino cu mine!
Lasa-te prinsă în lumea visării,
Voi fi acolo împreuna cu tine.
Inima fetei din somn tresare,
Fiind trezită de-a lui chemare,
Sclipiri vioaie în ochi îi jucau.
-Vino iubite! Ești visul ce-l vreau!
-Ascultă-ți iubito, dorința!
Nu plânge și nu te-ntrista.
Lasă-mă încet sa m-apropii,
De tine și inima ta.
-Deschide-ți brațul de gheață,
Cuprinde-mă-n sufletul tău.
Nu-ți fie frică de viață.
Traiește! Sunt doar al tău.
-Inmoaie-ți privirea de piatră,
Privește-mă blând și cu dor.
Ascultă-mi iubirea curată,
În genunchi ,iubire, implor.
-Alungă orgoliul, privește-mă-n față.
Renunță iubito! Cu mine te-nalță!
Simte-mi iubirea ce mă mistuie-ncet,
Încerc fără tine dar, crede…nu pot.
-Lasă-te prinsă în jocul iubirii.
Nu te sfii! Vino cu mine!
Lasa-te prinsă în lumea visării,
Voi fi acolo împreuna cu tine.
Inima fetei din somn tresare,
Fiind trezită de-a lui chemare,
Sclipiri vioaie în ochi îi jucau.
-Vino iubite! Ești visul ce-l vreau!
Secunda trece
Autor: Livia Bătăiosu
Trec secundele pe langă mine,
Minute, zile-nșiruite.
Nu știu ce zi poate fi mâine,
Poate că-i luni sau poate vineri.
Secunda e atât de mică
Și trece…nici măcar nu-mi pasă.
Se adună în minute.
În ore n-o să se oprească.
Se duce-n zile și în ani,
În secole și în milenii.
Mie nu-mi pasă dacă-i azi sau ieri,
Las-o să treacă, ducă-se în vremuri.
Ea ticăie, ar vrea să mă trezească.
Eu o ignor. Nu-mi pasă de ea.
Vrea cu orice preț să mă târască,
În viața ce n-o vreau și mi-o dă ea.
Nu vreau secunde, zile nici minute.
Nu le doresc, nu-mi trebuiesc.
Am trăit și așa prea multe,
Acum deja, mă plictisesc.
Trec secundele pe langă mine,
Minute, zile-nșiruite.
Nu știu ce zi poate fi mâine,
Poate că-i luni sau poate vineri.
Secunda e atât de mică
Și trece…nici măcar nu-mi pasă.
Se adună în minute.
În ore n-o să se oprească.
Se duce-n zile și în ani,
În secole și în milenii.
Mie nu-mi pasă dacă-i azi sau ieri,
Las-o să treacă, ducă-se în vremuri.
Ea ticăie, ar vrea să mă trezească.
Eu o ignor. Nu-mi pasă de ea.
Vrea cu orice preț să mă târască,
În viața ce n-o vreau și mi-o dă ea.
Nu vreau secunde, zile nici minute.
Nu le doresc, nu-mi trebuiesc.
Am trăit și așa prea multe,
Acum deja, mă plictisesc.
De-aș putea
Autor: Livia Bătăiosu
De-aș putea pătrunde
În sufletul tau.
Aș pune alături,
Spiritul meu.
De-aș putea pătrunde
În inima ta.
I-aș spune iubirea,
Ce-o simt pentru ea.
De-aș putea în gând,
Adânc să-ți pătrund.
M-ai vedea pe mine
Cât țin la tine.
In privire de-aș putea
Cumva să-ți pătrund,
Atunci ai putea vedea,
Cât de-ndragostită sunt.
De-aș putea pătrunde
În sufletul tau.
Aș pune alături,
Spiritul meu.
De-aș putea pătrunde
În inima ta.
I-aș spune iubirea,
Ce-o simt pentru ea.
De-aș putea în gând,
Adânc să-ți pătrund.
M-ai vedea pe mine
Cât țin la tine.
In privire de-aș putea
Cumva să-ți pătrund,
Atunci ai putea vedea,
Cât de-ndragostită sunt.
Dar ce păcat că n-am să pot,
La cuvinte mă intorc.
Și îți spun în rime,
Ce-nsemni pentru mine.
La cuvinte mă intorc.
Și îți spun în rime,
Ce-nsemni pentru mine.
Semn de circulație
Autor: Livia Bătăiosu
Pe unde sunt port semnul lângă mine,
*Puteți trece fără grijă , fără milă.*
Dar, atenție la cuie...
S-ar putea să vă desumflu minciuna,
Prostia și ipocrizia.
Atenție la acele ce-nțeapă,
Fandoseala și gogomănia,
Deci, fiți atenți nu faceți pasu-n grabă,
De-i altfel, puteți trece ,
Cine, ce vă-ntreabă?.
Mai port cu mine niște lame-brici,
Nesimțirea să o tai din rădăcină.
Vă rog pașiți, nu vă sfiiți,
Puteți trece peste mine, doar sunt bună.
Și dacă așa din întâmplare,
De nas voi nu vedeți aceste semne,
Găsesc ceva tot la-ntâmplare
Să vă scurtez a sa lungime.
Și totuși…treceți peste mine,
Cu ghetele-mbâcsite de noroi.
Să vă educ n-am cum, stiți bine,
Și nici n-aș pierde timpul meu cu voi.
Puteți spune mult și bine despre mine
Și mai acid și chiar în glumă,
Apreciez umorul bun
Dar, nu suport prostia brută.
Deci*treceți fără grijă peste mine*.
Pe unde sunt port semnul lângă mine,
*Puteți trece fără grijă , fără milă.*
Dar, atenție la cuie...
S-ar putea să vă desumflu minciuna,
Prostia și ipocrizia.
Atenție la acele ce-nțeapă,
Fandoseala și gogomănia,
Deci, fiți atenți nu faceți pasu-n grabă,
De-i altfel, puteți trece ,
Cine, ce vă-ntreabă?.
Mai port cu mine niște lame-brici,
Nesimțirea să o tai din rădăcină.
Vă rog pașiți, nu vă sfiiți,
Puteți trece peste mine, doar sunt bună.
Și dacă așa din întâmplare,
De nas voi nu vedeți aceste semne,
Găsesc ceva tot la-ntâmplare
Să vă scurtez a sa lungime.
Și totuși…treceți peste mine,
Cu ghetele-mbâcsite de noroi.
Să vă educ n-am cum, stiți bine,
Și nici n-aș pierde timpul meu cu voi.
Puteți spune mult și bine despre mine
Și mai acid și chiar în glumă,
Apreciez umorul bun
Dar, nu suport prostia brută.
Deci*treceți fără grijă peste mine*.
De-ai fi..
Autor :Livia Bătăiosu
Aș vrea să fiu o zână bună,
Să te prefac în trandafir
Și să te port în a mea mână,
Să te sărut, să te alint.
Pe locul inimii să stai,
Să simți iubirea ce e-n mine.
Arome dulci tu să îi dai,
Că ea trăiește pentru tine.
Sau te-aș preface-ntr-un safir,
Albastru ca și ochii mei,
Să pot neîncetat să te admir,
Cu toată dragostea din ei.
Și daca-i fi un vrăjitor,
Să mă prefaci într-o petală.
Să stau la pieptul tău cu dor,
Să-ți simt a inimii podoabă.
Dar n-am să pot oricât de mult,
Aș încerca și mi-aș dori,
Atunci ne vom păstra în gând,
Ne vom avea, ne vom iubi.
Aș vrea să fiu o zână bună,
Să te prefac în trandafir
Și să te port în a mea mână,
Să te sărut, să te alint.
Pe locul inimii să stai,
Să simți iubirea ce e-n mine.
Arome dulci tu să îi dai,
Că ea trăiește pentru tine.
Sau te-aș preface-ntr-un safir,
Albastru ca și ochii mei,
Să pot neîncetat să te admir,
Cu toată dragostea din ei.
Și daca-i fi un vrăjitor,
Să mă prefaci într-o petală.
Să stau la pieptul tău cu dor,
Să-ți simt a inimii podoabă.
Dar n-am să pot oricât de mult,
Aș încerca și mi-aș dori,
Atunci ne vom păstra în gând,
Ne vom avea, ne vom iubi.
Semnul întrebării
Autor: Livia Bătăiosu
Nu pot să sufăr semnul de întrebare.
Când este pus confuzia apare.
Te-ntrebi într-una ce-i cu el.
Necunoscut apare și mister.
Să aflu aș vrea ce-i dincolo de el,
Și mă gândesc. Caut să-l dezleg.
Caut răspunsuri fel de fel,
Căci peste el nu pot să trec.
În urmă dacă-l las cu el va duce,
Ceva ce trebuia știut de mine
Și poate peste mine el va trece
Și n-am să știu de unde vine.
El seamănă cu un cârlig, m-agață.
Nu pot să-l las chiar dacă nu-i fac față.
De-i bine ori de-i rau dincolo de el,
Eu trebuie să-i aflu al lui mister.
Nu pot să sufăr semnul de întrebare.
Când este pus confuzia apare.
Te-ntrebi într-una ce-i cu el.
Necunoscut apare și mister.
Să aflu aș vrea ce-i dincolo de el,
Și mă gândesc. Caut să-l dezleg.
Caut răspunsuri fel de fel,
Căci peste el nu pot să trec.
În urmă dacă-l las cu el va duce,
Ceva ce trebuia știut de mine
Și poate peste mine el va trece
Și n-am să știu de unde vine.
El seamănă cu un cârlig, m-agață.
Nu pot să-l las chiar dacă nu-i fac față.
De-i bine ori de-i rau dincolo de el,
Eu trebuie să-i aflu al lui mister.
De-ar putea cuvântul
Autor: Livia Bătăiosu
Șoapta inimii să-mi spună de-ar putea cuvântul,
Pieptul mi-ar zvâcni ca frunza în furtună,
Zdrobit în tremur mi s-ar frânge trupul
Și-ar cădea pe lespezi ucigând trecutul.
De-ar putea cuvântul simțul să-mi arate,
Toți m-ar auzi, aș trăi prin șoapte.
În ecou m-aș pierde și-aș zbura departe,
Către tine, soare, și-aș uita de noapte.
De-ar putea cuvântul s-arate gingășia
Lacrimii ce curge în picuri arzători,
Aș vorbi cu ochii și-ați vedea mânia,
Ce-i ascunsă-n nopți și trezită-n zori.
Dorința să mi-o spună de-ar putea cuvântul,
Visu-ar prinde viață chiar dacă-i firav,
M-aș trezi zâmbind, alungând coșmarul,
Aș cuprinde cerul cu sufletu-mi bolnav.
Cuvântu-i doar cuvânt și-i atât de rece,
E sec, e greu și sufletu-i lipsește,
Nu poate spune a inimii trăire,
Nici simțământul ce-i ascuns adânc in mine.
Șoapta inimii să-mi spună de-ar putea cuvântul,
Pieptul mi-ar zvâcni ca frunza în furtună,
Zdrobit în tremur mi s-ar frânge trupul
Și-ar cădea pe lespezi ucigând trecutul.
De-ar putea cuvântul simțul să-mi arate,
Toți m-ar auzi, aș trăi prin șoapte.
În ecou m-aș pierde și-aș zbura departe,
Către tine, soare, și-aș uita de noapte.
De-ar putea cuvântul s-arate gingășia
Lacrimii ce curge în picuri arzători,
Aș vorbi cu ochii și-ați vedea mânia,
Ce-i ascunsă-n nopți și trezită-n zori.
Dorința să mi-o spună de-ar putea cuvântul,
Visu-ar prinde viață chiar dacă-i firav,
M-aș trezi zâmbind, alungând coșmarul,
Aș cuprinde cerul cu sufletu-mi bolnav.
Cuvântu-i doar cuvânt și-i atât de rece,
E sec, e greu și sufletu-i lipsește,
Nu poate spune a inimii trăire,
Nici simțământul ce-i ascuns adânc in mine.
Și am zâmbit....
Și am zâmbit
Autor: Livia BătăiosuO frunză ce se leagăna în vânt,
În treacăt fața mi-a atins,
Am prins-o-n mână s-o privesc
Și din cădere s-o opresc.
Privind-o….am zâmbit…
In treacat un copil întinse mâna,
Spre mâna mea să mi-o cuprindă.
În ochii lui era copilăria,
Copilăria mea uitată, neștiută.
Și am zambit…
Priveam o pasăre ce-si hrănea puii
Și gândul îmi zbura departe,
Departe în trecut la anii,
Când eram pui la tata-n brațe.
Și am zâmbit….
Un om de zăpadă de departe mă salută,
Aproape nu-i răspund…eram tristă.
Ridică matura spre mine…
Și îl salut cu zâmbetul pe buze.
Zâmbeam…
În ploaie alergam desculț, voioasă,
Cu fața către norii plumburii.
Vântul și picurii-i simțeam pe față,
Săruturi reci în calde mângâieri
Și zâmbeam…
Acum când scriu…o amintire
Își face loc, vrea să revie
Într-un zâmbet pe ale mele buze.
O amintire despre tine…
Zâmbesc…
*
De-ai ști…
Autor: Livia Bătăiosu
Cum ploaia-ncearca
Să-mi spună dorul tău,
Cum picurii de apa
Îți duc sărutul meu….
De-ai ști…
Cum vântul mă-nfioară
Când șoaptele-i ascult,
Când singură-n cămară
Te cuprind în gând.
Cum pieptu-mi îmi tresaltă
De suspine lungi,
Când dorul mă incearcă
Și tu nu ești aici…
De-ai ști…
Ce lungă-i ziua
Când nu îți văd privirea,
Te caut împrejurul meu,
Te caut…dorul este greu.
Ce neagră este noaptea
Cand vocea nu-ți aud,
Coșmarul mă cuprinde
Tresar, mereu plângând…
De-ai ști….
Că viață-mi ești și suflet,
Iubire-ntruchipată,
Demon ești și înger
Ființă adorată…
De-ai ști…
Cum ploaia-ncearca
Să-mi spună dorul tău,
Cum picurii de apa
Îți duc sărutul meu….
De-ai ști…
Cum vântul mă-nfioară
Când șoaptele-i ascult,
Când singură-n cămară
Te cuprind în gând.
Cum pieptu-mi îmi tresaltă
De suspine lungi,
Când dorul mă incearcă
Și tu nu ești aici…
De-ai ști…
Ce lungă-i ziua
Când nu îți văd privirea,
Te caut împrejurul meu,
Te caut…dorul este greu.
Ce neagră este noaptea
Cand vocea nu-ți aud,
Coșmarul mă cuprinde
Tresar, mereu plângând…
De-ai ști….
Că viață-mi ești și suflet,
Iubire-ntruchipată,
Demon ești și înger
Ființă adorată…
De-ai ști…
Și barbații plâng
Autor: Livia Bătăiosu
Și bărbații plâng,
Doar că adesea se ascund.
Nu vor s-arate că au sentimente,
Că în adânc ii doare și că au regrete.
Suferințele le simt și ei
Și trădarea și minciuna
Și dorul greu dar și iubirea
Însă, pe toate le ascund în ei.
Târziu în noapte în singurătate,
Lacrimi multe fața le brăzdează,
Atunci când negre simțăminte,
Îi copleșesc și sufletul în ei oftează.
Și bărbații plâng cu amare lacrimi,
Deseori știute doar de ei
Și ei trec prin multe, grele patimi,
Au și ei un suflet ca și voi, femei.
Au și ei nevoie de o mână-ntinsă,
Să le șteargă chipul de lacrima-nchisă,
Și bărbații plâng dar, plâng în tăcere,
Au și ei nevoie de multă mângâiere.
Și bărbații plâng,
Doar că adesea se ascund.
Nu vor s-arate că au sentimente,
Că în adânc ii doare și că au regrete.
Suferințele le simt și ei
Și trădarea și minciuna
Și dorul greu dar și iubirea
Însă, pe toate le ascund în ei.
Târziu în noapte în singurătate,
Lacrimi multe fața le brăzdează,
Atunci când negre simțăminte,
Îi copleșesc și sufletul în ei oftează.
Și bărbații plâng cu amare lacrimi,
Deseori știute doar de ei
Și ei trec prin multe, grele patimi,
Au și ei un suflet ca și voi, femei.
Au și ei nevoie de o mână-ntinsă,
Să le șteargă chipul de lacrima-nchisă,
Și bărbații plâng dar, plâng în tăcere,
Au și ei nevoie de multă mângâiere.
De zile plouă
Autor: Livia Bătăiosu
De zile plouă și e-nnourat
De parcă soarele a uitat
Să se trezească…
De nopți a dispărut și luna,
Nici stelele nu-s de găsit,
Poate că lor le e totuna
C-au adormit…
Picurii și vântul cântă,
Bătând geamul de la tindă,
Un cânt de leagăn ce animă,
Somnul pe geana amorțită.
De zile plouă cu argint,
Căzut din norul moleșit
Ce cască melancolic,obosit,
De ploaia care cade ne-ncetat,
De vântul care a uitat
Să se oprească…
De zile plouă și e-nnourat
De parcă soarele a uitat
Să se trezească…
De nopți a dispărut și luna,
Nici stelele nu-s de găsit,
Poate că lor le e totuna
C-au adormit…
Picurii și vântul cântă,
Bătând geamul de la tindă,
Un cânt de leagăn ce animă,
Somnul pe geana amorțită.
De zile plouă cu argint,
Căzut din norul moleșit
Ce cască melancolic,obosit,
De ploaia care cade ne-ncetat,
De vântul care a uitat
Să se oprească…
Și dacă…
Autor: Livia Bătăiosu
Ochii de vor plânge într-una
Și-n lacrimi se vor îneca,
Eu tot îți voi întinde mâna,
În brațe strâns te voi lua.
Și dac-ar fi să mor, să mor așa.
Soarele de-ar arde tot pămantul,
Cu drag aș sta deasupra ta,
Cu lacrimi eu aș stinge focul
Și aș lua durerea ta.
Și dac-ar fi să ard, să ard așa.
De-ar ninge nopți si zile-ntr-una
Și în troiene ne-am trezi,
Din mine aș lua căldura,
Și-n inima te-as încălzi.
Și dac-ar fi să-ngheț, să-ngheț așa.
Pământul dac-ar fi cuprins de mare,
Și apa pe amândoi ne-ar înghiți,
Te voi hrani cu aerul din mine,
Aș fi acolo nu te-aș părăsi.
Și dac-ar fi să mor, să mor așa.
Și dacă încă tu mai crezi,
Că asta nu-i iubire pentru tine,
Înseamnă că ești orb, nimic nu vezi,
M-aș face și lumină ca să crezi.
Și daca nu-i iubire, atunci ce-i?
Ochii de vor plânge într-una
Și-n lacrimi se vor îneca,
Eu tot îți voi întinde mâna,
În brațe strâns te voi lua.
Și dac-ar fi să mor, să mor așa.
Soarele de-ar arde tot pămantul,
Cu drag aș sta deasupra ta,
Cu lacrimi eu aș stinge focul
Și aș lua durerea ta.
Și dac-ar fi să ard, să ard așa.
De-ar ninge nopți si zile-ntr-una
Și în troiene ne-am trezi,
Din mine aș lua căldura,
Și-n inima te-as încălzi.
Și dac-ar fi să-ngheț, să-ngheț așa.
Pământul dac-ar fi cuprins de mare,
Și apa pe amândoi ne-ar înghiți,
Te voi hrani cu aerul din mine,
Aș fi acolo nu te-aș părăsi.
Și dac-ar fi să mor, să mor așa.
Și dacă încă tu mai crezi,
Că asta nu-i iubire pentru tine,
Înseamnă că ești orb, nimic nu vezi,
M-aș face și lumină ca să crezi.
Și daca nu-i iubire, atunci ce-i?
De te privesc…
Autor:Livia Bătăiosu
De-ți privesc ochii văd zenitul,
Zărilor ce încă nu le-am cucerit,
Întunecate-s precum ti-e privirea,
Ce tainic m-a atras, m-a înrobit
Cu-n dor nebun ce duce spre tărâmul,
Viselor ce înca nu s-au implinit.
De-ți privesc palma văd pământul,
Unde pasu-mi încă n-a ajuns,
Deschizi o lume ce cu gândul,
O văd și îmi doresc nespus,
Rădăcini să prind în a ta gradină
Ori să fiu o creangă pe a ta tulpină.
În suflet de-ți privesc adânc,
Comori mi se deschid în față,
Un zâmbet cald, un spirit blând
Ce mă cuprinde, mă inalță
Și-mi pune lumea la picioare
Cu lună, stele și cu soare,
Căci inima îți este pură, neatinsă,
Iar dragostea ca cerul, necuprinsă.
De te privesc pe tine imi vad fericirea
Caci fericita sunt sa-mi cunosc menirea,
In nemurire vom pasi alaturi
Dar, nu cu trup vom vesnici in veacuri
Ci prin iubire pura vom dainui etern
Incununati, inlantuiti de-al dragostei mister.
De-ți privesc ochii văd zenitul,
Zărilor ce încă nu le-am cucerit,
Întunecate-s precum ti-e privirea,
Ce tainic m-a atras, m-a înrobit
Cu-n dor nebun ce duce spre tărâmul,
Viselor ce înca nu s-au implinit.
De-ți privesc palma văd pământul,
Unde pasu-mi încă n-a ajuns,
Deschizi o lume ce cu gândul,
O văd și îmi doresc nespus,
Rădăcini să prind în a ta gradină
Ori să fiu o creangă pe a ta tulpină.
În suflet de-ți privesc adânc,
Comori mi se deschid în față,
Un zâmbet cald, un spirit blând
Ce mă cuprinde, mă inalță
Și-mi pune lumea la picioare
Cu lună, stele și cu soare,
Căci inima îți este pură, neatinsă,
Iar dragostea ca cerul, necuprinsă.
De te privesc pe tine imi vad fericirea
Caci fericita sunt sa-mi cunosc menirea,
In nemurire vom pasi alaturi
Dar, nu cu trup vom vesnici in veacuri
Ci prin iubire pura vom dainui etern
Incununati, inlantuiti de-al dragostei mister.
Și dacă mâine
Autor: Livia Bătăiosu
Și dacă mâine n-aș simți,
Nu e nimic. Eu am atins
Și lucruri rele și cuminți.
Eu le-am trăit din plin, intens.
Și dacă mâine aș amuți.
N-aș dispera pentru că știu,
Cei dragi cu drag ma vor simți,
Și asta-i tot ce vreau.
Și dacă mâine aș orbi,
Cu ochii minții aș vedea.
Nu m-aș ascunde, aș vorbi,
Cu cei iubiți din preajma mea.
Si daca maine aș asurzi,
Nici asta nu m-ar doborî.
Pe buze eu tot aș citi.
Suflet cât am aș birui.
Și dacă mâine va veni sfârșitul,
N-aș plânge nici n-aș regreta.
Am încercat și am avut în viață totul
Și ce n-am vrut mi-a adus ea.
Și dacă mâine n-aș simți,
Nu e nimic. Eu am atins
Și lucruri rele și cuminți.
Eu le-am trăit din plin, intens.
Și dacă mâine aș amuți.
N-aș dispera pentru că știu,
Cei dragi cu drag ma vor simți,
Și asta-i tot ce vreau.
Și dacă mâine aș orbi,
Cu ochii minții aș vedea.
Nu m-aș ascunde, aș vorbi,
Cu cei iubiți din preajma mea.
Si daca maine aș asurzi,
Nici asta nu m-ar doborî.
Pe buze eu tot aș citi.
Suflet cât am aș birui.
Și dacă mâine va veni sfârșitul,
N-aș plânge nici n-aș regreta.
Am încercat și am avut în viață totul
Și ce n-am vrut mi-a adus ea.
De mână cu timpul
Autor: Livia Bătăiosu
Merg în același sens cu timpul
Și-aș vrea din răsputeri chiar să-l întrec,
S-alerg în fața lui și să-mi zăresc destinul,
Să-l las în urma mea, privirea să n-o-ntorc.
Trag timpul după mine, îl târăsc,
Cu nerăbdare vreau să plece în trecut,
S-ajung acolo unde îmi doresc
Apoi, tot ce-am trăit să las …să uit.
Acolo-n timpul meu voi fi fericită,
În acea clipă pentru care m-am născut.
Dintr-o greșeală a vremii am fost rătăcită,
În zilele aceste, tărâm necunoscut.
Tot timpul mă va duce-n ceasul,
În care totu-mi este hărăzit,
Trag vremea după mine, merg pe drumul,
Ce-n față mi se așterne de ore străjuit.
Merg în același sens cu timpul
Și-aș vrea din răsputeri chiar să-l întrec,
S-alerg în fața lui și să-mi zăresc destinul,
Să-l las în urma mea, privirea să n-o-ntorc.
Trag timpul după mine, îl târăsc,
Cu nerăbdare vreau să plece în trecut,
S-ajung acolo unde îmi doresc
Apoi, tot ce-am trăit să las …să uit.
Acolo-n timpul meu voi fi fericită,
În acea clipă pentru care m-am născut.
Dintr-o greșeală a vremii am fost rătăcită,
În zilele aceste, tărâm necunoscut.
Tot timpul mă va duce-n ceasul,
În care totu-mi este hărăzit,
Trag vremea după mine, merg pe drumul,
Ce-n față mi se așterne de ore străjuit.
Și iar femeile…..
Autor: Livia Bătăiosu
Deși-s femeie, am să vă spun,
Că sunt femei care vânează.
Ele așteaptă-n colț, la drum,
Bărbați naivi care visează.
Iubirea lor nemarginita,
Se cântărește în valută,
Iar dragostea e și mai mare,
De le treci peste hotare.
Mai e femeia afaceristă,
Țantoșă și tupeistă,
Uită de copii și casă,
De familie nu-i pasă.
Apoi, este și femeia snoabă.
Ea însăși este o podoabă.
Fără hainele de firmă,
Nu poate să stea-n oglindă.
În alcool unele-neacă,
Chinul și amarul lor.
Stau c-o sticlă albă-n față,
De vodcă sau de lichior.
Mai sunt cațele ce-n stradă,
Toată ziua și-o petrec.
Prefăcute, stau la barfă
Și în vorbe se întrec.
Pe femeia rea de muscă,
N-are rost s-o amintesc.
Face totul să-ntâlnească,
Pe oricine-i iubăreț.
Gospodinele sunt rare
Și luate-n râs de toate.
Ele-n timp chiar vor dispare
Și vor fi ca celelalte.
Deși-s femeie, am să vă spun,
Că sunt femei care vânează.
Ele așteaptă-n colț, la drum,
Bărbați naivi care visează.
Iubirea lor nemarginita,
Se cântărește în valută,
Iar dragostea e și mai mare,
De le treci peste hotare.
Mai e femeia afaceristă,
Țantoșă și tupeistă,
Uită de copii și casă,
De familie nu-i pasă.
Apoi, este și femeia snoabă.
Ea însăși este o podoabă.
Fără hainele de firmă,
Nu poate să stea-n oglindă.
În alcool unele-neacă,
Chinul și amarul lor.
Stau c-o sticlă albă-n față,
De vodcă sau de lichior.
Mai sunt cațele ce-n stradă,
Toată ziua și-o petrec.
Prefăcute, stau la barfă
Și în vorbe se întrec.
Pe femeia rea de muscă,
N-are rost s-o amintesc.
Face totul să-ntâlnească,
Pe oricine-i iubăreț.
Gospodinele sunt rare
Și luate-n râs de toate.
Ele-n timp chiar vor dispare
Și vor fi ca celelalte.
De doru-ți..
Autor: Livia Bătăiosu
De doru-ți plange chiar și Luna,
Ce simte a mea durere fără margini,
Tristă îmi întinde mâna
Și îmi șopteste printre lacrimi,
Că zorii vor veni și mâine
Și dorul mi-l vor alina.
Vor plânge zorii pentru mine
Și-atunci de dor eu voi scăpa?
Mâine chiar de-ar râde zorii,
De-al tău dor vor plânge norii,
Vântul va vui a jale,
Printre lacrimile mele.
Zorii îmi vor spune iară
Să nu plâng…că mai pe seară
De-al tău dor va plânge amurgul.
Cum să cred când trist mi-e gândul?
Îmi ridic ochii la stele,
Lăcrimate sunt și ele,
Plin de lacrimi e și cerul,
Încercând sâ-mi stingă dorul,
El mă-mbracă-n bob de rouă,
Strălucind sub luna nouă,
Însă dorul se-ntețește,
Sufletul mi-l înrobește,
Într-un dor nebun ce cheamă,
Al tău zâmbet fără seamăn.
De doru-ți plange chiar și Luna,
Ce simte a mea durere fără margini,
Tristă îmi întinde mâna
Și îmi șopteste printre lacrimi,
Că zorii vor veni și mâine
Și dorul mi-l vor alina.
Vor plânge zorii pentru mine
Și-atunci de dor eu voi scăpa?
Mâine chiar de-ar râde zorii,
De-al tău dor vor plânge norii,
Vântul va vui a jale,
Printre lacrimile mele.
Zorii îmi vor spune iară
Să nu plâng…că mai pe seară
De-al tău dor va plânge amurgul.
Cum să cred când trist mi-e gândul?
Îmi ridic ochii la stele,
Lăcrimate sunt și ele,
Plin de lacrimi e și cerul,
Încercând sâ-mi stingă dorul,
El mă-mbracă-n bob de rouă,
Strălucind sub luna nouă,
Însă dorul se-ntețește,
Sufletul mi-l înrobește,
Într-un dor nebun ce cheamă,
Al tău zâmbet fără seamăn.
*
vineri, 30 mai 2008
Și iar,iar te iubesc
Autor: Livia Bătăiosu
Încă o zi cu-n răsărit plin de iubire,
Înc-o dimineață în care te doresc pe tine,
Încă o șansă pentru o frumoasă amintire,
Căci la ce va fi azi, precis ne vom gândi și mâine.
Aș vrea să-ți spun pentru a mia oară
Că iar, iar te iubesc dulce comoară
Și-o săți spun cât încă suflet voi avea,
Iar, iar te iubesc și va rămâne tot așa.
Încă o zi pe lângă celelalte duse-n vreme,
Care-au trecut și ne-au adus ce au putut.
Dar, nu vreau azi să treacă în tăcere,
Deci, am să-ți spun cât te iubesc de mult.
Nu vreau să treacă dimineața-n grabă,
Fără să-ți spun ce-nsemni dulce povară.
Nu vreau să vină peste noi amurgul,
Fără să-ți spun că tu ești începutul.
Și iar, iar te voi iubi și mâine dimineață,
Poate mai mult decât azi sau ieri.
Iubirea este tot ce ne rămâne-n viață.
Știi? Azi te iubesc mai mult ca ieri.
Încă o zi cu-n răsărit plin de iubire,
Înc-o dimineață în care te doresc pe tine,
Încă o șansă pentru o frumoasă amintire,
Căci la ce va fi azi, precis ne vom gândi și mâine.
Aș vrea să-ți spun pentru a mia oară
Că iar, iar te iubesc dulce comoară
Și-o săți spun cât încă suflet voi avea,
Iar, iar te iubesc și va rămâne tot așa.
Încă o zi pe lângă celelalte duse-n vreme,
Care-au trecut și ne-au adus ce au putut.
Dar, nu vreau azi să treacă în tăcere,
Deci, am să-ți spun cât te iubesc de mult.
Nu vreau să treacă dimineața-n grabă,
Fără să-ți spun ce-nsemni dulce povară.
Nu vreau să vină peste noi amurgul,
Fără să-ți spun că tu ești începutul.
Și iar, iar te voi iubi și mâine dimineață,
Poate mai mult decât azi sau ieri.
Iubirea este tot ce ne rămâne-n viață.
Știi? Azi te iubesc mai mult ca ieri.
De ce-mi vorbești…
Autor: Livia Bătăiosu
De ce-mi vorbești de vesnicie,
Când totul este trecător,
Cand tu nu poți doar o iubire
S-o ții în suflet cu mult dor?
Cum poți vorbi de nemurire?
Când totul astăzi ai uitat,
Din tot ce-a fost, în amintire
O lacrimă nu ai vărsat.
De ce-mi ceri dragoste într-una
Când ai pierdut-o fără crez,
Izvorul e secat, nici urma
N-o mai cunosc, cum s-o urmez?
De ce-mi vorbești despre iubire,
Când tu iubirea n-o cunoști,
E-nchisă inima in mine.
Nu am iubire ce-ți dorești!
De ce-mi tot spui cuvinte-n șir,
Oricum de mult nu înțelegi ce zic,
S-a întrerupt cândva firavul fir.
Nu înțelegi? Nu pot schimba nimic.
De ce-mi vorbești de vesnicie,
Când totul este trecător,
Cand tu nu poți doar o iubire
S-o ții în suflet cu mult dor?
Cum poți vorbi de nemurire?
Când totul astăzi ai uitat,
Din tot ce-a fost, în amintire
O lacrimă nu ai vărsat.
De ce-mi ceri dragoste într-una
Când ai pierdut-o fără crez,
Izvorul e secat, nici urma
N-o mai cunosc, cum s-o urmez?
De ce-mi vorbești despre iubire,
Când tu iubirea n-o cunoști,
E-nchisă inima in mine.
Nu am iubire ce-ți dorești!
De ce-mi tot spui cuvinte-n șir,
Oricum de mult nu înțelegi ce zic,
S-a întrerupt cândva firavul fir.
Nu înțelegi? Nu pot schimba nimic.
Și-mi zboară gândul..
Autor: Livia Bătăiosu
Și-mi zboară gândul și privirea,
Spre ceru-mpodobit cu stele,
Întruchipată-i luna în iubiri eterne,
Ce duce-n raze fericirea.
Fecioara nopții-și plimba dorul,
Îmbrățișând stele și luceferi
Și-mi zboară gândul la amorul
Ce-i ocrotit de sori și îngeri.
Trupu-i feciorelnic pășește peste nori,
Cu gândul la iubirea ei din zori
Și-mi zboara gândul la îmbrățișarea
Din răsărit când, soarele îi va simți privirea.
În Făt-Frumos el va apare-n dimineață,
În îmbrățișări eterne se vor contopi,
Luna-și va așterne pe-a ei rece față ,
Căldura și iubirea ce-o vor ocroti.
Și-mi zboara gândul către soare,
Ce ferice va apare în curând,
Știind că luna încă are
Dorulși iubirea, către el crescând.
Și-mi zboară gândul și privirea,
Spre ceru-mpodobit cu stele,
Întruchipată-i luna în iubiri eterne,
Ce duce-n raze fericirea.
Fecioara nopții-și plimba dorul,
Îmbrățișând stele și luceferi
Și-mi zboară gândul la amorul
Ce-i ocrotit de sori și îngeri.
Trupu-i feciorelnic pășește peste nori,
Cu gândul la iubirea ei din zori
Și-mi zboara gândul la îmbrățișarea
Din răsărit când, soarele îi va simți privirea.
În Făt-Frumos el va apare-n dimineață,
În îmbrățișări eterne se vor contopi,
Luna-și va așterne pe-a ei rece față ,
Căldura și iubirea ce-o vor ocroti.
Și-mi zboara gândul către soare,
Ce ferice va apare în curând,
Știind că luna încă are
Dorulși iubirea, către el crescând.
De ce-mi plac.. ?
De ce-mi plac...?
De ce-mi plac stelele și luna?
De ce-mi plac norii cei pufoși?
Nu pot să vă răspund acuma,
Că…tocmai am văzut un licurici.
De ce-mi plac licuricii,
Iar m-ați întreba,
Nu pot să vă răspund acuma
Că…tocmai am văzut o stea.
De ce îmi place adierea
Și picurii de ploaie ce îmi scaldă fața?
Nu pot să vă răspund acuma,
Că…tocmai am văzut un fulg de nea.
De ce îmi place răsăritul
Și boabele de rouă de pe flori?
Nu pot să vă răspund acuma,
Când vântul mă răsfață-n adieri.
De ce-mi plac fulgii de zapadă
Și floarea albă de cireș?
De ce ferice-n primăvară,
Mă bucur si mereu zâmbesc?
Nu mă-ntrebați că-s ocupată
S-ascult, să simt, să văd și să trăiesc.
17
Simt ...visul
Simt ....visul
Simt o blândă adiere,
Ghiocei firavi în vânt,
Muguri, iarba crudă, verde,
Mă îndeamnă să ascult.
Să ascult cum iară vântul,
Se strecoară prin salcâmi,
Să aud cântând pământul
Bucurându-se de flori.
Înflorește iar cireșul,
Să mă-ncânte cu-a lui floare,
Care-i plină de miresme
Ce mă-ndeamnă la visare.
Și visez, visez într-una
La o zi in care eu,
Voi intinde tandru mâna,
Către tine dragul meu.
Îmi întinzi sfios o floare,
Cu o mână tremurândă,
Lași pe ea o sărutare,
Ești sfios și mă încântă.
Rumen îți este obrazul
Și in ochi ai fericire,
Eu roșesc…când ghiocelul
Mi-l oferi cu bucurie.
Și ți-e sufletul curat,
Ca o zi de primăvară,
Îți simt mâna pe obraz,
Care șterge-o lăcramioară.
Simt o blândă mângâiere,
Ce mă face să tresar,
Vântu-mi trece printre gene,
Eu suspin și…visez iar.
De ce nu-s…….?
Autor: Livia Bătăiosu
De ce sunt om și nu-s un gând?
Să mă înalț cu stelele zburând.
De ce nu-s floare înflorind?
Să încânt ochiul lăcrimând.
De ce nu-s vis târziu în noapte?
Să mă strecor în mintea celor chinuiți,
Să-i mângâi cu ale mele blânde șoapte,
Să dau speranță ochilor pierduți.
De ce sunt om și nu sunt vânt?
Să zbor în cele patru zări,
Cu trupul nevăzut eu să cuprind,
Întreg pământu-n depărtări.
De ce nu-s zâmbet să m-așez
Pe toate gurile din univers?
Cu fericire aș umple triste inimi,
Ce-s chinuite de prea multe patimi.
De ce sunt om și nu-s un râu?
As curge printre munții cei stâncosi.
Iar peștii mei flămânzi, alunecoși,
Se vor hrani cu tot ce este rău.
De ce sunt om și îmi doresc,
Să fiu mereu altcineva?
Menirea mea o s-o găsesc,
Sau cât traiesc voi căuta?
De ce sunt om și nu-s un gând?
Să mă înalț cu stelele zburând.
De ce nu-s floare înflorind?
Să încânt ochiul lăcrimând.
De ce nu-s vis târziu în noapte?
Să mă strecor în mintea celor chinuiți,
Să-i mângâi cu ale mele blânde șoapte,
Să dau speranță ochilor pierduți.
De ce sunt om și nu sunt vânt?
Să zbor în cele patru zări,
Cu trupul nevăzut eu să cuprind,
Întreg pământu-n depărtări.
De ce nu-s zâmbet să m-așez
Pe toate gurile din univers?
Cu fericire aș umple triste inimi,
Ce-s chinuite de prea multe patimi.
De ce sunt om și nu-s un râu?
As curge printre munții cei stâncosi.
Iar peștii mei flămânzi, alunecoși,
Se vor hrani cu tot ce este rău.
De ce sunt om și îmi doresc,
Să fiu mereu altcineva?
Menirea mea o s-o găsesc,
Sau cât traiesc voi căuta?
Sinceritatea
Autor: Livia Bătăiosu
La prima vedere e dură, dar
E mai dulce dacât o minciună.
Pare rece, fără căldură,
Însă-i mai caldă decât un coșmar.
Când lipsește apare calvarul,
O lume în haos, necunoscut mincinos,
O lume bolnava în care adevărul,
Se zbate s-ajungă ceva luminos.
Sinceritatea l-ajută, il ridică,
Deasupra minciunii bolnăvicioase.
Chiar dacă doare el îți arată,
Fețele lumii ascunse, hidoase.
În pură lumină te scaldă adesea
Și-n lacrimi te scoate din lucruri murdare,
Strivește minciuna în cuvinte alese,
Chiar dacă-n suflet simți doar trădare.
Sinceritatea-i calitatea-defect,
Cu care mulți nu se împacă.
Ipocriți, mincinosi ce se ascund,
Invocând adevărul fără să-l creadă.
La prima vedere e dură, dar
E mai dulce dacât o minciună.
Pare rece, fără căldură,
Însă-i mai caldă decât un coșmar.
Când lipsește apare calvarul,
O lume în haos, necunoscut mincinos,
O lume bolnava în care adevărul,
Se zbate s-ajungă ceva luminos.
Sinceritatea l-ajută, il ridică,
Deasupra minciunii bolnăvicioase.
Chiar dacă doare el îți arată,
Fețele lumii ascunse, hidoase.
În pură lumină te scaldă adesea
Și-n lacrimi te scoate din lucruri murdare,
Strivește minciuna în cuvinte alese,
Chiar dacă-n suflet simți doar trădare.
Sinceritatea-i calitatea-defect,
Cu care mulți nu se împacă.
Ipocriți, mincinosi ce se ascund,
Invocând adevărul fără să-l creadă.
De ce mereu…?
Autor:Livia Bătăiosu
De ce mereu când luna-i tristă,
Nesecat izvor de lacrimi curg pe obrăjori,
Tristeții cad mereu învinsă
Și mă trezesc plângând în zori?
De ce mereu n-am rând la fericire
Și când apare e atat de greu,
Cât poate-un om să spere oare
Fără să cadă-n deznădejdi mereu?
De ce nu pot privi în lume,
Decât cu teama că din nou
Judecată fără vină, cum mereu
Sunt și plătesc ce nu fac eu?
De ce-mi tot zic că va fi bine,
Când inima mi-e înecată în suspine,
De durere și necaz, cât să mai plâng?
Cand voi scăpa de ochii lăcrimând?
De ce nu pot avea puținul
Pe care mi-l doresc cu ardoare,
Oare va putea destinul
Să mi-l dea în dar ca alinare?
De ce mereu când luna-i tristă,
Nesecat izvor de lacrimi curg pe obrăjori,
Tristeții cad mereu învinsă
Și mă trezesc plângând în zori?
De ce mereu n-am rând la fericire
Și când apare e atat de greu,
Cât poate-un om să spere oare
Fără să cadă-n deznădejdi mereu?
De ce nu pot privi în lume,
Decât cu teama că din nou
Judecată fără vină, cum mereu
Sunt și plătesc ce nu fac eu?
De ce-mi tot zic că va fi bine,
Când inima mi-e înecată în suspine,
De durere și necaz, cât să mai plâng?
Cand voi scăpa de ochii lăcrimând?
De ce nu pot avea puținul
Pe care mi-l doresc cu ardoare,
Oare va putea destinul
Să mi-l dea în dar ca alinare?
Singurătate
Autor: Livia Bătăiosu
Păienjeniș de lacrimi îmi inundă ochii
Și sufletu-mi de vânturi pustiit,
Singurătate, de mine te apropii,
Te-aud bătând ca un ceasornic istovit.
Tâmplele mă dor zbătându-se a jale,
Vuiet în urechi se-aude fluierând,
Pulsul repede ce-l simt în vene
Îmi sufoacă inima, lovind.
Sub fruntea-mi rece ce sudori o trec,
Lacrimi rânduri, rânduri ușor se întrec,
Peste fața-mi pală mâna mi-o petrec
Și mi-o simt inertă…plec.
Plec spre nicăieri…oriunde,
Spre altă încăpere goală.
Singurătatea vine…mă cuprinde,
În plasa-i neagră, într-o lume oarbă.
Țipătul se zbate în mine ca o fiară,
Mă sfașie, mă arde ar ieși afară,
În urlet cu putere care să dărâme
Zidul ce mă ține undeva în mine.
Păienjeniș de lacrimi îmi inundă ochii
Și sufletu-mi de vânturi pustiit,
Singurătate, de mine te apropii,
Te-aud bătând ca un ceasornic istovit.
Tâmplele mă dor zbătându-se a jale,
Vuiet în urechi se-aude fluierând,
Pulsul repede ce-l simt în vene
Îmi sufoacă inima, lovind.
Sub fruntea-mi rece ce sudori o trec,
Lacrimi rânduri, rânduri ușor se întrec,
Peste fața-mi pală mâna mi-o petrec
Și mi-o simt inertă…plec.
Plec spre nicăieri…oriunde,
Spre altă încăpere goală.
Singurătatea vine…mă cuprinde,
În plasa-i neagră, într-o lume oarbă.
Țipătul se zbate în mine ca o fiară,
Mă sfașie, mă arde ar ieși afară,
În urlet cu putere care să dărâme
Zidul ce mă ține undeva în mine.
De ce-ai plecat ?
Autor:LIVIA BATAIOSU
Te tot privesc si nu-nteleg.
De ce-ai plecat? Undea-i plecat?
Pe loc inalt ca pe un rege,
In inima te-am asezat.
Cu vorbe grele tu ma judeci,
Ma acuzi si ma jignesti.
As vrea sa pot a te-ntelege.
Cu ce-am gresit? Ce ti-am facut?
Ar trebui sa-mi fii alaturi,
Sa meriti locul ce ti-am dat.
In suflet eu te-am asezat.
De ce-ai plecat? Undea-i plecat?
Te uiti la mine si la noi,
Suntem straini toti pentru tine.
Din tot ce-a fost chiar nu mai e,
Ceva acolo-n suflet pentru mine?
Si tot incerc sa inteleg,
De ce-ai plecat? Si pentru cine?
Cine esti tu? Ce te-a schimbat?
De ce nu poti vorbi cu mine?
Privirea ta e goala , seaca.
Privesti in gol inspre zenit,
Nemultumirea se citeste
Pe al tau chip inmarmurit.
Si nu-ti dai seama ca ma doare,
Ca vreau sa fug sa scap de tot.
Singuratatea-mi e scaparea,
In lumea viselor ma-ntorc.
Acolo sunt cine as vrea,
Sunt EU ! Nu-s cea pe care-o vrei.
Tu sa ma schimbi in ce nu sunt,
Iti tot doresti si tot mi-o ceri
i
. Eu sunt ce sunt, nu ce vrei tu.
Am suflet, inima, gandesc.
De m-as schimba n-as mai fie eu,
Voi fi ce sunt, nu ce-ti doresti!
Te tot privesc si nu-nteleg.
De ce-ai plecat? Undea-i plecat?
Pe loc inalt ca pe un rege,
In inima te-am asezat.
Cu vorbe grele tu ma judeci,
Ma acuzi si ma jignesti.
As vrea sa pot a te-ntelege.
Cu ce-am gresit? Ce ti-am facut?
Ar trebui sa-mi fii alaturi,
Sa meriti locul ce ti-am dat.
In suflet eu te-am asezat.
De ce-ai plecat? Undea-i plecat?
Te uiti la mine si la noi,
Suntem straini toti pentru tine.
Din tot ce-a fost chiar nu mai e,
Ceva acolo-n suflet pentru mine?
Si tot incerc sa inteleg,
De ce-ai plecat? Si pentru cine?
Cine esti tu? Ce te-a schimbat?
De ce nu poti vorbi cu mine?
Privirea ta e goala , seaca.
Privesti in gol inspre zenit,
Nemultumirea se citeste
Pe al tau chip inmarmurit.
Si nu-ti dai seama ca ma doare,
Ca vreau sa fug sa scap de tot.
Singuratatea-mi e scaparea,
In lumea viselor ma-ntorc.
Acolo sunt cine as vrea,
Sunt EU ! Nu-s cea pe care-o vrei.
Tu sa ma schimbi in ce nu sunt,
Iti tot doresti si tot mi-o ceri
i
. Eu sunt ce sunt, nu ce vrei tu.
Am suflet, inima, gandesc.
De m-as schimba n-as mai fie eu,
Voi fi ce sunt, nu ce-ti doresti!
Și-or curge…
Autor:Livia Bătăiosu
Și-or curge râuri de cerneală
Lăsând cuvinte răsărite
Din sufletul care te cheamă,
Din inima care te simte.
Și-or curge lacrimi de iubire
Izvorâte din priviri senine,
Oceane se vor umple din a mea simtire
Căci…mi-e tare dor de tine.
Gânduri care cresc, născute-n noapte,
Șoapte-rugăminți, durere-fericire,
Vise și speranțe ce n-au moarte,
Către tine curg…pentru tine toate.
Și-or curge anii lângă tine,
Și-or curge poate multe vieți,
De mă intrebi din nou și mâine
Încotro merg eu aș rșspunde:
-Etern pășesc alături doar de tine.
Și-or curge râuri de cerneală
Lăsând cuvinte răsărite
Din sufletul care te cheamă,
Din inima care te simte.
Și-or curge lacrimi de iubire
Izvorâte din priviri senine,
Oceane se vor umple din a mea simtire
Căci…mi-e tare dor de tine.
Gânduri care cresc, născute-n noapte,
Șoapte-rugăminți, durere-fericire,
Vise și speranțe ce n-au moarte,
Către tine curg…pentru tine toate.
Și-or curge anii lângă tine,
Și-or curge poate multe vieți,
De mă intrebi din nou și mâine
Încotro merg eu aș rșspunde:
-Etern pășesc alături doar de tine.
Dansul primăverii
Dansul primăverii
Ghiocei în fuste albe,
Pe la poale pistruiate,
Joacă hora prin pădure,
Bucurându-se de soare.
Viorele-nfrigurate,
Doar se uită de departe.
Cu mâinile-n buzunare,
Au pornit o bârfă mare.
Micsunelele pitice,
Ar dori să se ridice,
Să încingă hora mare,
Dar nu au picioare.
Lăcrămioarele în valsuri,
Varsă lacrimi în neștire.
Stau și plâng de fericire,
Că-s indragostite.
O narcisă rătăcită,
E gătita ca la nuntă.
Galbena de gelozie,
Joacă cu furie.
O lalea cu bluza creață,
Cam fudula și țâfnoasă,
Unduie din frunză des,
Că n-are de ales.
Mohorată o zambilă,
De un crin cu drag se anină
Și încinge o batută,
Parc-ar fi băută.
Greierele-n frac apare,
C-o chitara sa le cânte.
Până soarele apune,
Că sunt mândre multe.
*
Pe la poale pistruiate,
Joacă hora prin pădure,
Bucurându-se de soare.
Viorele-nfrigurate,
Doar se uită de departe.
Cu mâinile-n buzunare,
Au pornit o bârfă mare.
Micsunelele pitice,
Ar dori să se ridice,
Să încingă hora mare,
Dar nu au picioare.
Lăcrămioarele în valsuri,
Varsă lacrimi în neștire.
Stau și plâng de fericire,
Că-s indragostite.
O narcisă rătăcită,
E gătita ca la nuntă.
Galbena de gelozie,
Joacă cu furie.
O lalea cu bluza creață,
Cam fudula și țâfnoasă,
Unduie din frunză des,
Că n-are de ales.
Mohorată o zambilă,
De un crin cu drag se anină
Și încinge o batută,
Parc-ar fi băută.
Greierele-n frac apare,
C-o chitara sa le cânte.
Până soarele apune,
Că sunt mândre multe.
*
Soare cu dinți
Autor :Livia Bătăiosu
Steluțe vii se joacă-n dimineață,
Pământul strălucește-n razele de soare,
Lumini se-aprind în pătura de gheață
Și-n crengile împodobite de ninsoare.
Tărâm de basm ori colț de rai s-așterne,
În fața ochilor ce-n luminițe vii,
Privesc uimiți cum străluceste totul,
Aici și-n zările albastre-pământii.
Ramuri învelite-n promoroacă,
Se mișcă-ncet sub vântul cel tăios,
Lovindu-se-ntre ele la cer se ridică,
Un clinchet cristalin, râs de copil voios.
Soarele rotund, roșu ca și focul,
Zâmbește larg și-arata dinții
Ce mușcă și cuprinde in ger totul.
S-anfrățit cu vântul, stă și chicotește.
Se joacă pe-ndelete printre fulgi de nea,
Pe năsucuri roșii și ochi înlăcrimați,
Înțepând ușor obraji de catifea,
Ce zămbesc voioși chiar dacă-s înghețați.
Steluțe vii se joacă-n dimineață,
Pământul strălucește-n razele de soare,
Lumini se-aprind în pătura de gheață
Și-n crengile împodobite de ninsoare.
Tărâm de basm ori colț de rai s-așterne,
În fața ochilor ce-n luminițe vii,
Privesc uimiți cum străluceste totul,
Aici și-n zările albastre-pământii.
Ramuri învelite-n promoroacă,
Se mișcă-ncet sub vântul cel tăios,
Lovindu-se-ntre ele la cer se ridică,
Un clinchet cristalin, râs de copil voios.
Soarele rotund, roșu ca și focul,
Zâmbește larg și-arata dinții
Ce mușcă și cuprinde in ger totul.
S-anfrățit cu vântul, stă și chicotește.
Se joacă pe-ndelete printre fulgi de nea,
Pe năsucuri roșii și ochi înlăcrimați,
Înțepând ușor obraji de catifea,
Ce zămbesc voioși chiar dacă-s înghețați.
20
Dă-mi sufletul..
Autor : Livia Bătăiosu
Dă-mi sufletu-napoi, iubire,
Ia-mi văzul ochilor în locul lui,
Căci fără suflet n-am trăire,
Dă-mi sufletul, că-n mine nu-i.
Tu dragoste mi l-ai răpit
Și m-ai lăsat cu-n trup golit,
E găunos ca lemnul sec,
Dă-mi sufletul să pot să plec.
Tu vis frumos mi l-ai pierdut,
În zboruri line îngerești.
Poate e-n stele rătăcit,
Dă-mi sufletul de mă iubești.
Poate-i ascuns în picurii de ploaie,
Singur rătăcind prin nori.
Dă-mi sufletu-napoi, tu ploaie..
Și ia-mi auzu-n locul lui.
Dă-mi sufletul, tu suflet care,
L-ai cucerit și l-ai iubit.
Da-i drumul înapoi să zboare,
Să fie liber, fericit.
S-alerge singur ca la început,
În vise și pe cerul plin de nori.
Să zboare către stele aprinse,
Dă-i drumu-n picurii de ploi.
Mi-ai luat sufletul și m-ai ucis,
Căci fara el ,eu, nu am vis.
Dă-mi sufletul și-l voi darui,
Celor care-l vor iubi și prețui.
Dă-mi sufletu-napoi, iubire,
Ia-mi văzul ochilor în locul lui,
Căci fără suflet n-am trăire,
Dă-mi sufletul, că-n mine nu-i.
Tu dragoste mi l-ai răpit
Și m-ai lăsat cu-n trup golit,
E găunos ca lemnul sec,
Dă-mi sufletul să pot să plec.
Tu vis frumos mi l-ai pierdut,
În zboruri line îngerești.
Poate e-n stele rătăcit,
Dă-mi sufletul de mă iubești.
Poate-i ascuns în picurii de ploaie,
Singur rătăcind prin nori.
Dă-mi sufletu-napoi, tu ploaie..
Și ia-mi auzu-n locul lui.
Dă-mi sufletul, tu suflet care,
L-ai cucerit și l-ai iubit.
Da-i drumul înapoi să zboare,
Să fie liber, fericit.
S-alerge singur ca la început,
În vise și pe cerul plin de nori.
Să zboare către stele aprinse,
Dă-i drumu-n picurii de ploi.
Mi-ai luat sufletul și m-ai ucis,
Căci fara el ,eu, nu am vis.
Dă-mi sufletul și-l voi darui,
Celor care-l vor iubi și prețui.
Șoricelul
Autor : Livia Bătăiosu
O capcană și-o bucată,
De brânzică parfumată.
Șoricelul o privea.
Tare foame îi era.
Să o ia sau să o lase?
Foamea-i dădea bobârnace,
Ochii ii stăteau pe branză,
Mațele-i dansau în burtă.
Se gândea cum ar putea,
O fărâma doar să ia.
-Daca-ntind acum lăbuța,
S-ar putea să-mi prind codița.
-Dacă plec tot m-ar durea,
Golul din burtica mea.
Cum aș face tot nu-i bine.
Poate-mi vine o idee.
Și cum sta și se gândea
La brânzică, cum s-o ia,
Apăru pisoiul gri
Și pe șoarece-l privi.
Șoricelul înghețase,
Spaima îi intra în oase.
Ajunsese el brânzică,
Cină pentru o pisică.
-O s-o iau la sănătoasa,
Ca să-mi salvez cumva viața,
Și-o s-o las eu pe pisică.
Coada să își prindă.
O capcană și-o bucată,
De brânzică parfumată.
Șoricelul o privea.
Tare foame îi era.
Să o ia sau să o lase?
Foamea-i dădea bobârnace,
Ochii ii stăteau pe branză,
Mațele-i dansau în burtă.
Se gândea cum ar putea,
O fărâma doar să ia.
-Daca-ntind acum lăbuța,
S-ar putea să-mi prind codița.
-Dacă plec tot m-ar durea,
Golul din burtica mea.
Cum aș face tot nu-i bine.
Poate-mi vine o idee.
Și cum sta și se gândea
La brânzică, cum s-o ia,
Apăru pisoiul gri
Și pe șoarece-l privi.
Șoricelul înghețase,
Spaima îi intra în oase.
Ajunsese el brânzică,
Cină pentru o pisică.
-O s-o iau la sănătoasa,
Ca să-mi salvez cumva viața,
Și-o s-o las eu pe pisică.
Coada să își prindă.
Dă-mi mâna,nemurire
Autor: Livia Bătăiosu
Cuprins în mreje fără de scăpare,
Se zbate sufletul neputincios,
Din trup ar vrea să iasă și să zboare,
S-alerge liber, către tine vis frumos.
Dă-mi mâna, nemurire!
Ia-mi trupul și așează-l printre nori,
Acolo, unde-s așteptată cu iubire,
Noian de vise strecurate printre flori.
Alină-mi inima ce îmi zvâcnește
Și rătăcește-n doruri căutand menirea,
Aprinde-mi sufletul când se topește,
Mistuit în flăcări, invocând iubirea.
Deschide-mi drumul, suflet!
Înlănțuită sunt de vraja ta.
Oprește-mă din al meu umblet
Căci, hărăzită-ți sunt, deschide-ți inima.
Primește-mi viața ca pe-un dar neprețuit,
Cuprinde-mă cu brațul dornic ce m-așteaptă.
Oprește-mă, din drumul rătăcit,
Căci vis îmi ești și suflet, minune-ntruchipată.
Cuprins în mreje fără de scăpare,
Se zbate sufletul neputincios,
Din trup ar vrea să iasă și să zboare,
S-alerge liber, către tine vis frumos.
Dă-mi mâna, nemurire!
Ia-mi trupul și așează-l printre nori,
Acolo, unde-s așteptată cu iubire,
Noian de vise strecurate printre flori.
Alină-mi inima ce îmi zvâcnește
Și rătăcește-n doruri căutand menirea,
Aprinde-mi sufletul când se topește,
Mistuit în flăcări, invocând iubirea.
Deschide-mi drumul, suflet!
Înlănțuită sunt de vraja ta.
Oprește-mă din al meu umblet
Căci, hărăzită-ți sunt, deschide-ți inima.
Primește-mi viața ca pe-un dar neprețuit,
Cuprinde-mă cu brațul dornic ce m-așteaptă.
Oprește-mă, din drumul rătăcit,
Căci vis îmi ești și suflet, minune-ntruchipată.
Speranța
Autor:Livia Bătăiosu
În puful norilor tu ți-ai găsit lăcaș,
Iar degetele-ți trec prin praf de stele,
Cu luna-n palme-n lumi de vis,
Ne plimbi speranță către ele.
În praf strălucitor ne-mbraci amarul
Și ne întorci din drumuri rătăcite,
În culori calde ne arăți cum vine viitorul,
Chiar dacă-i numai praf de stele adormite.
În mâini calde cuprinzi inimi
Și le ridici din mlaștini nesfârșite.
Prinde-mi sufletul cu ale tale mâini
Și arată-mi drumuri nesperate.
Te vreau speranță mai mult ca oricând,
Vreau să pot spera din nou ca înainte,
Vreau sa te am în față surâzând,
Să-mi spui că mâine și eu pot surâde.
Pe mulți i-ai ridicat cu ale tale brațe,
Le-ai mângâiat tristeți nemărginite,
Vreau puțin din tine, din praful de stele,
Să-mi acopăr ochii și lacrima cu ele.
În puful norilor tu ți-ai găsit lăcaș,
Iar degetele-ți trec prin praf de stele,
Cu luna-n palme-n lumi de vis,
Ne plimbi speranță către ele.
În praf strălucitor ne-mbraci amarul
Și ne întorci din drumuri rătăcite,
În culori calde ne arăți cum vine viitorul,
Chiar dacă-i numai praf de stele adormite.
În mâini calde cuprinzi inimi
Și le ridici din mlaștini nesfârșite.
Prinde-mi sufletul cu ale tale mâini
Și arată-mi drumuri nesperate.
Te vreau speranță mai mult ca oricând,
Vreau să pot spera din nou ca înainte,
Vreau sa te am în față surâzând,
Să-mi spui că mâine și eu pot surâde.
Pe mulți i-ai ridicat cu ale tale brațe,
Le-ai mângâiat tristeți nemărginite,
Vreau puțin din tine, din praful de stele,
Să-mi acopăr ochii și lacrima cu ele.
Dă-mi mâna!!
Autor:Livia Bătăiosu
-Dă-mi mâna, iubite!
Spre cer vom zbura,
O mână de stele,
Ne va cununa.
-Dă-mi mâna, iubito!
Veșmânt vom purta,
Al nopții-ntuneric,
Vom dormi pe o stea.
Cand picuri de ploaie,
Ne vor trezi,
Ne ținem de mână,
Și iar vom pluti.
Curcubeul cunună,
Iubitoți va fi.
Salba de stele,
Te va încalzi.
Vom scrie in cer.
Al nostru dor.
Vom spune ploii
Al nostru amor.
În nori ne-am găsit,
Privind la o stea.
-Dă-mi mana .Hai!
Vom zbura către ea.
-Dă-mi mâna, iubite!
Spre cer vom zbura,
O mână de stele,
Ne va cununa.
-Dă-mi mâna, iubito!
Veșmânt vom purta,
Al nopții-ntuneric,
Vom dormi pe o stea.
Cand picuri de ploaie,
Ne vor trezi,
Ne ținem de mână,
Și iar vom pluti.
Curcubeul cunună,
Iubitoți va fi.
Salba de stele,
Te va încalzi.
Vom scrie in cer.
Al nostru dor.
Vom spune ploii
Al nostru amor.
În nori ne-am găsit,
Privind la o stea.
-Dă-mi mana .Hai!
Vom zbura către ea.
Spre lumea mea
Autor : Livia Bătăiosu
Mă pierd în ritmul melodiei,
Și-n vers îmi găsesc alinarea,
Călătoresc cu ochii minții,
În lumea unde mi-am lăsat visarea.
Pășesc spre ea și pasul îmi ingheată.
Totul e pustiu, acoperit de ceață,
Doar în cristalele de gheață,
Tristețea mea reflectă blânda-ți față.
Singurătatea râde…Ce ființă crudă!
Râsul ei pătrunde ca otrava-n mine,
Acum e stăpână-n lumea mea plăpândă.
Stă și se hrănește cu vise și suspine.
Pasul meu se pierde în lumea de gheață,
Unde sânziene înfloreau odată,
N-a rămas nimic nici din poieniță,
Tot ce mai zaresc e norul prins în ceață.
Mă transform încet într-un fulg de nea,
Într-o stea pufoasă, rece catifea.
Frigul n-am să-l simt, nici singurătatea,
Voi fi doar un fulg, într-o lume moartă.
Mă pierd în ritmul melodiei,
Și-n vers îmi găsesc alinarea,
Călătoresc cu ochii minții,
În lumea unde mi-am lăsat visarea.
Pășesc spre ea și pasul îmi ingheată.
Totul e pustiu, acoperit de ceață,
Doar în cristalele de gheață,
Tristețea mea reflectă blânda-ți față.
Singurătatea râde…Ce ființă crudă!
Râsul ei pătrunde ca otrava-n mine,
Acum e stăpână-n lumea mea plăpândă.
Stă și se hrănește cu vise și suspine.
Pasul meu se pierde în lumea de gheață,
Unde sânziene înfloreau odată,
N-a rămas nimic nici din poieniță,
Tot ce mai zaresc e norul prins în ceață.
Mă transform încet într-un fulg de nea,
Într-o stea pufoasă, rece catifea.
Frigul n-am să-l simt, nici singurătatea,
Voi fi doar un fulg, într-o lume moartă.
Curcubeul
Autor :Livia Bătăiosu
Ce frumos s-arată după calda ploaie
Și alungă norii risipind în zare,
Culori vii ce ard în vâlvătaie,
Alintându-se voios în razele de soare.
O scară către cer ce se naște-n iarbă,
Care urcă dincolo de norii-n pete,
O minunăție ce ai vrea degrabă,
S-o atingi, s-o simți, ochii să-ți desfete.
Cununa-i vrea să-ți faci din frumusețea lui,
Cunună unde îngerii se joacă,
Dar, neatins rămâne-n inocența lui
Că-i doar lumină-n strop de apă.
El leagă cerul și pământul,
E scara viselor născute din dorință,
Câte-o dorință-i dusă în neant de coloritul,
Spusă-n șoaptă și apoi aprinsă.
Aprinsă-n viața curcubeului pe cer,
Unde suflete trăiesc și se dezmiardă,
Ridici doar ochii înspre el,
Destăinui gândul ce-l ridici în șoaptă.
Și de-i curat el va ajunge sus,
În lumea viselor îndeplinite,
Șoptește-i curcubeului un vis
Și în culori el viață negreșit va prinde.
Ce frumos s-arată după calda ploaie
Și alungă norii risipind în zare,
Culori vii ce ard în vâlvătaie,
Alintându-se voios în razele de soare.
O scară către cer ce se naște-n iarbă,
Care urcă dincolo de norii-n pete,
O minunăție ce ai vrea degrabă,
S-o atingi, s-o simți, ochii să-ți desfete.
Cununa-i vrea să-ți faci din frumusețea lui,
Cunună unde îngerii se joacă,
Dar, neatins rămâne-n inocența lui
Că-i doar lumină-n strop de apă.
El leagă cerul și pământul,
E scara viselor născute din dorință,
Câte-o dorință-i dusă în neant de coloritul,
Spusă-n șoaptă și apoi aprinsă.
Aprinsă-n viața curcubeului pe cer,
Unde suflete trăiesc și se dezmiardă,
Ridici doar ochii înspre el,
Destăinui gândul ce-l ridici în șoaptă.
Și de-i curat el va ajunge sus,
În lumea viselor îndeplinite,
Șoptește-i curcubeului un vis
Și în culori el viață negreșit va prinde.
Spre țărmul veșniciei
Autor : Livia Bătăiosu
Spre tărmul veșniciei mă îndrept,
Încet mă-ndrept spre înapoi,
Spre lumea din care-am venit
Cu soare mult și multe flori.
Acolo sper să mi se dea speranța,
Ce-n astă lume am pierdut,
Iar mâna mea iară să țină,
Mai multe mâini ce le-am iubit.
Spre țărmul necunoașterii mă-ndrept,
Merg înainte dar cumva ‘napoi,
Căci vreau sa-ajung la un sfârșit
Ce va începe-n începuturi noi.
Spre țărmul nesfârșitului mă-ndrept,
Spre toate care le-am pierdut
Și caut spre ‘napoi necontenit,
Cumva spre înainte să ajung.
Din întuneric vreau s-ating lumina,
Ce-n față mi se-așează din trecut,
Spre țărmul veșniciei doar cu mila,
De dinaintea răului mă-ndrept.
Merg înainte dar spre înapoi,
Cu pasul iute alergând încet,
Spre tărmul regăsirii de apoi,
Spre lumea unde-am început.
?$
Spre tărmul veșniciei mă îndrept,
Încet mă-ndrept spre înapoi,
Spre lumea din care-am venit
Cu soare mult și multe flori.
Acolo sper să mi se dea speranța,
Ce-n astă lume am pierdut,
Iar mâna mea iară să țină,
Mai multe mâini ce le-am iubit.
Spre țărmul necunoașterii mă-ndrept,
Merg înainte dar cumva ‘napoi,
Căci vreau sa-ajung la un sfârșit
Ce va începe-n începuturi noi.
Spre țărmul nesfârșitului mă-ndrept,
Spre toate care le-am pierdut
Și caut spre ‘napoi necontenit,
Cumva spre înainte să ajung.
Din întuneric vreau s-ating lumina,
Ce-n față mi se-așează din trecut,
Spre țărmul veșniciei doar cu mila,
De dinaintea răului mă-ndrept.
Merg înainte dar spre înapoi,
Cu pasul iute alergând încet,
Spre tărmul regăsirii de apoi,
Spre lumea unde-am început.
?$
Curând…
Autor : Livia Bătăiosu
Curând…
Stele se vor aduna iar cerul
Va fi al nostru infinit,
Nemărginit ne va fi zborul
Iar taina se va destrăma în răsărit.
Curând…
Vom împărți și zorii
Ce vor scălda sărutul nostru pătimaș,
Catifelat, aroma florii,
Fior de rouă, rece dar gingaș.
Marea cu ale sale valuri
Ne va-mbrăca în spuma veșniciei,
Vom fi un țărm fără de țărmuri,
Vom fi aici și pretutindeni.
Curând…
Surâsul tău îmi va cuprinde gura
Ce-ți spune ne-ncetat…curând..
Vom fi noi doi cuprinși în una
Uitând c-am spus cândva…curând…
Curând…
Stele se vor aduna iar cerul
Va fi al nostru infinit,
Nemărginit ne va fi zborul
Iar taina se va destrăma în răsărit.
Curând…
Vom împărți și zorii
Ce vor scălda sărutul nostru pătimaș,
Catifelat, aroma florii,
Fior de rouă, rece dar gingaș.
Marea cu ale sale valuri
Ne va-mbrăca în spuma veșniciei,
Vom fi un țărm fără de țărmuri,
Vom fi aici și pretutindeni.
Curând…
Surâsul tău îmi va cuprinde gura
Ce-ți spune ne-ncetat…curând..
Vom fi noi doi cuprinși în una
Uitând c-am spus cândva…curând…
Spune doar…
Autor: Livia Bătăiosu
Că mă dorești…Hai! Spune!
Dacă asta simți și vrei.
Aș vrea să știu dacă pe mine,
Mă iubești cum m-ai iubit și ieri.
Spune-mi că ai nevoie și de mine,
Și nu te voi lăsa să cazi.
Te-aș ține-n brațe o veșnicie,
Spune doar, dar spune azi.
Spune doar că sunt a ta
Ori poți să taci, eu voi vedea,
Toată iubirea în privirea ta.
Vorbește-mi! Doar cu inima.
Spune-mi că în suflet tu mă porți,
Ca sunt mereu, mereu cu tine,
Spune-mi doar că încă poți,
Sa duci cu tine a mea iubire.
Spune doar, cum spun și eu,
Că te iubesc și-mi este greu,
Să nu o știu și de la tine.
Spune-mi doar. Hai ! Spune!
Că mă dorești…Hai! Spune!
Dacă asta simți și vrei.
Aș vrea să știu dacă pe mine,
Mă iubești cum m-ai iubit și ieri.
Spune-mi că ai nevoie și de mine,
Și nu te voi lăsa să cazi.
Te-aș ține-n brațe o veșnicie,
Spune doar, dar spune azi.
Spune doar că sunt a ta
Ori poți să taci, eu voi vedea,
Toată iubirea în privirea ta.
Vorbește-mi! Doar cu inima.
Spune-mi că în suflet tu mă porți,
Ca sunt mereu, mereu cu tine,
Spune-mi doar că încă poți,
Sa duci cu tine a mea iubire.
Spune doar, cum spun și eu,
Că te iubesc și-mi este greu,
Să nu o știu și de la tine.
Spune-mi doar. Hai ! Spune!
Cum încă?
Autor : Livia Bătăiosu
Și înca mă mai mir că ai rabdare,
Să-mi dezlegi mintea încâlcită.
Cum încă de mai ai putere,
Să mă iubești ca pe o sfântă?
În labirinturi când mă pierd,
Mă cauți până mă gasești.
Încă mai ești? Nu pot să cred,
C-atât de mult tu mă iubești.
Prin grele amintiri când rătăcesc,
Cu a ta lumină mă salvezi
Și mă întreb din nou firesc,
Cum încă de mai luminezi?
Când în negre gânduri și furie,
Mă ascund de lume și de tine,
Tu îmi apari cu al tău chip, zâmbind.
Cum încă ești aici , nu ai fugit?
Prea multe nu ți-am dăruit.
De ce ești încă lângă mine?
Eu nu ți-am dat decât pe mine, atât.
De ce nu pleci? Iubirea mea te ține?
Și înca mă mai mir că ai rabdare,
Să-mi dezlegi mintea încâlcită.
Cum încă de mai ai putere,
Să mă iubești ca pe o sfântă?
În labirinturi când mă pierd,
Mă cauți până mă gasești.
Încă mai ești? Nu pot să cred,
C-atât de mult tu mă iubești.
Prin grele amintiri când rătăcesc,
Cu a ta lumină mă salvezi
Și mă întreb din nou firesc,
Cum încă de mai luminezi?
Când în negre gânduri și furie,
Mă ascund de lume și de tine,
Tu îmi apari cu al tău chip, zâmbind.
Cum încă ești aici , nu ai fugit?
Prea multe nu ți-am dăruit.
De ce ești încă lângă mine?
Eu nu ți-am dat decât pe mine, atât.
De ce nu pleci? Iubirea mea te ține?
Spune-mi cum…?
Autor : Livia Bătăiosu
Spune-mi cum aș putea să uit,
Că ești sufletul ce l-am iubit,
Cum aș putea când inima te vrea
Să fii mereu doar pentru ea.
Aș putea?
Cum aș putea târziu în noapte,
Să-mi pun geană peste geană,
Fără să-ți trimit în șoapte,
Un sărut de noapte bună?
Cum?
Spune-mi cum poți fi atât de rece?
Cum poți trăi când știi prea bine,
Că nici măcar o zi nu trece,
Fără să-ți spun ce-nsemni tu pentru mine.
Spune-mi…
Spune-mi cum din suflet să te scot
Când al meu suflet ești de fapt,
Cum să mă bucur, să zâmbesc,
Cum fără tine să trăiesc?
Cum?
Cum aș putea să-ți deschid ochii,
Să vezi că sufăr, să m-apropii.
Ori spune-mi cum indiferența
Să mă cuprindă, să nu-ți simt absența?
Nu pot…
Spune-mi cum să reușesc,
Să-mi văd de viață, să trăiesc,
Fără să-ți spun cât te iubesc
Si cât de mult eu te doresc.
Spune-mi…
Spune-mi cum aș putea să uit,
Că ești sufletul ce l-am iubit,
Cum aș putea când inima te vrea
Să fii mereu doar pentru ea.
Aș putea?
Cum aș putea târziu în noapte,
Să-mi pun geană peste geană,
Fără să-ți trimit în șoapte,
Un sărut de noapte bună?
Cum?
Spune-mi cum poți fi atât de rece?
Cum poți trăi când știi prea bine,
Că nici măcar o zi nu trece,
Fără să-ți spun ce-nsemni tu pentru mine.
Spune-mi…
Spune-mi cum din suflet să te scot
Când al meu suflet ești de fapt,
Cum să mă bucur, să zâmbesc,
Cum fără tine să trăiesc?
Cum?
Cum aș putea să-ți deschid ochii,
Să vezi că sufăr, să m-apropii.
Ori spune-mi cum indiferența
Să mă cuprindă, să nu-ți simt absența?
Nu pot…
Spune-mi cum să reușesc,
Să-mi văd de viață, să trăiesc,
Fără să-ți spun cât te iubesc
Si cât de mult eu te doresc.
Spune-mi…
Cum e să fii…?
Autor:Livia Bătăiosu
Oare cum e să fii iubit neîncetat,
Nicicând părăsit sau chiar uitat?
Cum e să iubesti, să fii iubit,
Fără să fii mereu dezamăgit?
Cum e sa fii atât de fericit, încât
Să spui*Am avut cap și l-am pierdut*,
Cum e în fiecare dimineață
Să-l simți pe cel ce te rasfață?
Să fii tot timpul înțeles,
Fără cuvinte doar prin gest,
Să n-ai frică de trădare și minciună,
Să iubești fără rețineri,fără teamă?
Oare cum?
Cum e să-ți întâlnești iubirea
Ce-o cauți și-o dorești,
Cum e sa rămâna lângă tine,
S-o simți și mult s-o prețuiești?
De ce aceste lucruri nu există,
Decât pe moment sau foarte rar?
Oare iubirea chiar există,
Ori e ceva așa, doar de decor?
Oare cum e să fii iubit neîncetat,
Nicicând părăsit sau chiar uitat?
Cum e să iubesti, să fii iubit,
Fără să fii mereu dezamăgit?
Cum e sa fii atât de fericit, încât
Să spui*Am avut cap și l-am pierdut*,
Cum e în fiecare dimineață
Să-l simți pe cel ce te rasfață?
Să fii tot timpul înțeles,
Fără cuvinte doar prin gest,
Să n-ai frică de trădare și minciună,
Să iubești fără rețineri,fără teamă?
Oare cum?
Cum e să-ți întâlnești iubirea
Ce-o cauți și-o dorești,
Cum e sa rămâna lângă tine,
S-o simți și mult s-o prețuiești?
De ce aceste lucruri nu există,
Decât pe moment sau foarte rar?
Oare iubirea chiar există,
Ori e ceva așa, doar de decor?
Steluța mea
Autor: Livia Bătăiosu
În ghearele morții mă adânceam,
Când trupul bolnav nu-l mai simțeam.
Priveam în noapte înspre cer rugând,
Să se sfârșească totul cât mai curând.
N-aveam de unde ști că tu m-auzi
Steluța mea, că tu mă vezi,
Ai licărit atunci doar pentru mine
Și-n suflet mi-ai intrat cu a ta lucire.
Nu știu de ce și nu știu cum ai reușit,
A doua zi încă o noapte mi-am dorit,
Să-ți văd sclipirea ta ștrengară.
Cea care m-a adus la viață iară.
Nopți lungi mi-am petrecut cu tine,
Mă ascultai printre suspine,
Mi-ai dat din strălucirea ta,
Din nou să pot eu lumina.
Sunt ani de atunci dar ne găsești
Vorbind, râzând în serile senine.
Când nu-i pe cer, doar mă gândesc
Și știu c-aude totul de la mine.
Secrete , lacrimi și dorinți,
Le aude toate ,nu le spune.
Ea îmi trimite lucruri bune.
Steluța mea cu ochi fierbinți.
Când trupul bolnav nu-l mai simțeam.
Priveam în noapte înspre cer rugând,
Să se sfârșească totul cât mai curând.
N-aveam de unde ști că tu m-auzi
Steluța mea, că tu mă vezi,
Ai licărit atunci doar pentru mine
Și-n suflet mi-ai intrat cu a ta lucire.
Nu știu de ce și nu știu cum ai reușit,
A doua zi încă o noapte mi-am dorit,
Să-ți văd sclipirea ta ștrengară.
Cea care m-a adus la viață iară.
Nopți lungi mi-am petrecut cu tine,
Mă ascultai printre suspine,
Mi-ai dat din strălucirea ta,
Din nou să pot eu lumina.
Sunt ani de atunci dar ne găsești
Vorbind, râzând în serile senine.
Când nu-i pe cer, doar mă gândesc
Și știu c-aude totul de la mine.
Secrete , lacrimi și dorinți,
Le aude toate ,nu le spune.
Ea îmi trimite lucruri bune.
Steluța mea cu ochi fierbinți.
Cum aș putea să uit?
Autor: Livia Bătăiosu
Cum aș putea să uit vreodată ?
Privirea ta flămânda care,
Îmi sorbea vorba cu ardoare.
Eram atât de adorată.
Cum mâna ta o cuprindea,
Cu multă dragoste pe a mea.
În tremur ele fremătau,
Se căutau, se mângâiau.
Cum aș putea să iți uit gura?
Ce mă săruta la nesfârșit.
Cu patimă imi căuta făptura,
Iar trupu-mi se simțea iubit.
Cum aș putea să uit vreodată
Îmbrățișarea de la pieptul tău?
Eram în tine contopită,
Iar tu erai în trupul meu.
Nu pot să uit ce s-a-ntâmplat.
Cu tine-n viață am aflat,
Ce-nseamna să iubești cu adevărat.
Tu dragoste din dragoste mi-ai dat.
Cum aș putea să uit vreodată ?
Privirea ta flămânda care,
Îmi sorbea vorba cu ardoare.
Eram atât de adorată.
Cum mâna ta o cuprindea,
Cu multă dragoste pe a mea.
În tremur ele fremătau,
Se căutau, se mângâiau.
Cum aș putea să iți uit gura?
Ce mă săruta la nesfârșit.
Cu patimă imi căuta făptura,
Iar trupu-mi se simțea iubit.
Cum aș putea să uit vreodată
Îmbrățișarea de la pieptul tău?
Eram în tine contopită,
Iar tu erai în trupul meu.
Nu pot să uit ce s-a-ntâmplat.
Cu tine-n viață am aflat,
Ce-nseamna să iubești cu adevărat.
Tu dragoste din dragoste mi-ai dat.
Știu!!
Autor: Livia Bătăiosu
Mă zbat ca o nalucă
Și-mi e atât de greu.
Nimeni nu înțelege,
Nu înțeleg nici eu.
Nu-s tristă, dar aș plânge,
Mi-e foame. N-aș mânca.
Inima rău îmi bate
Și nu-nțeleg ce vrea.
Mi-e sete, dar n-aș bea.
Sunt aici la mine-n casă,
Dar nu e casa mea,
Plâng…deși sunt bucuroasă.
Trăiesc aici dar vreau acolo
Și mă tot mut de colo, colo.
Îmi este somn. Nu pot să dorm.
Știu!!! Sunt prea singură acum.
Mă zbat ca o nalucă
Și-mi e atât de greu.
Nimeni nu înțelege,
Nu înțeleg nici eu.
Nu-s tristă, dar aș plânge,
Mi-e foame. N-aș mânca.
Inima rău îmi bate
Și nu-nțeleg ce vrea.
Mi-e sete, dar n-aș bea.
Sunt aici la mine-n casă,
Dar nu e casa mea,
Plâng…deși sunt bucuroasă.
Trăiesc aici dar vreau acolo
Și mă tot mut de colo, colo.
Îmi este somn. Nu pot să dorm.
Știu!!! Sunt prea singură acum.
Cui îi pasă?
Autor : Livia Bătăiosu
=2000=
Cui îi pasă că planeta se sufocă?
Nevinovate mor și apoi dispar,
Animale ce nu pot să treacă,
De mâna ucigașă de barbar.
Pe creste munții sunt golași.
Jertfiți copacii fără să vă pese.
Că tot pe voi vă sufocați,
Cui ar trebui să-i pese?
Culoarea apei o schimbați,
O faceți gri din limpedele albastru.
Mizerie umana ce sunteți!
Oceanul nu e gri, este albastru.
În plumb și fier voi ați schimbat
Și aerul pe care-l respirăm.
Nimic curat nu ați lăsat.
Pământul strigă să-ncetăm.
L-ați otrăvit cu radiații.
În loc de pâine veți mânca ,
Otravă! Singuri vă dați morții.
Pământul strigă: Când veți înceta?
Cui ii pasă că pământul strigă?
Că apa-i plină de otravă?
Că animale mor fără de vină?
Că totul este în derivă?
=2000=
Cui îi pasă că planeta se sufocă?
Nevinovate mor și apoi dispar,
Animale ce nu pot să treacă,
De mâna ucigașă de barbar.
Pe creste munții sunt golași.
Jertfiți copacii fără să vă pese.
Că tot pe voi vă sufocați,
Cui ar trebui să-i pese?
Culoarea apei o schimbați,
O faceți gri din limpedele albastru.
Mizerie umana ce sunteți!
Oceanul nu e gri, este albastru.
În plumb și fier voi ați schimbat
Și aerul pe care-l respirăm.
Nimic curat nu ați lăsat.
Pământul strigă să-ncetăm.
L-ați otrăvit cu radiații.
În loc de pâine veți mânca ,
Otravă! Singuri vă dați morții.
Pământul strigă: Când veți înceta?
Cui ii pasă că pământul strigă?
Că apa-i plină de otravă?
Că animale mor fără de vină?
Că totul este în derivă?
Suflet fără suflet
Autor: Livia Bătăiosu
Tu, te hrănești cu lacrimi
Suflet diabolic.
Durerea mea te-ngrașă
Ș-apoi spui că-ți pasă?
Te-a cuprins remușcarea?
În ale tale gânduri,
Lumina nu pătrunde.
Rămâi întunecat!
Ori poate este milă?
Eu mila n-o suport!
Nu cred că ești capabil,
De nobil sentiment.
Ce spui? Recunoștință?
As râde de-aș putea.
E atâta nesimțire,
Acum în vocea ta.
Vorbești despre iubire?
Iubirea n-o cunoști.
Există pentru tine,
În basme si povești.
Tu, te hrănești cu lacrimi
Suflet diabolic.
Durerea mea te-ngrașă
Ș-apoi spui că-ți pasă?
Te-a cuprins remușcarea?
În ale tale gânduri,
Lumina nu pătrunde.
Rămâi întunecat!
Ori poate este milă?
Eu mila n-o suport!
Nu cred că ești capabil,
De nobil sentiment.
Ce spui? Recunoștință?
As râde de-aș putea.
E atâta nesimțire,
Acum în vocea ta.
Vorbești despre iubire?
Iubirea n-o cunoști.
Există pentru tine,
În basme si povești.
Crinul
Autor: Livia Bătăiosu
Cu lujerul maiestuos
Și puritate în petala lui,
Domnește crinul cel frumos
Peste florile pământului.
Plin de vigoare și tandrețe,
Te atrage cu arome dulci, plăcute,
Să îi atingi suava floare,
Cu un sarut plin de candoare.
Catifelata lui petala, alba
Ca un suflet de copil, curată,
Cu puritatea ei te-ndeamnă
Să-l prețuiești că-i fără seamăn.
În domneasca lui mireasmă
Trupul să ți-l scalzi ai vrea,
Să îi guști aroma fina,
Să-ți dezmierzi trupul cu ea.
Să-i asculți cântecul florii,
Ce se leagănă pe lujer,
Să-i săruți în pragul serii
Puritatea lui de înger.
Cu lujerul maiestuos
Și puritate în petala lui,
Domnește crinul cel frumos
Peste florile pământului.
Plin de vigoare și tandrețe,
Te atrage cu arome dulci, plăcute,
Să îi atingi suava floare,
Cu un sarut plin de candoare.
Catifelata lui petala, alba
Ca un suflet de copil, curată,
Cu puritatea ei te-ndeamnă
Să-l prețuiești că-i fără seamăn.
În domneasca lui mireasmă
Trupul să ți-l scalzi ai vrea,
Să îi guști aroma fina,
Să-ți dezmierzi trupul cu ea.
Să-i asculți cântecul florii,
Ce se leagănă pe lujer,
Să-i săruți în pragul serii
Puritatea lui de înger.
Suflet rebel
Autor: Livia Bătăiosu
Suflet rebel ce cauți fericirea
Și locul printre muritori,
Iubește-mă că eu îți sunt menirea,
Eu, cea nascută din a iernilor ninsori.
Rebel e sufletul din mine,
Neliniștit și fără alinare,
El caută răsfățul ce-i la tine,
Trimite-l către mine ca o adiere.
Oprește-te în calea presărată,
Cu suspine și cu dor ce-i nesfârșit.
Simte-mi iubirea minunată,
Ce în zori mi te-a găsit.
Suflet rebel precum e vântul,
Ce bate-n răsărit și la apus,
Apleacă-ți ochii și cuvântul,
Spre chipul meu atât de trist.
Rebel e sufletul din tine,
Cuprins de dragostea ce vine
Din rouă, vânturi, dimineți,
Ascultă-ți inima și …vezi.
Suflet rebel ce cauți fericirea
Și locul printre muritori,
Iubește-mă că eu îți sunt menirea,
Eu, cea nascută din a iernilor ninsori.
Rebel e sufletul din mine,
Neliniștit și fără alinare,
El caută răsfățul ce-i la tine,
Trimite-l către mine ca o adiere.
Oprește-te în calea presărată,
Cu suspine și cu dor ce-i nesfârșit.
Simte-mi iubirea minunată,
Ce în zori mi te-a găsit.
Suflet rebel precum e vântul,
Ce bate-n răsărit și la apus,
Apleacă-ți ochii și cuvântul,
Spre chipul meu atât de trist.
Rebel e sufletul din tine,
Cuprins de dragostea ce vine
Din rouă, vânturi, dimineți,
Ascultă-ți inima și …vezi.
Crăiasa dimineții
Autor: Livia Bătăiosu
Craiasă blândă a dimineții,
Ce calci pe rouă și pe flori,
Trezește-mi pleoapa-n pragul vieții,
Fără amarul greu al nopților.
Cosița ta să se reverse,
Pe trupu-mi amorțit de greutăți,
Să nu ma-tingă răul vieții,
Pură să fiu în cuget și în trup.
Cu mâna plină de răcoare,
Sa mă trezești din somnul cel adânc,
Ce-n umbre și năluci rătăcitoare
Uneori în vise ma scufund.
Craiasă blândă a dimineții,
Culege-mi lacrima cu un surâs
Și lasă strălucire feței
Din ochii tăi, mărgean aprins.
Craiasă blândă a dimineții,
Ce calci pe rouă și pe flori,
Trezește-mi pleoapa-n pragul vieții,
Fără amarul greu al nopților.
Cosița ta să se reverse,
Pe trupu-mi amorțit de greutăți,
Să nu ma-tingă răul vieții,
Pură să fiu în cuget și în trup.
Cu mâna plină de răcoare,
Sa mă trezești din somnul cel adânc,
Ce-n umbre și năluci rătăcitoare
Uneori în vise ma scufund.
Craiasă blândă a dimineții,
Culege-mi lacrima cu un surâs
Și lasă strălucire feței
Din ochii tăi, mărgean aprins.
Suflet pereche
Autor: Livia Bătăiosu
Un suflet Domnul a luat.
El l-a privit apoi l-a frânt
În două jumătăți și l-a trimis,
Să umble pe pământ.
Și vei umbla neâncetat,
Sute de ani prin lume,
Îți va lipsi, vei cauta,
Să te-ntregești pe tine.
Un gol negru și intens,
E înăuntru și te doare.
Nu înțelegi ce ar putea,
Să-l facă să dispară.
Îți tot dorești și nu știi ce
Și cauți ne-ncetat,
Când vei gasi oare vei ști,
Că asta-i căutat??
De-l vei găsi tu negreșit,
Te vei vedea pe tine.
În lumea lui vei fi doar tu
Și va trăi prin tine.
Un suflet Domnul a luat.
El l-a privit apoi l-a frânt
În două jumătăți și l-a trimis,
Să umble pe pământ.
Și vei umbla neâncetat,
Sute de ani prin lume,
Îți va lipsi, vei cauta,
Să te-ntregești pe tine.
Un gol negru și intens,
E înăuntru și te doare.
Nu înțelegi ce ar putea,
Să-l facă să dispară.
Îți tot dorești și nu știi ce
Și cauți ne-ncetat,
Când vei gasi oare vei ști,
Că asta-i căutat??
De-l vei găsi tu negreșit,
Te vei vedea pe tine.
În lumea lui vei fi doar tu
Și va trăi prin tine.
Coșmarul
Autor :Livia Bătăiosu
Când somnul pleoapa mi-o alintă,
Când cred că am să dorm adânc,
Coșmaru-apare, mă-nspăimântă.
Demonii vin, somnul îmi alungă.
Cu fețe hâde și zbârcite,
Mi-apar în vis și nu-nțeleg.
Ce vor, de somnul îmi agită?
De ce tot vin si nu dispar?
Fiori de groază mă străbat,
Înțepenesc, nu pot mișca.
Ei se distrează, chicotesc.
La neputința mea.
Din piept cu ghiare fioroase,
Sufletul vor ca să mi-l ia.
Când agonia mă cuprinde,
Aș vrea să strig, nu pot striga.
Broboane mari de apă,
Fața îmi străbat.
Mă lupt de-atata timp cu ei,
Încât am obosit.
Pe Domnu-l strig și îl implor,
Să-i ducă-n lumea lor.
Pe demoni el să îi alunge,
Când pleoapa-mi plânge….
Când somnul pleoapa mi-o alintă,
Când cred că am să dorm adânc,
Coșmaru-apare, mă-nspăimântă.
Demonii vin, somnul îmi alungă.
Cu fețe hâde și zbârcite,
Mi-apar în vis și nu-nțeleg.
Ce vor, de somnul îmi agită?
De ce tot vin si nu dispar?
Fiori de groază mă străbat,
Înțepenesc, nu pot mișca.
Ei se distrează, chicotesc.
La neputința mea.
Din piept cu ghiare fioroase,
Sufletul vor ca să mi-l ia.
Când agonia mă cuprinde,
Aș vrea să strig, nu pot striga.
Broboane mari de apă,
Fața îmi străbat.
Mă lupt de-atata timp cu ei,
Încât am obosit.
Pe Domnu-l strig și îl implor,
Să-i ducă-n lumea lor.
Pe demoni el să îi alunge,
Când pleoapa-mi plânge….
Suflet pereche al tristeții
Autor: Livia Bătăiosu
Sunt sufletul pereche al tristeții,
Mă-brățișează tandru în pragul dimineții.
Îmi sărută ochii și buzele fierbinți
Și m-alintă-n vorbe triste și tristeți.
Îmi cuprinde mâna și îmi intră-n suflet,
Îmi fură privirea de lacrimi umezită,
Mă-nconjoară toată până mă înec.
Sunt a ei pereche. Nu mă-mpotrivesc.
Umbre rătăcite peste ochi îmi pune
Și coroană mândră numai din suspine,
Voaluri negre-mi sunt nelipsit veșmânt.
Tristețea-i în mine, cu ea m-am născut.
Mă iubeste sincer, mi-a pătruns în trup,
Eram jumătate și m-a întregit,
N-aș putea trăi dacă ar pleca,
Ea trăiește-n mine, eu trăiesc prin ea.
Ea îmi e perechea ce mi-a fost sortită,
Nu m-a părăsit nici măcar o clipă.
M-a iubit profund și s-a contopit
În adâncul meu și a înflorit.
Sunt sufletul pereche al tristeții,
Mă-brățișează tandru în pragul dimineții.
Îmi sărută ochii și buzele fierbinți
Și m-alintă-n vorbe triste și tristeți.
Îmi cuprinde mâna și îmi intră-n suflet,
Îmi fură privirea de lacrimi umezită,
Mă-nconjoară toată până mă înec.
Sunt a ei pereche. Nu mă-mpotrivesc.
Umbre rătăcite peste ochi îmi pune
Și coroană mândră numai din suspine,
Voaluri negre-mi sunt nelipsit veșmânt.
Tristețea-i în mine, cu ea m-am născut.
Mă iubeste sincer, mi-a pătruns în trup,
Eram jumătate și m-a întregit,
N-aș putea trăi dacă ar pleca,
Ea trăiește-n mine, eu trăiesc prin ea.
Ea îmi e perechea ce mi-a fost sortită,
Nu m-a părăsit nici măcar o clipă.
M-a iubit profund și s-a contopit
În adâncul meu și a înflorit.
Copil orfan
Autor: Livia Bătăiosu
Îți plângi în pumni amarul vieții,
Strivit ai fost in pragul tinereții,
De-al vieții greu și amărăciune,
Cuvântul *MAMA*îți freamătă pe buze.
Cuvântul *TATA*îl șoptesti ușor,
Când greul este mare și n-ai ajutor.
Îți plângi copilaria neștiută
Și îți dorești o viață împlinită.
Ai ochii triști, de lacrimi multe stinși,
Ei vor rămâne așa întreaga viață.
Cu ei vei duce dorul de părinți,
Neliniști arzătoare ce te-ncearcă.
Spui*MAMA*în suspine-ntretăiate,
Când îți dorești iubirea de parinte.
Ai vrea o mama numai pentru tine,
Să-ți țină mâna când nu-ți este bine.
Să-ți dea căldura sufletească,
Să te ajute, cu iubire să te crească,
Să n-ai durere și nici spaimă,
Să știi că lângă tine ai o mamă.
Îți plângi în pumni amarul vieții,
Strivit ai fost in pragul tinereții,
De-al vieții greu și amărăciune,
Cuvântul *MAMA*îți freamătă pe buze.
Cuvântul *TATA*îl șoptesti ușor,
Când greul este mare și n-ai ajutor.
Îți plângi copilaria neștiută
Și îți dorești o viață împlinită.
Ai ochii triști, de lacrimi multe stinși,
Ei vor rămâne așa întreaga viață.
Cu ei vei duce dorul de părinți,
Neliniști arzătoare ce te-ncearcă.
Spui*MAMA*în suspine-ntretăiate,
Când îți dorești iubirea de parinte.
Ai vrea o mama numai pentru tine,
Să-ți țină mâna când nu-ți este bine.
Să-ți dea căldura sufletească,
Să te ajute, cu iubire să te crească,
Să n-ai durere și nici spaimă,
Să știi că lângă tine ai o mamă.
Sufletul vorbească…
Autor : Livia Bătăiosu
Spulberă-mi singurătatea,
Cu mâna ta, cu glasul tău,
Ce-mi infierează libertatea,
Sa pot zbura iubitul meu,
Spre lumea mea…în visul tău…
Iar ochii…ochii in tristețe,
De mi-i vedea scaldându-se in zori,
Cu un sarut le da binețe
Și-or râde pleoapele-n fiori,
Sub gura ta ce cu blândețe,
Le va sopti cuvinte de amor.
Rupe tăcerea ,dragul meu,alungă,
Fantasmele tăcerii,năluci ale durerii,
Cuvintele-n șuvoi lasă-le sa curgă,
Sa izvorască din adâncuri pentru noi,
Ori taci…sufletul vorbească pentru amândoi,
În lumea ta…în visul meu…
Spulberă-mi singurătatea,
Cu mâna ta, cu glasul tău,
Ce-mi infierează libertatea,
Sa pot zbura iubitul meu,
Spre lumea mea…în visul tău…
Iar ochii…ochii in tristețe,
De mi-i vedea scaldându-se in zori,
Cu un sarut le da binețe
Și-or râde pleoapele-n fiori,
Sub gura ta ce cu blândețe,
Le va sopti cuvinte de amor.
Rupe tăcerea ,dragul meu,alungă,
Fantasmele tăcerii,năluci ale durerii,
Cuvintele-n șuvoi lasă-le sa curgă,
Sa izvorască din adâncuri pentru noi,
Ori taci…sufletul vorbească pentru amândoi,
În lumea ta…în visul meu…
Copaci în flăcări
Autor : Livia Bătăiosu
Copaci în flăcări,
Strigă la cer.
-Ne ardeți de vii!!!
Padurile pier.
Frunza ne arde,
Tulpina ne cade.
Rădăcinile mor,
Pământul e gol.
Ne faceți cenușă,
Luată de vânt.
Rămâneți c-o ceață,
V-alegeți cu fum.
Copacii gem,
Căzuți la pământ.
De ce nu vrem,
Să înțelegem ce spun?
Frunzele plâng,
Durerea și-o spun.
Dar cine s-asculte?
Urechile-s surde.
Ochii sunt orbi,
De nesimțire.
Creierul doarme,
De multă prostie.
Omul se crede,
De neânvins.
Amarnic se-nșeală,
El va fi distrus.
De a lui ignoranță,
Ce-l va sufoca.
Îl va arde padurea,
Cu focul din ea.
Copaci în flăcări,
Strigă la cer.
-Ne ardeți de vii!!!
Padurile pier.
Frunza ne arde,
Tulpina ne cade.
Rădăcinile mor,
Pământul e gol.
Ne faceți cenușă,
Luată de vânt.
Rămâneți c-o ceață,
V-alegeți cu fum.
Copacii gem,
Căzuți la pământ.
De ce nu vrem,
Să înțelegem ce spun?
Frunzele plâng,
Durerea și-o spun.
Dar cine s-asculte?
Urechile-s surde.
Ochii sunt orbi,
De nesimțire.
Creierul doarme,
De multă prostie.
Omul se crede,
De neânvins.
Amarnic se-nșeală,
El va fi distrus.
De a lui ignoranță,
Ce-l va sufoca.
Îl va arde padurea,
Cu focul din ea.
Sunt Eu
Autor : Livia Bătăiosu
Sunt prea vie pentru mulți,
Îi obosesc cu energie.
Sunt curioasă, enervez,
Cu întrebari îi tachinez.
Nu am astâmpăr, eu trăiesc,
Cu pasiune orice clipa.
Iubesc intens, sufăr intens,
Imi place mult să și visez.
Găndesc prea mult si prea adânc,
Asta nu le e pe plac.
Spun verde-n față ce gândesc,
Îmi pare rău dacă rănesc.
Nu am prieteni foarte mulți,
Trăiesc în singurătate.
De toți si toate m-am retras,
De lume si de răutate.
Sunt greu de suportat,
Dar și mai greu de înțeles.
Nu iert minciuna, mai ales
Nu îi suport pe nesimțiți.
Și am noroc de parcă-i caut,
Pe ipocriți să-i întâlnesc.
Am întâlnit si mulți nemernici.
De bunătatea mea s-au folosit.
Sunt cam naivă, nu și proastă.
Mă frig de obicei și cu iaurt.
Încredere nu am în nimeni,
Speranța am pierdut-o cam de mult.
Mă atașez greu sufletește dar,
Când se intamplă așa rămâne.
Pe nimeni n-am urât in viată,
Decât viața ce-mi revine.
Sunt prea vie pentru mulți,
Îi obosesc cu energie.
Sunt curioasă, enervez,
Cu întrebari îi tachinez.
Nu am astâmpăr, eu trăiesc,
Cu pasiune orice clipa.
Iubesc intens, sufăr intens,
Imi place mult să și visez.
Găndesc prea mult si prea adânc,
Asta nu le e pe plac.
Spun verde-n față ce gândesc,
Îmi pare rău dacă rănesc.
Nu am prieteni foarte mulți,
Trăiesc în singurătate.
De toți si toate m-am retras,
De lume si de răutate.
Sunt greu de suportat,
Dar și mai greu de înțeles.
Nu iert minciuna, mai ales
Nu îi suport pe nesimțiți.
Și am noroc de parcă-i caut,
Pe ipocriți să-i întâlnesc.
Am întâlnit si mulți nemernici.
De bunătatea mea s-au folosit.
Sunt cam naivă, nu și proastă.
Mă frig de obicei și cu iaurt.
Încredere nu am în nimeni,
Speranța am pierdut-o cam de mult.
Mă atașez greu sufletește dar,
Când se intamplă așa rămâne.
Pe nimeni n-am urât in viată,
Decât viața ce-mi revine.
9
Colivia
Autor : Livia Bătăiosu
Poleite-n aur ale ei grilaje sunt,
Ferecată cu un lacăt de argint,
Ține-nchisă o pasăre măiastră,
E frumoasă dar, atât de tristă.
Se zbate în zadar pentru libertate.
De-ar putea să ruă una dintre gratii,
Ar fugi, s-ar pierde undeva în noapte,
Dar grilaju-i tare, nu poate să scape.
Cu glasul stins și ciripit pierdut,
Își cântă a ei tristețe ce-o sufocă
Și gându-i fuge la trecut.
Și plânge..Ce-ar putea să facă?
Stăpânul spune c-o iubește,
Dac-ar iubio ce-l oprește,
Să spargă lacătul și să înțeleagă?
Că libertatea-i este tare dragă!
Că nici aurul și nici argintul,
Nu poate să-i aducă cântul,
Că vrea să zboare liberă spre soare,
În piruete line să coboare.
Poleite-n aur ale ei grilaje sunt,
Ferecată cu un lacăt de argint,
Ține-nchisă o pasăre măiastră,
E frumoasă dar, atât de tristă.
Se zbate în zadar pentru libertate.
De-ar putea să ruă una dintre gratii,
Ar fugi, s-ar pierde undeva în noapte,
Dar grilaju-i tare, nu poate să scape.
Cu glasul stins și ciripit pierdut,
Își cântă a ei tristețe ce-o sufocă
Și gându-i fuge la trecut.
Și plânge..Ce-ar putea să facă?
Stăpânul spune c-o iubește,
Dac-ar iubio ce-l oprește,
Să spargă lacătul și să înțeleagă?
Că libertatea-i este tare dragă!
Că nici aurul și nici argintul,
Nu poate să-i aducă cântul,
Că vrea să zboare liberă spre soare,
În piruete line să coboare.
Sunt eu! Iubirea!
Autor: Livia Bătăiosu
Hei! Inimă îndurerată!
În ce hățișuri te-ai pierdut?
Te văd ascunsă și-ncuiată,
Deschide ușa c-am venit!
Sunt eu! Iubirea ta cea mare,
Lumină am venit să iți aduc.
Dă-mi sufletul tău frânt doar mie,
Să ți-l alint și să-l împac.
Ești rece mai ceva ca gheața.
Ce viscol oare te-a bătut?
Deschide-mi ușa dimineața,
Căldură multă să-ți aduc.
Ești sfâșiată în bucăți.
Prin ce furtuni oare ai trecut?
Dă-mi viața mie să-ți recapeți,
Încrederea, speranța și tot ce ai pierdut.
A crezut. A deschis usa…
Un pic de soare a intrat.
Apoi a apărut furtuna
Și totul iar s-a sfâșiat.
Acum te-ntreb, iubirea mea cea mare:
Cu câte lacăte să mă încui?
Cand vei mai spune: Sunt iubirea!
Te voi trimite înapoi.
Hei! Inimă îndurerată!
În ce hățișuri te-ai pierdut?
Te văd ascunsă și-ncuiată,
Deschide ușa c-am venit!
Sunt eu! Iubirea ta cea mare,
Lumină am venit să iți aduc.
Dă-mi sufletul tău frânt doar mie,
Să ți-l alint și să-l împac.
Ești rece mai ceva ca gheața.
Ce viscol oare te-a bătut?
Deschide-mi ușa dimineața,
Căldură multă să-ți aduc.
Ești sfâșiată în bucăți.
Prin ce furtuni oare ai trecut?
Dă-mi viața mie să-ți recapeți,
Încrederea, speranța și tot ce ai pierdut.
A crezut. A deschis usa…
Un pic de soare a intrat.
Apoi a apărut furtuna
Și totul iar s-a sfâșiat.
Acum te-ntreb, iubirea mea cea mare:
Cu câte lacăte să mă încui?
Cand vei mai spune: Sunt iubirea!
Te voi trimite înapoi.
Coboară-n zori
Autor : Livia Bătăiosu
Coboara-n zori pe-o rază de lumină,
Nălucă a visurilor mele,
Întinde-mi mâna și-mi alină,
Povara cruntă a dorurilor grele.
Ia chipul unui bob de rouă,
Să-ți simt racoarea, sa te sorb,
Ori picure de apa când afara ploua,
În palma-mi dornică sa te cuprind.
Din soare să-mi apari pe-a zorilor lumina,
Fantasmă ce în vis imi dăruiesti iubire.
Coboară-ncetisor, pășeste in surdină,
Trezeste-mă la viață.Te naște azi din flori.
Întruchipare a nopții, din mreje te desprinde,
Că-n tine e iubirea, minunea ce-o aștept,
Da viață visului, dorința mea o simte,
Ce-n zile, nopți spre tine o îndrept.
Coboară-n zori comoară minunata,
Căci o minune te-a trimis în visul meu,
Vreau să-ți miros mireasma, nestemată,
Ce mă-nconjori în zori, în dimineți mereu.
Coboara-n zori pe-o rază de lumină,
Nălucă a visurilor mele,
Întinde-mi mâna și-mi alină,
Povara cruntă a dorurilor grele.
Ia chipul unui bob de rouă,
Să-ți simt racoarea, sa te sorb,
Ori picure de apa când afara ploua,
În palma-mi dornică sa te cuprind.
Din soare să-mi apari pe-a zorilor lumina,
Fantasmă ce în vis imi dăruiesti iubire.
Coboară-ncetisor, pășeste in surdină,
Trezeste-mă la viață.Te naște azi din flori.
Întruchipare a nopții, din mreje te desprinde,
Că-n tine e iubirea, minunea ce-o aștept,
Da viață visului, dorința mea o simte,
Ce-n zile, nopți spre tine o îndrept.
Coboară-n zori comoară minunata,
Căci o minune te-a trimis în visul meu,
Vreau să-ți miros mireasma, nestemată,
Ce mă-nconjori în zori, în dimineți mereu.
Sunt un nimic
Autor : Livia Bătăiosu
*Ești mică, nevăzută și neînsemnată*.
Mi s-a tot spus de multe ori,
Atunci de ce-mi da-ți importanță?
Lăsați-mă în praful de sub nori.
Și dacă sunt atât de mica și neînsemnată,
De ce nu mă pot pierde în lumea asta mare?
De ce se tot împiedică de mine,
Cine treabă are sau nu are?
Și dacă nu contez de ce vă agitați?
Sunt doar un obiect fără valoare,
Pe lângă voi cei importanți
Sunt un nimic fără culoare.
Și dacă-s transparentă, cum de observați,
Dezgustul și disprețul pe-a mea față?
Vedeți-vă de drum, vă rog nu stați,
Doar sunt nimic în fața dumneavoastră.
Intr-adevăr sunt un nimic dar,
Sunt un nimic cu importanță.
Altfel, v-ați vedea de drum și viață,
De nimicuri n-ați avea habar.
Acum pe cei ce-s plini de ei,
I-aș întreba așa…ca un nimic:
Ce scară de valori purtați în voi?
Sau poate că… nu aveți nimic.
*Ești mică, nevăzută și neînsemnată*.
Mi s-a tot spus de multe ori,
Atunci de ce-mi da-ți importanță?
Lăsați-mă în praful de sub nori.
Și dacă sunt atât de mica și neînsemnată,
De ce nu mă pot pierde în lumea asta mare?
De ce se tot împiedică de mine,
Cine treabă are sau nu are?
Și dacă nu contez de ce vă agitați?
Sunt doar un obiect fără valoare,
Pe lângă voi cei importanți
Sunt un nimic fără culoare.
Și dacă-s transparentă, cum de observați,
Dezgustul și disprețul pe-a mea față?
Vedeți-vă de drum, vă rog nu stați,
Doar sunt nimic în fața dumneavoastră.
Intr-adevăr sunt un nimic dar,
Sunt un nimic cu importanță.
Altfel, v-ați vedea de drum și viață,
De nimicuri n-ați avea habar.
Acum pe cei ce-s plini de ei,
I-aș întreba așa…ca un nimic:
Ce scară de valori purtați în voi?
Sau poate că… nu aveți nimic.
Clipe
Autor : Livia Bătăiosu
Ne dorim clipe
Dar, pierdem clipe dorind,
Trec peste noi,
Fără a simți cum și când.
Visăm la clipe
Dar, pierdem clipe visând.
Sperăm la clipe,
Trăim clipe sperând.
Regretăm clipe care-au trecut,
Așteptăm clipe ce n-au venit.
Totul e-n clipa ce-ți va dărui,
Iubirea de-o clipă ce te va împlini.
E destul pentru o viță
De vis și speranță,
O clipă în care ești împlinit.
Întreaga viață îți este cuprinsă,
Într-o clipă în care te simți întregit.
Ne dorim clipe
Dar, pierdem clipe dorind,
Trec peste noi,
Fără a simți cum și când.
Visăm la clipe
Dar, pierdem clipe visând.
Sperăm la clipe,
Trăim clipe sperând.
Regretăm clipe care-au trecut,
Așteptăm clipe ce n-au venit.
Totul e-n clipa ce-ți va dărui,
Iubirea de-o clipă ce te va împlini.
E destul pentru o viță
De vis și speranță,
O clipă în care ești împlinit.
Întreaga viață îți este cuprinsă,
Într-o clipă în care te simți întregit.
Suspinul dragostei
Autor : Livia Bătăiosu
Suspin ce-apasă greu a pieptului suflare,
Durere dulce-amăruie, mângâiere,
Ce strânge inima, divină încleștare
Ce te ridică și coboară fără vrere.
Rondel de foc a dorului cunună,
Ce-i stins în lacrimi și dorință,
Cauți în cer și în tărână
Tămăduire, leac s-aline greaua suferință.
Al dragostei suspin ce parjolește,
Cu flăcări vii a inimii zvâcnire,
Te arde dar îl vrei purta cu tine,
E pentru suflet foc și mântuire.
E foc ori apă izvorâtă,
Din a ochilor privire arzătoare?
E flacără nestinsă ori lacrima căzută,
Ce-aprinde focul ce-n suspin se-nalță?
Etern blestem, eternă fericire,
Să plângi…să râzi…reală rătăcire
Înecată-ntr-un suspin.
E miere oare ori venin?
Suspin ce-apasă greu a pieptului suflare,
Durere dulce-amăruie, mângâiere,
Ce strânge inima, divină încleștare
Ce te ridică și coboară fără vrere.
Rondel de foc a dorului cunună,
Ce-i stins în lacrimi și dorință,
Cauți în cer și în tărână
Tămăduire, leac s-aline greaua suferință.
Al dragostei suspin ce parjolește,
Cu flăcări vii a inimii zvâcnire,
Te arde dar îl vrei purta cu tine,
E pentru suflet foc și mântuire.
E foc ori apă izvorâtă,
Din a ochilor privire arzătoare?
E flacără nestinsă ori lacrima căzută,
Ce-aprinde focul ce-n suspin se-nalță?
Etern blestem, eternă fericire,
Să plângi…să râzi…reală rătăcire
Înecată-ntr-un suspin.
E miere oare ori venin?
Ciudat…
Autor: Livia Bătăiosu
Ciudat cum tot ce ne-nconjoară,
Cum să trăim ne arată.
Noi le luăm așa-ntr-o doară,
Și nu tragem povață.
Priviți cum ne-nvață albina,
Uniți să fim în greutăți.
Cu sârg cum să muncești, furnica,
Ți-arată dar nu vezi.
Cu rădăcini adânc înfipte,
La pom vezi statornicie.
Înfruntă îndârjit, cu semeție,
Când frunzele de vânt îi sunt bătute.
Munții roși de timpul ce-a trecut,
Ți-arată cum să-mbătrânești.
Să rămâi tare, cald la suflet,
Ce ți se dă calm să primești.
Privind un melc vedem răbdare,
El merge-ncet spre țelul lui,
Nu are gând de renunțare,
Chiar dacă n-are văzul ochiului.
O mamă ar trebui să vadă,
Leoaica cum își crește puii,
Iar tatăl ca un leu să fie,
Oricând în ajutor să vie.
Ciudat cum tot și toate ne învață,
Să nu rămânem surzi și orbi la viață,
Dar mai ciudat e că nu vrem,
Să luăm aminte, să-nvățăm.
Ciudat cum tot ce ne-nconjoară,
Cum să trăim ne arată.
Noi le luăm așa-ntr-o doară,
Și nu tragem povață.
Priviți cum ne-nvață albina,
Uniți să fim în greutăți.
Cu sârg cum să muncești, furnica,
Ți-arată dar nu vezi.
Cu rădăcini adânc înfipte,
La pom vezi statornicie.
Înfruntă îndârjit, cu semeție,
Când frunzele de vânt îi sunt bătute.
Munții roși de timpul ce-a trecut,
Ți-arată cum să-mbătrânești.
Să rămâi tare, cald la suflet,
Ce ți se dă calm să primești.
Privind un melc vedem răbdare,
El merge-ncet spre țelul lui,
Nu are gând de renunțare,
Chiar dacă n-are văzul ochiului.
O mamă ar trebui să vadă,
Leoaica cum își crește puii,
Iar tatăl ca un leu să fie,
Oricând în ajutor să vie.
Ciudat cum tot și toate ne învață,
Să nu rămânem surzi și orbi la viață,
Dar mai ciudat e că nu vrem,
Să luăm aminte, să-nvățăm.
joi, 29 mai 2008
Tărâmul nopții
Autor : Livia Bătăiosu
Suflete ce-așteptă îmbrățișarea nopții,
Complice la a lor iubire,
Când somnul pe tărâmul morții,
Îi plimbă pe ceilalți în amorțire.
Ascunși de întuneric și condusi de Luna,
Se întrupează-n stele și în neguri,
Furând o mângâiere, un sărut pe gura
Celor suferinzi, adormiți în doruri.
Suflete nocturne ce și-au făcut lacaș,
Pe tărâmul nopții unde paradisul,
L-au descoperit și l-au făcut părtaș,
La iubirea lor ce-o întregește visul.
Înlănțuite-n doruri și pătimașe gânduri,
Pierdute-n infinit, trăind, visând ferice,
Lăsând cuvintele să curgă-n râuri,
În noaptea ce le e complice.
Suflete ce-așteptă îmbrățișarea nopții,
Complice la a lor iubire,
Când somnul pe tărâmul morții,
Îi plimbă pe ceilalți în amorțire.
Ascunși de întuneric și condusi de Luna,
Se întrupează-n stele și în neguri,
Furând o mângâiere, un sărut pe gura
Celor suferinzi, adormiți în doruri.
Suflete nocturne ce și-au făcut lacaș,
Pe tărâmul nopții unde paradisul,
L-au descoperit și l-au făcut părtaș,
La iubirea lor ce-o întregește visul.
Înlănțuite-n doruri și pătimașe gânduri,
Pierdute-n infinit, trăind, visând ferice,
Lăsând cuvintele să curgă-n râuri,
În noaptea ce le e complice.
Cineva,cumva,cândva….
Autor : Livia Bătăiosu
Cărări de lacrimi și suspine,
Am lăsat în urma mea,
Din greșeală o da de mine
Cineva, cumva, cândva…
Am tot sperat că stralucirea
Chinului, un suflet va strage,
Ca puritatea lor, durerea
O va simți și-o va-nțelege
Cineva, cumva, cândva…
Din când în când mă uit în urmă
Poate-oi zări pe cărăruie,
Un suflet ori măcar o umbră…
Azi…văd…
Pe urma lacrimilor mele,
Un suflet, m-a găsit in ele,
O inimă, un gând frumos
Ce mi le sterge lin, duios,
Zâmbind alungă al meu suspin,
Cineva, cumva, acum…
Cărări de lacrimi și suspine,
Am lăsat în urma mea,
Din greșeală o da de mine
Cineva, cumva, cândva…
Am tot sperat că stralucirea
Chinului, un suflet va strage,
Ca puritatea lor, durerea
O va simți și-o va-nțelege
Cineva, cumva, cândva…
Din când în când mă uit în urmă
Poate-oi zări pe cărăruie,
Un suflet ori măcar o umbră…
Azi…văd…
Pe urma lacrimilor mele,
Un suflet, m-a găsit in ele,
O inimă, un gând frumos
Ce mi le sterge lin, duios,
Zâmbind alungă al meu suspin,
Cineva, cumva, acum…
Târziu în noapte
Autor : Livia Bătăiosu
Târziu în noapte, sub o salcie pletoasă,
Ce umbrește lacul în care stelele se sting,
O copilă-și plânge iubirea nemiloasă
Și o scaldă-n lacrimi și doruri ce-o cuprind.
Își ridică ochii înspre luna calda,
Cu suspine adânci, în genunchi o roagă,
Sa îi ia durerea, să i-o ducă-n vânt,
S-o ducă departe, să i-o ia din trup.
Se apleaca apoi, atingând cu mâna,
Apa cristalină ce-o înviora.
Cu lacrimi șiroaie lacului îi spune:
-Ia-mi durerea mare, scapă-mă de ea.
Stelelor le spune c-a pierdut iubirea,
Care-n nopți si zile mult o fericea.
Sufletul i-a frânt când a părăsit-o
Și cu doruri grele cum a doborât-o.
Sufletu-i fragil, de vânturi pustiit,
Cade-n deznădejde, de durere frânt.
Pe salcie o roaga, sa o infășoare
În frunzele verzi, cu ramuri plângătoare.
Așa plângea copila sub salcia pletoasă,
Cu durere-n piept si inima arsă.
Lacrimi în șiraguri se scurgeau în lacul,
Ce-l ruga copila sa-i înece amarul.
Târziu în noapte, sub o salcie pletoasă,
Ce umbrește lacul în care stelele se sting,
O copilă-și plânge iubirea nemiloasă
Și o scaldă-n lacrimi și doruri ce-o cuprind.
Își ridică ochii înspre luna calda,
Cu suspine adânci, în genunchi o roagă,
Sa îi ia durerea, să i-o ducă-n vânt,
S-o ducă departe, să i-o ia din trup.
Se apleaca apoi, atingând cu mâna,
Apa cristalină ce-o înviora.
Cu lacrimi șiroaie lacului îi spune:
-Ia-mi durerea mare, scapă-mă de ea.
Stelelor le spune c-a pierdut iubirea,
Care-n nopți si zile mult o fericea.
Sufletul i-a frânt când a părăsit-o
Și cu doruri grele cum a doborât-o.
Sufletu-i fragil, de vânturi pustiit,
Cade-n deznădejde, de durere frânt.
Pe salcie o roaga, sa o infășoare
În frunzele verzi, cu ramuri plângătoare.
Așa plângea copila sub salcia pletoasă,
Cu durere-n piept si inima arsă.
Lacrimi în șiraguri se scurgeau în lacul,
Ce-l ruga copila sa-i înece amarul.
Cine te va iubi?
Autor: Livia Bătăiosu
Cine te va mai iubi ca mine,
Cine crezi că va putea ceva mai mult?
Ai fost iubirea mea minune
Și vei rămâne până la sfârșit.
Întotdeauna vei rămâne visul meu
Cel mai frumos trăit cândva,
Vei fi în gândul meu mereu,
Chiar dacă tu, nu mai gândești așa.
Nimeni nu te va iubi mai mult.
Eu stiu că te-am iubit enorm.
Nu am cuvinte să-ți spun cât
Și nici minuni ca să compar.
Iubirea-n viață doar o dată te cuprinde
Și-o simți până-n străfundul trupului.
Eu ți-am dăruit-o ție pe vecie
Și va rămâne-n cartea cerului.
Cine te va mai iubi ca mine,
Cine crezi că va putea ceva mai mult?
Ai fost iubirea mea minune
Și vei rămâne până la sfârșit.
Întotdeauna vei rămâne visul meu
Cel mai frumos trăit cândva,
Vei fi în gândul meu mereu,
Chiar dacă tu, nu mai gândești așa.
Nimeni nu te va iubi mai mult.
Eu stiu că te-am iubit enorm.
Nu am cuvinte să-ți spun cât
Și nici minuni ca să compar.
Iubirea-n viață doar o dată te cuprinde
Și-o simți până-n străfundul trupului.
Eu ți-am dăruit-o ție pe vecie
Și va rămâne-n cartea cerului.
Tată,te găsesc...
Autor: Livia Bătăiosu
Atât de blând mi-apari mereu
Și-n lacrimi fața ți-o privesc,
Îmi este dor și îmi doresc,
Să-ți simt dragostea din nou.
Tată te găsesc în inima curată,
În suflet de copil cum m-ai lăsat,
Aș vrea să te cuprind cu drag,
Să pot stiga, rosti iar*TATĂ*
Puțin din mângâierea ta,
Ce-o simt în vise mă-ntărește,
Sărutul tău pe fruntea mea,
Eu nu-l mai am și îmi lipsește.
Tată, te găsesc în toamnă,
În frunzele ce-mi cad pe creștet,
Căci te-ai născut în zi de toamnă,
Pe aripi arămii de verde veșted.
Tată, te găsesc în razele de soare,
În octombrie și-n Sfântul lunii,
Esti pentru mine pretutindeni,
Mă ocrotești cu raza lunii.
Aș vrea să fiu din nou în poala ta,
Ca o prințesă sa m-alint,
Prințesă-am fost în viața ta,
Iar tu, al meu părinte sfânt.
Atât de blând mi-apari mereu
Și-n lacrimi fața ți-o privesc,
Îmi este dor și îmi doresc,
Să-ți simt dragostea din nou.
Tată te găsesc în inima curată,
În suflet de copil cum m-ai lăsat,
Aș vrea să te cuprind cu drag,
Să pot stiga, rosti iar*TATĂ*
Puțin din mângâierea ta,
Ce-o simt în vise mă-ntărește,
Sărutul tău pe fruntea mea,
Eu nu-l mai am și îmi lipsește.
Tată, te găsesc în toamnă,
În frunzele ce-mi cad pe creștet,
Căci te-ai născut în zi de toamnă,
Pe aripi arămii de verde veșted.
Tată, te găsesc în razele de soare,
În octombrie și-n Sfântul lunii,
Esti pentru mine pretutindeni,
Mă ocrotești cu raza lunii.
Aș vrea să fiu din nou în poala ta,
Ca o prințesă sa m-alint,
Prințesă-am fost în viața ta,
Iar tu, al meu părinte sfânt.
Chiar am crezut
Autor : Livia Bătăiosu
Chiar am crezut că-n stele pot zbura,
Că pot atinge luna și pot păși pe ea,
Că pot dormi pe norii duși de vânt,
Că pot alerga cu vântul pe pământ.
Am crezut în flori și-n boabele de rouă,
În zâmbetul senin și-n picurii de ploaie,
În răcoarea nopții, când afară plouă,
Am crezut în tine și-n iubirea vie.
Chiar am crezut în lumea creată doar de mine,
În lumea de vis, eu te-am chemat pe tine,
Credeam ca mă iubești și că vei rămâne,
Am crezut că vrei să fii doar pentru mine.
Ți-am crezut iubirea și liniștea promisă,
Chiar credeam că sunt a inimii aleasă,
Că dragostea învinge și va triumfa.
Am crezut, voi crede, nicicum nu voi ceda.
$
Chiar am crezut că-n stele pot zbura,
Că pot atinge luna și pot păși pe ea,
Că pot dormi pe norii duși de vânt,
Că pot alerga cu vântul pe pământ.
Am crezut în flori și-n boabele de rouă,
În zâmbetul senin și-n picurii de ploaie,
În răcoarea nopții, când afară plouă,
Am crezut în tine și-n iubirea vie.
Chiar am crezut în lumea creată doar de mine,
În lumea de vis, eu te-am chemat pe tine,
Credeam ca mă iubești și că vei rămâne,
Am crezut că vrei să fii doar pentru mine.
Ți-am crezut iubirea și liniștea promisă,
Chiar credeam că sunt a inimii aleasă,
Că dragostea învinge și va triumfa.
Am crezut, voi crede, nicicum nu voi ceda.
$
Te aștept
Autor: Livia Bătăiosu
Te aștept să vii, încet te-apropii,
Te simt in boarea caldă a dimineții,
Te văd în roua ce-mi zâmbește,
Îmbietor pe floarea ce-nflorește.
Tânjesc, mă zbat în dulce așteptare,
Visez la clipa când voi soarbe,
Din cupa vieții plină de iubire
Voi alerga spre tine, fericire.
Aud cuvinte spuse-n șoaptă,
Manunchi de stele răsărite în amurg,
Le strâng la piept, sunt nestemate
Ce-n suflet mi-au pătruns adânc.
Mărgăritare ce-ți vestesc venirea,
Simțuri răscolite, flacără aprinsă,
Cu brațele deschise îmi aștept iubirea
Și fericirea ce mi-a fost promisă.
Aștept în zori, aștept târziu în noapte,
Aștept în clipe de tăcere,
Știu c-ai să vii oricât ești de departe,
Să-mi dai sărutul vieții, mângâiere.
Te aștept să vii, încet te-apropii,
Te simt in boarea caldă a dimineții,
Te văd în roua ce-mi zâmbește,
Îmbietor pe floarea ce-nflorește.
Tânjesc, mă zbat în dulce așteptare,
Visez la clipa când voi soarbe,
Din cupa vieții plină de iubire
Voi alerga spre tine, fericire.
Aud cuvinte spuse-n șoaptă,
Manunchi de stele răsărite în amurg,
Le strâng la piept, sunt nestemate
Ce-n suflet mi-au pătruns adânc.
Mărgăritare ce-ți vestesc venirea,
Simțuri răscolite, flacără aprinsă,
Cu brațele deschise îmi aștept iubirea
Și fericirea ce mi-a fost promisă.
Aștept în zori, aștept târziu în noapte,
Aștept în clipe de tăcere,
Știu c-ai să vii oricât ești de departe,
Să-mi dai sărutul vieții, mângâiere.
Cerul plânge
Autor: Livia Bătăiosu
Lacrimi cad, safire-nestemate,
Din cerul vânăt-plumburiu,
Pe pleoapa norilor purtate,
În zările albastre-străvezii.
Vântu-n caldă adiere,
Își trece palma peste nori
Dar, nu poate doar c-o mângâiere
Sa șteargă-a cerului plânsori.
Obrazu-i trist, tristeți nemărginite
Se-ascund în picurii de ploi,
Nici soarele ce prinde-a râde
Nu-i poate da surâsul înapoi.
Melancolie, lacrimi, safire-nestemate,
Ce scală ochii lui umbriți,
Se scurg pe raza soarelui ,departe,
Cerul plânge a norilor tristeți.
Lacrimi cad, safire-nestemate,
Din cerul vânăt-plumburiu,
Pe pleoapa norilor purtate,
În zările albastre-străvezii.
Vântu-n caldă adiere,
Își trece palma peste nori
Dar, nu poate doar c-o mângâiere
Sa șteargă-a cerului plânsori.
Obrazu-i trist, tristeți nemărginite
Se-ascund în picurii de ploi,
Nici soarele ce prinde-a râde
Nu-i poate da surâsul înapoi.
Melancolie, lacrimi, safire-nestemate,
Ce scală ochii lui umbriți,
Se scurg pe raza soarelui ,departe,
Cerul plânge a norilor tristeți.
Te iert
Autor : Livia Bătăiosu
Te iert. Cum aș putea sa nu?
Căci inimă îmi ești și suflet.
Stiu. În iubire mai greșești
Dar, ma iubești și e destul.
Și știu că tu n-ai vrut cumva,
Să mă rănești…sau altceva.
Te iert. Cum aș putea să nu?
Ești tot ce am. O știi și tu.
Te iert și pentru ce vei face.
Tu știi că te iubesc fără de vină
Și vreau doar binele din lume
Să te cuprindă, să te aline.
Te iert. Cum aș putea să nu?
Te iert. Cum aș putea sa nu?
Căci inimă îmi ești și suflet.
Stiu. În iubire mai greșești
Dar, ma iubești și e destul.
Și știu că tu n-ai vrut cumva,
Să mă rănești…sau altceva.
Te iert. Cum aș putea să nu?
Ești tot ce am. O știi și tu.
Te iert și pentru ce vei face.
Tu știi că te iubesc fără de vină
Și vreau doar binele din lume
Să te cuprindă, să te aline.
Te iert. Cum aș putea să nu?
Cercul
Autor: Livia Bătăiosu
Cineva plânge,
Pentru că altcineva râde.
Totu-i într-un cerc,
Care ne cuprinde.
Eu te iubesc pe tine,
Tu iubești pe altcineva.
Altcineva pe mine,
Poate că mă vrea.
Plouă pe pământ,
Să se formeze-n cer iar norul.
Din ou iese puiul,
Care face oul.
Cineva moare,
Pentru a se naște altcineva.
Frunza putrezește,
Pentru a hrani pomul cu ea.
Soarele răsare,
Pentru a apune luna.
Lumea-i intr-un cerc,
Ce învârte lumea.
Cineva plânge,
Pentru că altcineva râde.
Totu-i într-un cerc,
Care ne cuprinde.
Eu te iubesc pe tine,
Tu iubești pe altcineva.
Altcineva pe mine,
Poate că mă vrea.
Plouă pe pământ,
Să se formeze-n cer iar norul.
Din ou iese puiul,
Care face oul.
Cineva moare,
Pentru a se naște altcineva.
Frunza putrezește,
Pentru a hrani pomul cu ea.
Soarele răsare,
Pentru a apune luna.
Lumea-i intr-un cerc,
Ce învârte lumea.
Te lupți
Autor: Livia Bătăiosu
Te lupți cu morile de vânt,
Ții piept furtunilor deșarte,
Râzi ironic chiar și plangi
Dar, nu renunți, mergi mai departe.
Pe obraz o palmă se oprește,
Întorci și celălalt obraz
Căci, bunul simț încă trăiește.
Cel ce primește e viteaz.
Trăiești în neguri, în adâncuri,
Comoară ai în suflet, strălucești,
Nu ți-ai pierdut lumina în nimicuri
Și crezu-n poftele lumești.
Viața e o luptă,
Nedreaptă, crudă uneori,
Cel ce trăiește însă
Rămâne și va fi învingător.
Te lupți cu morile de vânt,
Ții piept furtunilor deșarte,
Râzi ironic chiar și plangi
Dar, nu renunți, mergi mai departe.
Pe obraz o palmă se oprește,
Întorci și celălalt obraz
Căci, bunul simț încă trăiește.
Cel ce primește e viteaz.
Trăiești în neguri, în adâncuri,
Comoară ai în suflet, strălucești,
Nu ți-ai pierdut lumina în nimicuri
Și crezu-n poftele lumești.
Viața e o luptă,
Nedreaptă, crudă uneori,
Cel ce trăiește însă
Rămâne și va fi învingător.
Ce vină are ?
Autor: Livia Bătăiosu
Ce vina are o bucată de hârtie
Care a căzut sub mâna mea?
De ce să ducă ea a mea mânie
Ce pix-o mâzgălește în furia sa?
De ce să-mi ducă lacrima,
Ce cade-n picuri peste ea
Și-o umezește și-o-ncovoaie,
Ce vină are biata foaie?
De ce-ar zâmbi când eu mă bucur
Și-o zgârii și-o înțep în bucuria mea?
De ce să ma suporte când îmi flutur,
Buzele și mâna peste ea?
Sărmana coală e doar o hârtie,
Cum să îmi simtă inima?
De ce-i tot spun a mea trăire
Și de ce m-ar suporta?
Ea tace, albă-n fata mea
Parcă mă-ndeamnă să îi spun ceva.
Poate că-i face bine căldura mâinii mele,
Cum ea mi-alină mie gândurile grele.
Ce vina are o bucată de hârtie
Care a căzut sub mâna mea?
De ce să ducă ea a mea mânie
Ce pix-o mâzgălește în furia sa?
De ce să-mi ducă lacrima,
Ce cade-n picuri peste ea
Și-o umezește și-o-ncovoaie,
Ce vină are biata foaie?
De ce-ar zâmbi când eu mă bucur
Și-o zgârii și-o înțep în bucuria mea?
De ce să ma suporte când îmi flutur,
Buzele și mâna peste ea?
Sărmana coală e doar o hârtie,
Cum să îmi simtă inima?
De ce-i tot spun a mea trăire
Și de ce m-ar suporta?
Ea tace, albă-n fata mea
Parcă mă-ndeamnă să îi spun ceva.
Poate că-i face bine căldura mâinii mele,
Cum ea mi-alină mie gândurile grele.
Te uită!
Autor: Livia Bătăiosu
Te uită cum scutură norii,
Beteala lor de argint.
Înfășoară-te-n haină și vino.
S-alergăm prin ploaie cântând.
Deschide fereastra și aruncă,
Tristețea și dorul nebun
Și lasă apa să spele,
Durerea din tine. Acum!
Lasă pleoapa să-ți cadă,
Sub picurii reci care vin.
Strecoară-te afară degrabă,
Trăiește viața din plin.
Cuprinde un nor cu privirea,
Întinde brațul la cer,
Te uită, el vine spre tine,
Primește pe buze argintul din el.
Și lasă-te-ncet pe umărul meu,
Picurii reci cu drag să-i sărut.
Să simt căldura obrazului tău.
Te uită! Ploaia din nou a-nceput.
Te uită cum scutură norii,
Beteala lor de argint.
Înfășoară-te-n haină și vino.
S-alergăm prin ploaie cântând.
Deschide fereastra și aruncă,
Tristețea și dorul nebun
Și lasă apa să spele,
Durerea din tine. Acum!
Lasă pleoapa să-ți cadă,
Sub picurii reci care vin.
Strecoară-te afară degrabă,
Trăiește viața din plin.
Cuprinde un nor cu privirea,
Întinde brațul la cer,
Te uită, el vine spre tine,
Primește pe buze argintul din el.
Și lasă-te-ncet pe umărul meu,
Picurii reci cu drag să-i sărut.
Să simt căldura obrazului tău.
Te uită! Ploaia din nou a-nceput.
Ce dor nebun
Autor: Livia Bătăiosu
Ce dor nebun mă necăjește!
De ce nu ești cum te credeam?
Aveai atâta frumusețe,
Că nu credeam că ești real.
Găsisem mulți ca tine-n basme
Și îmi doream să întâlnesc,
În lumea asta plină de fantasme,
Unul ca ei, să-l prețuiesc.
Ai apărut la ușa vieții mele,
Când întunericul mă năpădise.
Într-o lumină. Cu ale tale vise,
Tu mai atras, făceam parte din ele.
Eram naivă…te-am crezut.
Că-n dorul tău nebun chiar mă doresti,
Că ai venit pe-al vieții drum,
Ca să te am, să mă iubești.
Te-aș pedepsi cu dor nebun,
Să poți simți și tu trădarea.
Să nu ai liniște nicicum,
În dor nebun să rătăcești aiurea.
Ce dor nebun mă necăjește!
De ce nu ești cum te credeam?
Aveai atâta frumusețe,
Că nu credeam că ești real.
Găsisem mulți ca tine-n basme
Și îmi doream să întâlnesc,
În lumea asta plină de fantasme,
Unul ca ei, să-l prețuiesc.
Ai apărut la ușa vieții mele,
Când întunericul mă năpădise.
Într-o lumină. Cu ale tale vise,
Tu mai atras, făceam parte din ele.
Eram naivă…te-am crezut.
Că-n dorul tău nebun chiar mă doresti,
Că ai venit pe-al vieții drum,
Ca să te am, să mă iubești.
Te-aș pedepsi cu dor nebun,
Să poți simți și tu trădarea.
Să nu ai liniște nicicum,
În dor nebun să rătăcești aiurea.
Te-ai născut
Autor: Livia Bătăiosu
Te-ai născut din puful norilor,
Zburând pe aripile vântului,
Viață ți-au dat picurii ploilor
Și ai ajuns în adâncul gaâdului.
În mijlocul nopții ai apărut.
Tu vis frumos ce te-am avut.
Întunericul nopții tu l-ai străpuns,
Dăruindu-mi o lume frumoasă de vis.
Eu m-am născut dintr-un vers,
Zburând către stele aprinse.
Tu ai dat viață dorințelor stinse.
Zburam…spre cerul imens.
Lumini în cascade îmi orbeau ochii,
Vroiam sa te ating, vroiam să m-apropii.
Erai doar lumină, picuri de apă,
Ce-n răsărit se pierde îndată.
Tu te-ai născut din picuri de ploaie,
Eu m-am născut din triste rime.
Vom rătăci târziu în noapte,
Împlinindu-mi dorințe de mână cu tine.
Te-ai născut din puful norilor,
Zburând pe aripile vântului,
Viață ți-au dat picurii ploilor
Și ai ajuns în adâncul gaâdului.
În mijlocul nopții ai apărut.
Tu vis frumos ce te-am avut.
Întunericul nopții tu l-ai străpuns,
Dăruindu-mi o lume frumoasă de vis.
Eu m-am născut dintr-un vers,
Zburând către stele aprinse.
Tu ai dat viață dorințelor stinse.
Zburam…spre cerul imens.
Lumini în cascade îmi orbeau ochii,
Vroiam sa te ating, vroiam să m-apropii.
Erai doar lumină, picuri de apă,
Ce-n răsărit se pierde îndată.
Tu te-ai născut din picuri de ploaie,
Eu m-am născut din triste rime.
Vom rătăci târziu în noapte,
Împlinindu-mi dorințe de mână cu tine.
Căutând...răspuns
Autor : Livia Bătăiosu
Câte întrebări, câte regrete
Au trecut sau au rămas,
Lacrimi multe nepereche
Ce s-au scurs…
Fără răspuns.
Câte zâmbete umbrite
Au murit in colțul gurii,
Stinse-n otrăvite gânduri
Rămânând doar umbra urii…
Fără răspuns.
Câte zile înnoptate,
Din zori trec înspre amurg,
Câte valuri îngropate
În al mării negru larg…
Așteptând răspuns.
Câte vorbe, câte șoapte
Ce-au iscat furtuni cu vânturi,
Spulberând cuvinte moarte
Ieșite din mii de trupuri…
Așteptând răspuns.
Gânduri, vise si speranțe
Sfâșiate de-ntrebări,
Suflete ce fără viață
Rătăcesc azi pe cărări…
Căutând…răspuns.
Câte întrebări, câte regrete
Au trecut sau au rămas,
Lacrimi multe nepereche
Ce s-au scurs…
Fără răspuns.
Câte zâmbete umbrite
Au murit in colțul gurii,
Stinse-n otrăvite gânduri
Rămânând doar umbra urii…
Fără răspuns.
Câte zile înnoptate,
Din zori trec înspre amurg,
Câte valuri îngropate
În al mării negru larg…
Așteptând răspuns.
Câte vorbe, câte șoapte
Ce-au iscat furtuni cu vânturi,
Spulberând cuvinte moarte
Ieșite din mii de trupuri…
Așteptând răspuns.
Gânduri, vise si speranțe
Sfâșiate de-ntrebări,
Suflete ce fără viață
Rătăcesc azi pe cărări…
Căutând…răspuns.
Te-am iubit.
Autor : Livia Bătăiosu
A spus și el dar, mai mult eu
Și rele dar și bune,
Din tot ce-a fost n-a mai ramas,
Decât o amintire.
Spuneam cuvinte în alint,
Ținându-ne de mână.
Nu pot sa cred ca ai uitat
Și m-ai lăsat în urmă.
Și te-am iubit. Da. Te-am iubit
Și încă o mai fac.
Nu pot să trec nici să te uit,
Doar tu m-ai fermecat.
Și ne-am iubit, așa credeam,
Se pare că doar eu.
Tu ai plecat, nu ți-a păsat,
De plânsul și de dorul meu.
Încă aștept, poate revii,
Dar, să nu fie prea târziu.
Poate am să plec, tu ai să vii.
Vei fi doar tu, eu n-am să fiu.
A spus și el dar, mai mult eu
Și rele dar și bune,
Din tot ce-a fost n-a mai ramas,
Decât o amintire.
Spuneam cuvinte în alint,
Ținându-ne de mână.
Nu pot sa cred ca ai uitat
Și m-ai lăsat în urmă.
Și te-am iubit. Da. Te-am iubit
Și încă o mai fac.
Nu pot să trec nici să te uit,
Doar tu m-ai fermecat.
Și ne-am iubit, așa credeam,
Se pare că doar eu.
Tu ai plecat, nu ți-a păsat,
De plânsul și de dorul meu.
Încă aștept, poate revii,
Dar, să nu fie prea târziu.
Poate am să plec, tu ai să vii.
Vei fi doar tu, eu n-am să fiu.
Către școală
Autor: Livia
Gălăgie…ce vacarm.
Trec copiii către școală
Atârnați de un ghiozdan,
Parcă, el îi cară.
Îmbrăcați în haine noi,
Sunt fuduli nevoie mare,
Nimeni nu mai e ca ei
Aranjați ca-n sărbătoare.
Cei timizi sunt mai retrași
Nu le arde să se joace,
Se fac roșii în obraz,
Sunt tacuți și stau deoparte.
Băiețeii în costume
Îmbrâncesc câte-o fetiță,
Încercând s-o bage-n seamă,
Desfăcându-i o fundiță.
La fetițe nu le place
Că doar, sunt la patru ace
Și n-au chef de hârjoneală,
Să-și piardă apretu-n joacă.
Sunt frumoși și inimoși
Chiar de sunt gălăgioși,
Trec ca păsările-n cârduri,
Întrecându-se în jocuri.
Gălăgie…ce vacarm.
Trec copiii către școală
Atârnați de un ghiozdan,
Parcă, el îi cară.
Îmbrăcați în haine noi,
Sunt fuduli nevoie mare,
Nimeni nu mai e ca ei
Aranjați ca-n sărbătoare.
Cei timizi sunt mai retrași
Nu le arde să se joace,
Se fac roșii în obraz,
Sunt tacuți și stau deoparte.
Băiețeii în costume
Îmbrâncesc câte-o fetiță,
Încercând s-o bage-n seamă,
Desfăcându-i o fundiță.
La fetițe nu le place
Că doar, sunt la patru ace
Și n-au chef de hârjoneală,
Să-și piardă apretu-n joacă.
Sunt frumoși și inimoși
Chiar de sunt gălăgioși,
Trec ca păsările-n cârduri,
Întrecându-se în jocuri.
Teiul
Autor: Livia Bătăiosu
Luna-i sus, sub ea e teiul…….
Sub tei noi îmbrățișați .
Era al nostru universul,
Eram atât de-ndrăgostiți.
Cu jurăminte-ntre săruturi,
Iubirea tu mi-o declarai.
Luna, teiul erau martori.
*- Iubirea-i veșnică*, spuneai.
Promisiuni curgeau in valuri,
Sub teiul ce ne ascundea.
Luna strălucea în ochii,
Celui ce mă-mbrățișa.
Stele se jucau în păru-mi,
Mângâiat de vânt și arome.
Mă simțeam stăpâna lumii,
Iar tu, craiul lumii mele.
Flori de tei sub clar de luna…
Tu ai rupt atunci o floare
Mângâiai cu a ei petală,
Ale mele buze care,
Te așteptau cu nerăbdare.
Mana-mi cuprindea mijlocul,
Mă trăgeai înspre abis.
Se-nvârtea cu mine totul,
Eram parte dintr-un vis.
Gura ta flămânda peste,
Ochișori mă saruta.
Inima-mi dansa în ritmuri,
Neștiute atunci de ea.
Flori de tei și juraminte,
Astăzi cred că le-ai uitat.
Eu le am adânc în minte.
Teiul, luna…le-au pastrat.
Luna-i sus, sub ea e teiul…….
Sub tei noi îmbrățișați .
Era al nostru universul,
Eram atât de-ndrăgostiți.
Cu jurăminte-ntre săruturi,
Iubirea tu mi-o declarai.
Luna, teiul erau martori.
*- Iubirea-i veșnică*, spuneai.
Promisiuni curgeau in valuri,
Sub teiul ce ne ascundea.
Luna strălucea în ochii,
Celui ce mă-mbrățișa.
Stele se jucau în păru-mi,
Mângâiat de vânt și arome.
Mă simțeam stăpâna lumii,
Iar tu, craiul lumii mele.
Flori de tei sub clar de luna…
Tu ai rupt atunci o floare
Mângâiai cu a ei petală,
Ale mele buze care,
Te așteptau cu nerăbdare.
Mana-mi cuprindea mijlocul,
Mă trăgeai înspre abis.
Se-nvârtea cu mine totul,
Eram parte dintr-un vis.
Gura ta flămânda peste,
Ochișori mă saruta.
Inima-mi dansa în ritmuri,
Neștiute atunci de ea.
Flori de tei și juraminte,
Astăzi cred că le-ai uitat.
Eu le am adânc în minte.
Teiul, luna…le-au pastrat.
Casa durerii
Autor : Livia Bătăiosu
Sunt cuprinsă sau atrasă,
În mijlocul albului intens,
Întrerupt doar de clipitul ochilor
Sau de un țipăt de durere, șters.
Sunt în casa durerii absolute,
Unde D-zeu e strigat și implorat,
De inimi suferinde și trupuri sângerânde,
De suflete ce-n chinuri zi și noapte plâng.
Totul face parte din alb imaculat,
Pe alocuri de roșul sângeriu pătat,
Eu sunt pierdută între două lumi,
Intre alb și roșul de pe mâini.
În albul din tavan mi-am găsit loc,
Privesc înțepenită ecranul fără film,
Imagini trec din trecut își fac loc.
Încerc să nu văd, să nu trăiesc, să nu simt.
Pata durerii e scrisă pe fețe albe,
Șterse de roșul sângeriu.
Doar în tavan găsesc puțina libertate
Să evadez, să mă separ de roșul purpuriu.
Ferindu-mi urechea de țipăt,
Ochi-mi se izbesc de durul alb,
Ce trece sub privirea-mi îngrozită,
Ascunzând trupul unui bărbat.
Pentru el nu mai conteaza albul,
Nici strigătul de ajutor,
El a pașit spre înaltul
Purității eterne, acum e în zbor.
În casa durerii un glas mai puțin,
Albit de roșul eternului chin,
Încă o pată a fost curățată,
Încă un suflet la cer se înalță.
Sunt cuprinsă sau atrasă,
În mijlocul albului intens,
Întrerupt doar de clipitul ochilor
Sau de un țipăt de durere, șters.
Sunt în casa durerii absolute,
Unde D-zeu e strigat și implorat,
De inimi suferinde și trupuri sângerânde,
De suflete ce-n chinuri zi și noapte plâng.
Totul face parte din alb imaculat,
Pe alocuri de roșul sângeriu pătat,
Eu sunt pierdută între două lumi,
Intre alb și roșul de pe mâini.
În albul din tavan mi-am găsit loc,
Privesc înțepenită ecranul fără film,
Imagini trec din trecut își fac loc.
Încerc să nu văd, să nu trăiesc, să nu simt.
Pata durerii e scrisă pe fețe albe,
Șterse de roșul sângeriu.
Doar în tavan găsesc puțina libertate
Să evadez, să mă separ de roșul purpuriu.
Ferindu-mi urechea de țipăt,
Ochi-mi se izbesc de durul alb,
Ce trece sub privirea-mi îngrozită,
Ascunzând trupul unui bărbat.
Pentru el nu mai conteaza albul,
Nici strigătul de ajutor,
El a pașit spre înaltul
Purității eterne, acum e în zbor.
În casa durerii un glas mai puțin,
Albit de roșul eternului chin,
Încă o pată a fost curățată,
Încă un suflet la cer se înalță.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)