Ciudat…

Autor: Livia Bătăiosu

Ciudat cum tot ce ne-nconjoară,
Cum să trăim ne arată.
Noi le luăm așa-ntr-o doară,
Și nu tragem povață.

Priviți cum ne-nvață albina,
Uniți să fim în greutăți.
Cu sârg cum să muncești, furnica,
Ți-arată dar nu vezi.

Cu rădăcini adânc înfipte,
La pom vezi statornicie.
Înfruntă îndârjit, cu semeție,
Când frunzele de vânt îi sunt bătute.

Munții roși de timpul ce-a trecut,
Ți-arată cum să-mbătrânești.
Să rămâi tare, cald la suflet,
Ce ți se dă calm să primești.

Privind un melc vedem răbdare,
El merge-ncet spre țelul lui,
Nu are gând de renunțare,
Chiar dacă n-are văzul ochiului.

O mamă ar trebui să vadă,
Leoaica cum își crește puii,
Iar tatăl ca un leu să fie,
Oricând în ajutor să vie.

Ciudat cum tot și toate ne învață,
Să nu rămânem surzi și orbi la viață,
Dar mai ciudat e că nu vrem,
Să luăm aminte, să-nvățăm.