DOMNITA

Autor :LIVIA BATAIOSU

In zare castelul unde traieste domnita,
Pluteste pe nori pierdut in ceata.
Strajuit de brazi ce abia se zaresc,
Parfumat de trandafirii ce infloresc.

In camari intunecate ecoul pasilor ei
Rupe tacerea ce-o apasa pe umerii goi.
Suspine prelungi se aud prin odai,
Se opresc la fereastra, se strecoara in zari.

Cu ochii in lacrimi si privirea pierduta,
Priveste absent spre cerul ce parca,
Asteapta, cu mana gingasa sa-l prinda,
Sa-i simta finetea si mana plapanda.

Asteapta-n tacere printre nori sa zareasca
Chipul iubit ce-n nopti il viseaza.
Vazduhul e plin de suspinele grele
Ce pieptu-i strapung in lacrimi amare.

Ochii albastrii plini de speranta,
Strapung ceata cu dorinta intense.
Trandafirii i-ating in treacat privirea
Insa, nu-i vede, ea isi cheama iubirea.

In nelinisti se zbate zile si nopti.
Nu are odihna, nu poate-ntelege,
De ce iubitul nu se intoarce
Sa-i dea dragoste si liniste-n noapte.

Pe fata ei pala se citeste durerea
Iar gura-nclestata nu rupe tacerea.
Traieste tacuta intr-o lume pierduta.
Doar pasii pe piatra razbat in lumea ei cruda.






Pe piatra roasa de ale vremii treceri
Se aude zgomot ce strapunge noaptea.
Domnita tresare. Sunt pasii repezi,
Pe care-i astepta de ani sa apara.
Intr-o clipa iubirea mult asteptata,
Era in camara. Nu indraznea sa creada,
Ca acum e-n bratele celui iubit
Ce-a fost plecat in ceata si-n noapte a venit.


In castelul din nori acum se aude pana departe
Soapte fierbinti, dragoste-n noapte
Ecoul pasilor invaluiti in mister,
Rasete dulci ce-n negura noptii se pierd.