Domnița

Domnița

Autor :Livia Bătăiosu
În zare castelul unde trăiește domnița,
Plutește pe nori pierdut în ceață,
Străjuit de brazi ce abia se zăresc,
Parfumat de trandafirii ce înfloresc.

În cămări întunecate ecoul pașilor ei,
Rupe tăcerea ce-o apasă pe umerii goi.
Suspine prelungi se aud prin odăi,
Se opresc la fereastră, se strecoara în zări.

Cu ochii în lacrimi și privirea pierdută,
Privește absent spre cerul ce parcă
Așteaptă, cu mâna gingașă să-l prindă,
Să-i simtă finețea și mâna plăpândă.

Așteaptă-n tăcere printre nori să zărească,
Chipul iubit ce-n nopți îl visează.
Vazduhul e plin de suspinele grele,
Ce pieptu-i străpung în lacrimi amare.

Ochii albaștrii plini de speranță,
Străpung ceața cu dorință intensă.
Trandafirii i-ating în treacăt privirea
Însă, nu-i vede, ea își cheamă iubirea.

În neliniști se zbate zile și nopți.
Nu are odihnă, nu poate-nțelege,
De ce iubitul nu se întoarce,
Să-i dea dragoste și liniște-n noapte.

Pe fața ei pală se citește durerea,
Iar gura-ncleștată nu rupe tăcerea.
Traiește tăcuta într-o lume pierdută.
Doar pașii pe piatră răzbat în lumea ei crudă.

Pe piatra roasă de ale vremii treceri,
Se aude zgomot ce străpunge noaptea.
Domnița tresare. Sunt pașii repezi,
Pe care-i așteptă de ani să apară.
Într-o clipă iubirea mult așteptată,
Era în cămară. Nu îndrăznea să creadă,
Că acum e-n brațele celui iubit
Ce-a fost plecat în ceață și-n noapte a venit.

În castelul din nori acum se aude până departe,
Șoapte fierbinți, dragoste-n noapte,
Ecoul pașilor învăluiți în mister,
Râsete dulci ce-n negura nopții se pierd.