Mâța alintată

Autor:Livia Bătăiosu

Sunt o mâță ciufulită
Și sunt tare fericită,
Zece gheme am de ață
Căci, stăpăna mă rasfață.

Sunt un mâț cam pirpiriu,
Blana mi-e spre maroniu,
Miorlăi și dau cu lăbuța
Și îmi spăl de zor blănița.

Mă alint pe canapea
Și ma joc cu ciucurasii,
Stăpâna de m-o vedea,
Un pupic o vrea să-mi dea.

Și clipesc mai des din gene,
Că așa sunt mai frumoasă,
Parcă-s puiul printre pene,
Sunt stăpână-n toată casa.

Fac și șotii toată ziua,
Miorlăi, țopăi și mă zbengui,
Sunt o mâță fericită,
Răsfățată și iubită.

Miaun și mă pisicesc,
Zgârii tare și zâmbesc,
Vreau să fiu mereu privită,
Sufăr rău de pisicită.

                                        

Un ceas de răgaz

autor.Livia Bătăiosu


De tunet și fulger strivită mă las,
Rănită adulmec un ceas de răgaz,
Aș vrea să mă mișc dar prinsa de pas,
Înlemnesc, îngrozită de zgomotul-glas.

Pironita-mi privire ar da să plângă,
Sub greul suspin ce s-a iscat,
Dintr-un suflet plăpând și o inima blândă,
Ce-acuma zace, ca lemnul uscat.

Urechile-mi surde îmi stau ciulite,
Să prindă doar boarea ce le-alina,
Însă, surzite de otrava-n cuvinte'
Astupate rămân de furtuna cea grea.

Întind o mână , dar, cade amortită,
Lovită de-un zid fără de viată,
Nu-i nimeni acolo si cade ciunțită
Într-un țipăt pribeag, fără sperantă.

Pe creștet lumina se joacă în umbre.
Plec capul si plâng, pierdutul izvor,
Ce-n lacrimi-durere mă scapă de tăcere.
Sunt singură-n vise, pierdută în nor.

De trăsnet și fulger strivită mă las,
Rănită adulmec un ceas, de răgaz.

Plânset de nebuni

autor :Livia Bătăiosu

Se agață de cer asfințitul,
Strivind soarele la orizont,
Câmpul sângerează-n înfloritul,
Cer al nopții, negru diamant.

Murmur, zumzăit de gânduri,
Prinse-n colțul roșu al lunii,
Rătăcesc ducând pe drumuri,
Poticnind, oftând, nebunii.

Ei adorm gândind la cele,
Ce aninate au rămas,
Legănate-n colț de stele,
Fără sa le fi atins.

Dimineața apoi se naște
Peste cerul alb de nori,
Alungând murmur de gânduri,
Stergând plânset de nebuni.

Priviți la voi!

Autor: Livia Bătăiosu

Aș vrea să strig
Dar glasul mi s-a stins,
Fiori de moarte m-au cuprins,
Sunt prinsă făra de scăpare
În lanțul deznădejdii
Care doare....doare tare.

În cap am voci, cuvinte fără noimă,
Cum c-am făcut sau n-am făcut ce trebuia.
Le-aș spune să ridice piatra
Și dacă-s puri să mă lovească,
De nu. lasați-mă așa!!.

Ce nu-nțeleg și n-am putut a înțelege:
De ce vorbesc despre ce simt,
De ce vorbesc în al meu nume
Fără să știe, să cunoască al meu simțământ?
Le-aș spune să citească-n al lor suflet
Și-apoi să judece pe alții de cum sunt.

Un înger între îngeri

22.O1.2008

Autor: danco
Dăruită de danco în 2008

Un înger, printre îngeri,
Ne veghează acum...zâmbind,
De-acolo din îmbrățișarea fericirii
Și ne iubește, ca nicicând.

Strălucește în fiecare iarnă,
În ziua când ne face-un semn,
Că e mai bine acum, acolo,
Și ne iubește, ca nicicând.

Îl simt și eu, e și al meu,
M-a înțeles ce am în suflet,
Un colț de zâmbet imi trimite - ca o rază,
Și ne iubește, ca nicicând.

Și te iubim și noi,
Pe tine,înger între îngeri,
Și te simțim cum ne veghezi,
Și îti putem acuma spune,
Cat te iubim și ne lipsești.

Un înger se coboară

Autor: Livia Bătăiosu

În memoria fiicei mele, 

Ana-Cristina

În fiecare an, în fiecare iarnă,
Un înger se coboară la casuța lui,
Răsare ca o flore-n primăvară,
Un suflet care-a fost și-acuma nu-i.

Un crin amestecat cu fulgii de zăpadă,
Dansând al vieții bun rămas,
O flore-n amintirea dimineții,
Un zâmbet pur zărit azi prin nămeți.

O lacrimă de dor, o floare către tine
Înger călător, suflet de copil,
Rămas adânc în amintire,
Nu vei muri oricâte ierni ar da ocol.

Un scâncet azi aud în viscol,
Zăresc în norul de zăpadă
Un înger ce coboară-n vântul,
Ce-l lasă în casuța caldă.

Trăiesc aceeași zi în fiecare iarnă,
Cănd brațul cu ardore mi-l deschid,
Te strâng la piept.O, floare dragă!!
În gând și-n suflet te cuprind.

Călători

Autor:Livia Bătăiosu

Călător prin vise ne-mplinite,
Aduni perlele din ochii mei
Și le prefaci în stele, în comete,
Ucigând tristețea ce e-n ei.

Călător ce-n șoaptă te strecori,
Lăsând frânturi, cuvinte în tăcere,
Înțelese doar de-ai dragostei fiori,
Născuți în trandafiri, ascunși în adiere.


Pe cerul nopții mele rătăcești,
Călător al tristelor destine
Și-mi spui că-s steaua ta, iubești,
Un vis, vis ce l-ai găsit în mine.

Un vis neîmplinit, așteptare...
Un gest, o vorbă, o scânteie
O cauți, o dorești cu ardoare...
Călătorim....doi călători...tăcere...

Puf de păpădie

Autor: Livia Bataiosu

Un puf de păpădie zbura lin,
Îmi întind mâna și îl prind,
Mă uit la el...firav, plăpând,
Ce-o căuta, cum m-a gasit?

E moale....
Furnicături îmi dă în palmă,
Stau, îl privesc, e o podoabă,
De vânt furată,
Fină și suavă.

Ridic mâna, îl lipesc,
Pe fața-mi ce dorea să-i simtă
Căldura a tot ce-i lumesc,
Dar, el strengarul mi-o sarută.

Mirată îl privesc din nou...
Un fulg micuț stătea la mine-n palmă,
Să închid mâna...
-Dacă îl strivesc?
El, îmi zâmbește,eu, firesc,
Îl bag în sân...
Dorința îi șoptesc.

Vulpița

Autor: Livia Bătăiosu

Încet cu pasu-i de pisică,
Se strecoară o vulpiță,
Roșcovana stă la pandă,
Poate prinde o gaină.

Dă ocol pe la poiată,
Merge alene fără grabă,
Se rotește, se codește,
Nasul negru-și alungește.

Un pui mic de curcă neagră,
Rătăcește prin ogradă,
Piuie si parc-o cheamă,
O îmbie la pastramă.

Cu ochi umezi și flămânzi,
Năzdrăvana îl masoară,
Și îl vede ca pe prânz,
Stând pe foc în oală.

Dar, deodată-n bătătură,
Val-vârtej veni stăpâna.
Vulpea o luă la fugă,
Uitând puiul mic de curcă.

Purecuța

Autor: Livia Bătăiosu

Purecuța se grăbește,
Către casa-n care așteaptă,
Patru pureci hămesiți,
Ce au burta ca o scoabă.

Cinci ar fi dac-am mai pune
Purecele cel bătrân,
Toți sunt haplea fără seamăn,
Și-au nevoie de-un motan.

Au o mâță, însă, mițu 
E motanul cel iubit,
Și nu-l pot servi la cină,
Că-i bolnav și pricăjit.

Cum mergea dusă pe gânduri,
Îi veni promt o idee:
-Azi bărbatul meu invită,
O potaie , ce-o să steie,
Peste noapte!...Vai ce bun!
Va fi cină-ndestulată și dejun.

Când ajunse purecuța,
Vru să strige de la poartă,
Însă, mare-i fu mirarea,
Căci veranda-i era plină,
De cinci pureci grași, burtoși,
Și de-o javră cam nervoasă,
Ce lătra de vlagă stoarsă.

Obosită de pe drum,
Iși făcu si ea culcuș,
Lângă purecul bătrân,
Care-o-mbie cu blândețe,
La festin.

Sunt sau ești...

Autor: Livia Bătăiosu

Sunt șoapta care te mângâie,
Când sufletul iți plânge sub amaraul vieții,
Sunt gândul care va să vie,
Să te aline când speranța-i dat-o morții.

Sunt toamna ce te va cuprinde,
Când dorul te va-ngenunchia,
Îmbrățișat, tu, vei surâde,
În pâcla deasă vei simți căldura mea.

Sunt bruma rece ce-ți va face ochii,
Să tresară sub răceala sa,
Trezit vei fi din hăurile nopții
Iar zorii-i voi așterne-n calea ta.

Și voi fi cerul unde gândul tău,
Și-a pus dorința și chemarea,
Sau marea cu veșmântul sau,
Ce-ți va lua tristețea și durerea.

Sunt universul tău și-al meu,
Sunt nicăieri și pretutindeni,
Sunt totul tău iar tu al meu,
Suntem ceva sau poate nimeni...


$

Măști

Autor:Livia Bătăiosu

Cuvinte…răutate, parșivie,
Ascunse-n fețe blânde, măști,
Ce în mocirlă stau, trufie,
Se arată sfinți, demoni neciopliți.

Imprăștie noroi, neștiind că mâine,
Noroiul se va-ntoarce si va-nghite
Demonul ce-n înger se arată,
Invocând dreptatea…necurată.

Mască..albină muncitoare, suflet mare,
Ce-i de fapt o viespe-nveninată,
Invidie, ipocrizie, dulce miere,
Ce n-a avut-o…albina e furată!

Mască…sărut…văduva neagră,
Zâmbet fals pus de fațadă,
Atrăgând sărmana pradă,
Nestiind că plasa pentru ea e nadă.

Mască…râvnă, ascunsă uneltire,
Vorbe dulci, falsitate în privire,
O mască-i este viața fără viață,
Este dar nu este, e doar…o aparență.

Mama

Autor:Livia Bătăiosu

Voi scrie acum dar, nu de mama mea,
Ci de mama celor mulți,
Ce și-a dat suflet rupt din ea,
Copiilor născuți și nenăscuți.

Voi spune despre mama bună,
Ce-n sacrificii s-a luptat.
Ce si-a rupt pâinea de la gură,
Cea care a stat si a răbdat.

De mama care cu blandețe,
Copilul și-a crescut și alintat.
Ea poartă-n suflet frumusețe,
Iubire fără de păcat.

De mama care-ți este sprijin,
Oricât de mult ai fi greșit.
Cea care iartă fără preget,
Copilului nesăbuit.

Voi spune și de mama înțeleaptă,
Ce-ndrumă pașii rătăciți.
Drumul în viață ea arată,
Cu pilde bune sfatuiți.

De mama rea cea îndrăcită,
Nu vreau sa scriu, nici să gândesc.
Va fi în ceruri judecată,
De Tatăl nostru cel ceresc.

Licuriciul

Autor:Livia Bătăiosu

Un râs cristalin se aude în noapte,
O scânteie voioasă văzduhul crestează.
Se mișcă-n direcții necontrolate.
E viu, e vesel si se distrează.

Aleargă de zor făcând piruete,
Se-ncurcă în tufe ce dorm liniștite,
Orbindu-le ochii, încep să se certe,
Să stingă lumina că sunt obosite.

Lumina din el se aprinde mai tare.
Nu-i pasă de nimeni și nici de ocară,
Iși cheamă și frații de peste hotare,
Luminează în noapte ca o comoară.

O bufniță oarbă îi dojenește,
Sătulă de larmă, la ei se răstește:
-Lumina voastră mă necăjește,
Nu pot să cânt, mă amețește.

Sătui de vorba și de ocară,
Se așează-n pom, sus pe o creangă.
Un liliac cu capul în jos,
I-a speriat…era fioros.

S-au dus din nou la tufa bătrână,
Sub frunze să se culce i-a pus.
Apoi a stins a lor lumină.
Noaptea a plecat…soarele-i sus.

Nu mai stiu

Autor:Livia Bătăiosu

Ce e rău și ce e bine,
Nu mai stiu nici eu.
Sunt atât de încurcată,
In al vieții hău.

Fac ceva ce cred că-i bine
Dar, îmi iese tot pe dos.
Fac un rău și iese-n fine,
Binele mărinimos.

Sunt atât de zăpăcită,
Că mai bine m-aș culca.
Toate îmi ies răsucite.
Parcă…m-aș lăsa.

Nu mai știu cum să încerc,
Gândesc strâmb și iese drept.
Gândesc drept și iar le-ncurc,
Ițele cred că s-au rupt.

Vorbesc tare când gândesc,
Nu mai știu cum să opresc,
Vorba rece ce-o arunc,
Peste toți. Mai bine fug.

Doare a mea sinceritate,
Când minciuna le-o combate
Nu mai știu din ce motive,
Și-au pus toți gura pe mine.

Verde-n față de le spui,
Cică mintea ți-e hai-hui,
Daca tac, zic că ascund,
Ce gândesc și nu le spun.

Nu mai știu nici eu cum vine.
Să vorbesc, să fac vreun bine?
Ori să tac și să fac rău?
Ăsta nu e stilul meu.

Nu știu de ce…

Autor:Livia Bătăiosu

Nimeni nu înțelege,
Parca-ș vorbi o altă limbă,
Cum aș putea face,
Să mă fac înțeleasă?

Nimeni nu mă înțelege,
Nici să priceapă nu încearcă,
Totul spre aiurea merge.
Hei! Nu sunt o farsă.

Încerc să fiu cât mai corectă
Dar, sunt judecată rău și prost.
Nu sunt o glumă proastă,
Fac și eu ce pot.

Ofer din suflet tot ce am,
Aș oferi chiar mult mai mult,
Aș da și inima și tot
Dar, voi cereți și ce n-am de fapt.

Nu stiu de ce….

Dar, dau și dau într-una,
Căldura, dragoste și bunătate,
Înapoi vine asprimea,
Atrag de parca-ș fi burete.

Și mă trezesc fără nimic.
Nu c-aș aștepta ceva în schimb.
Sunt sleita de putere,
Mă agit în van și în tăcere.

Omul de lângă mine

Autor:Livia Bătăiosu
Când totu-mi pare fără sens,
Când viața mă îngenunchează,
Când drumu-n față mi-e închis,
El este aici mă-ncurajează.

Când ochii neguri îmi cuprind,
El rază pentru mine este.
E-n fața mea, îl văd zâmbind
Și alungă de pe chip a mea tristețe.

Când lacrimi grele de durere,
Ma răvășesc, mă copleșesc,
El îmi aduce mângâiere,
La pieptul lui mă liniștesc.

Când de suspine-mi crapă pieptul
Și inima să stea ar vrea,
El mă cuprinde-i simt sărutul,
E-atat de adânc în viața mea.

Când sufletul ar vrea să fugă,
Din al meu trup prea chinuit,
Cu-a lui blândețe îmi alungă,
Tot răul ce m-a bântuit.

Iubirea lui mă copleseste, mă-nfioară.
E cel pe care l-am dorit mereu.
N-aș vrea să-i fiu doar o povară,
Îl voi iubi la fel de mult și eu.

Și de-i departe-l simt aproape.
Durerea și iubirea ne-a unit.
Ne sprijinim, suntem aproape,
Suntem un suflet….FERICIT.

Omul-șarpe

Autor:Livia Bătăiosu

Un om-șarpe am întâlnit,
Cu vorbe dulci, mieroase.
Frumos si sincer m-a mințit,
Cu purtări si sentimente alese.

Cuvinte blânde și smerite,
Îmbrăca a mea ureche care,
Le credea neprețuite,
Fără urmă de trădare.

Cu ascunsa lui minciună,
Sufletul mi l-a strivit.
Fără urmă de-ndoială,
Inima mea l-a primit.

Când pluteam, eram în vise,
Colții lui rău m-au străpuns.
Am trăit dureri imense,
Trup si suflet mi-a distrus.

Omul-șarpe ce venise,
Să-mi aducă fericire,
A ucis cu false vise,
Tot ce se numea trăire.

Mi-a luat suflet, credință,
Tot ce-aveam eu mai de preț
Și a lăsat doar suferință,
Dor în lacrimi și dispreț.

Iepurasul Urechilă

Autor:Livia Bătăiosu

Iepurașul Urechilă,
Dă o raită prin grădină,
După morcov și trifoi
Sau o varză verde-n foi.

Cu urechile ciulite,
Cam fricos cum e din fire,
Tremură la zgomote,
Inima îi tropăie.

O albină îl înțeapă:
-Treci la muncă Urechilă!
El îi spuse cam cu teamă:
-Poate te rețin.N-ai treabă?

Și începe a ronțăi,
Morcovul ce abia ieși,
Din pământul afânat,
Bun la gust și aromat.

-Urechilă! Zise albina:
-Uite vine și stăpâna,
Cu o mătură în mână
Pe spinare să ți-o pună.

Luă morcovul și-o varză,
Ca sa aibă de-o salată
Și o luă la fugă iute
Ca să scape de stăpână.

-Urechilă! Hoțomane!
Pun mâna pe tine mâine
Și-o să-ți ciufulesc blăniața,
Că mi-ai stricat grădinița.

Pământu-i plin…

Autor:Livia Bătăiosu

Pământu-i plin de ipocriți,
Parșivi în haine de mătase.
Minciună multă-n aur țese
Și își ascund cu dibăcie cele două fețe.

Cu măști atrăgătoare își îmbracă chipul,
Să nu-i poți pătrunde, să descoperi monstrul.
Zmulgi o mască, crezi că l-ai aflat,
Dar mai are multe alte dedesubt.

Pământu-i plin de nesimțiți nevolnici,
Ce își etalează bunele intenții,
Dar la o adică își arată colții,
Si atunci descoperi cât sunt de netrebnici.

Își urmeaza scopul, călcând pe cadavre,
Strivesc vieți umile, fără îndurare.
Nesimțirea-n ei e la ea acasa,
Măcar dac-ar fi puțin dureroasă.

Pamantu-i plin și de lichele,
Ce sug vlaga din al vostru trup.
Traiesc ca paraziții prinsi pe piele,
Hrănindu-se fără sa dea nimic în schimb.

Pământu-i vrea pe cei naivi ca tine,
Ce cred în bunătate și adevăr.
Ei nu ar face rău la nimeni,
Pentru că sufletul le este pur.