Autor: Livia Bătăiosu
De ce sunt om și nu-s un gând?
Să mă înalț cu stelele zburând.
De ce nu-s floare înflorind?
Să încânt ochiul lăcrimând.
De ce nu-s vis târziu în noapte?
Să mă strecor în mintea celor chinuiți,
Să-i mângâi cu ale mele blânde șoapte,
Să dau speranță ochilor pierduți.
De ce sunt om și nu sunt vânt?
Să zbor în cele patru zări,
Cu trupul nevăzut eu să cuprind,
Întreg pământu-n depărtări.
De ce nu-s zâmbet să m-așez
Pe toate gurile din univers?
Cu fericire aș umple triste inimi,
Ce-s chinuite de prea multe patimi.
De ce sunt om și nu-s un râu?
As curge printre munții cei stâncosi.
Iar peștii mei flămânzi, alunecoși,
Se vor hrani cu tot ce este rău.
De ce sunt om și îmi doresc,
Să fiu mereu altcineva?
Menirea mea o s-o găsesc,
Sau cât traiesc voi căuta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu