Casa durerii

Autor : Livia Bătăiosu

Sunt cuprinsă sau atrasă,
În mijlocul albului intens,
Întrerupt doar de clipitul ochilor
Sau de un țipăt de durere, șters.

Sunt în casa durerii absolute,
Unde D-zeu e strigat și implorat,
De inimi suferinde și trupuri sângerânde,
De suflete ce-n chinuri zi și noapte plâng.

Totul face parte din alb imaculat,
Pe alocuri de roșul sângeriu pătat,
Eu sunt pierdută între două lumi,
Intre alb și roșul de pe mâini.

În albul din tavan mi-am găsit loc,
Privesc înțepenită ecranul fără film,
Imagini trec din trecut își fac loc.
Încerc să nu văd, să nu trăiesc, să nu simt.

Pata durerii e scrisă pe fețe albe,
Șterse de roșul sângeriu.
Doar în tavan găsesc puțina libertate
Să evadez, să mă separ de roșul purpuriu.

Ferindu-mi urechea de țipăt,
Ochi-mi se izbesc de durul alb,
Ce trece sub privirea-mi îngrozită,
Ascunzând trupul unui bărbat.

Pentru el nu mai conteaza albul,
Nici strigătul de ajutor,
El a pașit spre înaltul
Purității eterne, acum e în zbor.

În casa durerii un glas mai puțin,
Albit de roșul eternului chin,
Încă o pată a fost curățată,
Încă un suflet la cer se înalță.