Nimic nu mai e..

Autor:Livia Bătăiosu

Într-o gaură neagră mă adâncesc,
Florile plâng, stele se sting.
Nori nu mai sunt ca să plutesc,
Ploaia n-o simt, nu pot s-o ating.

Am pierdut vise și multe speranțe,
Îmi caut raza, e stinsă și ea.
Trăiesc clipe de mult trecute,
Pierdută îmi caut dragostea mea.

Ochii lumina nu vor s-o vadă,
Gura să râda nici ea nu mai vrea.
Aș vrea să m-ascund într-o gaura neagră,
Să-mi plâng acolo durerea mea.

Suflet nu am, mi l-am pierdut,
Tot ce-am avut s-a năruit.
Întunecată-i inima mea,
Să bată nici ea ,acum nu mai vrea.

Gura-mi crispată a amuțit,
Ochii în lacrimi mi i-am pierdut.
Auz nu mai am, am împietrit,
Vreau să dispar, să uit c-am trait.

Și apoi să mă nasc într-o lume de vise,
Lângă inima ta de iubire cuprinsă.
Aș naște din nou în privirea aprinsă,
Unde sufletul meu căldură găsise.

Întortocheate drumuri

Autor:Livia Bătăiosu

Întortocheate drumuri, încalcite,
Labirint cu flori, spini, desișuri răvășite,
Ape tulburi stârnite de furtuni,
Lacrimi si durere, ochi păgâni.

Pași rătăciți, cărări nedeslușite,
Trăiri ascunse-n chinuri fără vină,
Dorinți strivite, lașitate,
Plată nedreaptă a sufletului vamă.

Vinovați fără vină, întortocheate dureri,
Inimi lovite date-n dar disperării,
Chemări în vise, trăiri ireale,
Mâini tremurânde cu palmele goale.

Pași încâlciți, întortocheate cărări,
Suflete plâng cerând alinări
Surzilor, inimi de piatră-stânci,
Ce nu știu căldura,capete seci.

Țepușe ,venin, întortocheată-i scăparea,
Ferice de cel ce vede lumina
Și are puterea să rupă tăcerea,
Să strige, să-nfrunte, s-alunge durerea.

O lume întreagă

Autor:Livia Bătăiosu

O lume-ntreagă ai strivit,
Sub călcâiul greu al nepăsării,
Doar cu un pas ai omorât,
Visul și l-ai dat uitării.

Cu brațul ironiei ai ucis,
O lume plină de lumină și iubire.
Pe fruntea mea cu răutate-ai scris,
Nu te mai vreau, rămâi doar amintire.

O lume-ntreagă a rămas nedăruită,
Ce-ai sufocat-o doar cu-n gest,
Când ți-ai întors privirea împietrită
Și m-ai lăsat în urmă ca pe-un rest…

Un rest, o rămășiă-n care încă bate,
Pulsul vieții ca un ceas mecanic,
Ce se aude cum ticăie în noapte
Luptând în întuneric dar, zadarnic.

O lume-ntreagă ai aruncat în lacrimi,
C-o indiferență fără margini.
Parcă sunt ,dar, nu-s de veacuri,
Pe ăst pământ ce-i plin de patimi.

Trăiesc, visez în agonie,
Sugrumată de o lume-ntreagă.
Doar într-un pas avea să vie,
Întunecata, rece, noapte neagră.

Plângi copile

Autor:Livia Bătăiosu

Copil sărman, ți-am spus de mult,
Că dragostea e lucru sfânt.
Că e frumoasă dar si doare,
Când te lovești de piatra tare.

Ce mult as vrea să pot lua,
Durerea și lacrima ta.
Plângi în tăcere suflet frânt.
Eu înțeleg, eu ,știu și simt.

Nici somnul pleoapa nu-ți închide,
Plângi de durere, plângi copile.
Căci lacrima îți va desprinde,
Veninul ce în suflet te cuprinde.

Nici soarele nu te-ncălzește,
Fiorii reci trec să te-nghețe.
Doar timpul te va ajuta,
Să treci peste durerea ta.

Acum ai cunoscut trădarea
Și cât de mult doare iubirea.
Când nu este împărtășită,
De iubirea mult visată.

Dă-mi dorul și durerea mie.
Aruncă lacrima din tine,
Și speră-n dragostea adevarată.
Ea e senină, nu înlăcrimată.

Prea mult

Autor: Livia Bătaiosu

Prea multe lacrimi in ploaie,
Prea multe suspine în vânt.
Picuri de apă șiroaie,
Ce curg pe obraji. Prea mult!

Prea multe dorințe ce-s stinse,
În oceanul de lacrimi amare,
Prea multe cuvinte nespuse,
Ucise înainte de vreme.

Prea multă durere în rouă,
Prea multă tristețe pe flori,
Prea multă umbră când plouă,
Prea negru-i pamantul sub noi.

Prea mult și totuși atăt de puțin,
Când durerea ne arde și totu-i pierdut,
Prea multă ură când vrem iubire,
Prea multă răceala când vrem căldură.

Prea multe rele când vrem mai bine,
Prea multe lacrimi ne curg prin gene,
Prea multă otravă ce-o înghițim,
Prea mult din toate și totuși puțin.

18

Râd de frică

Autor: Livia Bătăiosu

Râd când sunt de greutăți cuprinsă,
De frică nu cumva să-ncep să plâng,
Că n-are cine să mă mai oprească,
O țin așa… zile-ntregi la rând.

Râd când sunt tristă, tot de frică,
Să nu mă prindă nepăsarea
Căci, de mă prinde nu-mi mai pasă,
De nimeni și nimic…totu-i aiurea.

De mă jignește cineva nedrept,
Îi râd tare-n față să mă simtă
Căci, râsul meu e mult mai dureros
Decât nesimțirea-i cruntă.

Uneori însă, râd plângând.
Pe lacrimi mă răzbun râzând.
Sau plang zile, luni în șir
Și râd apoi de durerosul meu suspin.

Și râd…dar râd de-a mea durere,
Nu-i râsul meu cel fericit,
E râs prostesc de disperare,
E râsul unui om nefericit.

Doua inimi și un trandafir

Autor: Livia Bătăiosu

Cu un trandafir a început povestea,
Ce-n flăcări două inimi a cuprins,
Ce-și spuneau aprins iubirea
Și dragostea ce le-a patruns..

Doua inimi împletite cu petale,
Roșii ca iubirea lor inflăcărată,
Ce-și jurau credința lor la stele,
Între săruturi lungi, târziu în noapte.

Trăiau un vis fără sfârșit,
În cale presărat cu trandafiri.
Trăiau acum ce și-au dorit,
Iubire multă în multe dăruiri.

Dar, crunta soartă a lovit
O inimă, ca pe-o petală ruptă-n vânt,
Luându-i viața și lăsând plângând
O alta, ce avea acum un trandafir pălit.

O inima indurerată întinse mâna,
Ce ținea același trandafir ce le-a unit
Și-l puse pe mormânt în amintirea,
Acelui vis iubit și atât de crud sfârșit.

*

Casa durerii

Autor : Livia Bătăiosu

Sunt cuprinsă sau atrasă,
În mijlocul albului intens,
Întrerupt doar de clipitul ochilor
Sau de un țipăt de durere, șters.

Sunt în casa durerii absolute,
Unde D-zeu e strigat și implorat,
De inimi suferinde și trupuri sângerânde,
De suflete ce-n chinuri zi și noapte plâng.

Totul face parte din alb imaculat,
Pe alocuri de roșul sângeriu pătat,
Eu sunt pierdută între două lumi,
Intre alb și roșul de pe mâini.

În albul din tavan mi-am găsit loc,
Privesc înțepenită ecranul fără film,
Imagini trec din trecut își fac loc.
Încerc să nu văd, să nu trăiesc, să nu simt.

Pata durerii e scrisă pe fețe albe,
Șterse de roșul sângeriu.
Doar în tavan găsesc puțina libertate
Să evadez, să mă separ de roșul purpuriu.

Ferindu-mi urechea de țipăt,
Ochi-mi se izbesc de durul alb,
Ce trece sub privirea-mi îngrozită,
Ascunzând trupul unui bărbat.

Pentru el nu mai conteaza albul,
Nici strigătul de ajutor,
El a pașit spre înaltul
Purității eterne, acum e în zbor.

În casa durerii un glas mai puțin,
Albit de roșul eternului chin,
Încă o pată a fost curățată,
Încă un suflet la cer se înalță.