Autor: Livia Bătăiosu
Râd când sunt de greutăți cuprinsă,
De frică nu cumva să-ncep să plâng,
Că n-are cine să mă mai oprească,
O țin așa… zile-ntregi la rând.
Râd când sunt tristă, tot de frică,
Să nu mă prindă nepăsarea
Căci, de mă prinde nu-mi mai pasă,
De nimeni și nimic…totu-i aiurea.
De mă jignește cineva nedrept,
Îi râd tare-n față să mă simtă
Căci, râsul meu e mult mai dureros
Decât nesimțirea-i cruntă.
Uneori însă, râd plângând.
Pe lacrimi mă răzbun râzând.
Sau plang zile, luni în șir
Și râd apoi de durerosul meu suspin.
Și râd…dar râd de-a mea durere,
Nu-i râsul meu cel fericit,
E râs prostesc de disperare,
E râsul unui om nefericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu