Autor:Livia Bătăiosu
Umbrite gene-nlăcrimate,
Suspin în lacrimi înnecat,
Dor și gânduri adunate
Pe-obrazul umed întristat.
Umbrită-i gura ce-n tristețe,
Rostește un cuvânt șoptit,
Amestecat cu lacrimi și tandrețe
Pe buze apare-n strigăt dar, tăcut.
Umbrită-i inima ce plânge
Așteptând sărutul vieții,
Ea stă pe loc nu poate fuge
Din ghearele singurătății.
Umbrit e sufletul neîmplinit,
Ce se zbate în tăcere,
Sperând, rugând necontenit,
Să se-mplinească a lui vrere.
Doar visul neumbrit rămâne,
Stralucitor va dăinui si mâine,
Va prinde viață și un nume
Ce-l voi rosti, purta mereu cu mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu