Las mâna,,

Autor:Livia Bătăiosu

Las mâna să scrie ce sufletu-mi cere,
Ce gura nu spune și ochiul nu vede,
Să curgă albastrul pe toamna greoaie,
Ce-și flutură norii și plumbul în ploaie.

Las mâna să prindă un fluture alb,
Cu aripi zdrelite lipit de un far,
Palma îmi plânge tăcut și prea slab,
Neputință mi-e azi, crez și hotar.

Las mâna să spună ce tristețe mă sapă,
Când degetele-și fac singure groapă,
Pământul e rânced,îmi spune în șoaptă,
Că-n adânc este cald ,doar, afară e toamnă.

Las mâna pe obrazu-ți în semne să-ți spună,
Că toamnă e-n mine și dor și furtună,
A ochilor ploaie curge-neștire,
Ucide toamna! Adoarme-o în tine!

Te-am pierdut...

Autor:Livia Bătăiosu

Te-am pierdut în mine și rătăcești
Prin ploaia de lacrimi,
Rupi nopți și încerci să sădești,
Zori în tristeți, iubire în patimi.

Te-am pierdut când pierdută eram,
În ploile tale ninse de ger,
Zburam printre fulgi cântând și gândeam,
Că iubirile sfinte niciodată nu pier.

Te caut în rătăcirile mele,
Pierdută în sloiuri și gânduri rebele,
Poate cândva vei găsi cărarea spre mine,
Pierduți vom rămâne și..lacrima vine.  

   

Destin nescris...

Autor:Livia Bătăiosu

Mă întristează iar plămada,
Unei dorințe, unui vis,
Care mă ține încă-n nada,
Eternului destin nescris.

În frământări mă las purtată,
Spre cerul încă albăstrui,
De aștri , eu, mă las curtată,
Că alt luceafăr pe cer nu-i.

Zâmbesc amar și cu tristețe,
Șoptesc plămadei unui vis,
Că nu sunt tristă, am doar fețe
Ale destinului nescris.

Ascult tăcerea.

autor:Livia Bătăiosu

Ascult tăcerea din unghere,
Ascult si-a dorului furtună,
Ce bate-n geamul care cerne,
Figuri și glasuri fără gură.

Respir pe noaptea-i din oglindă
Și-n aburi desenez un nume,
Ce se transformă în enigmă,
Sub degetul ce lasă urme....

Tăcerea semnelor mă strigă,
Plângând sub greutatea mâinii mele,
Ce lunecă în jos, dorind să șteargă,
Un chip tăcut...a sa enigmă.

Ascult tăcerea din unghere,
Privesc tăcerea-n ceața albă,
Pe sticla care încă cerne,
O lacrimă tacuta, fără vlagă.

Se scurge cerul..

Autor: Livia Bătăiosu

Mi se scurge cerul printre degete
Și fulgere-mi coboară către ochi,
Mă risipesc în luna care geme,
În tunet mor si-apoi mă-ntorc.

Mă-ntorc în firele de iarbă,
Ce-mi șerpuiesc pe trupu-mi vlăguit
Și plâng...în friguri care îmi răstoarnă
Tot cerul peste mine, însă, tac.

Tac, căci vorbele-mi sunt goale
Și nu aș ști să spun decât atât:
*Mi-e dor*, cuvinte grele, arzătoare
Ce-n flăcări cerul mi l-au aruncat.

Îl țin în mâini, nisip fierbinte
Ori lavă ce va deveni doar, praf.
Eu, stau, privesc, ascult cuminte,
Cum mi se scurge cerul...tac.

Imense goluri...

Autor: Livia Bătăiosu

M-ai părăsit...
-De ce n-ai face-o?
Toți au făcut la fel și-o vor mai face,
Suflete reci și fără nume,
Imense goluri, imense dume...

M-ai alungat...
De ce n-ai face-o?
Nu poți simți, nu poți pătrunde
În tainele lăsate-n lume,
Suflete reci si fără nume,
Imense goluri, imense dume...

Am să regret...
De ce n-aș face-o?
Când văd deșărtăciunea cum renaște,
Născând iubiri fără de aștri,
Suflete reci si fără nume,
Imense goluri, imense dume...

Un tren pierdut

Autor: Livia Bătăiosu

Aștept într-o gară pustie
În care șuieră doar vântul,
Rugina-nflorește pe șine
Și-n gară în straturi e praful.

Păianjeni coboară leneși pe pânze,
Mucegaiuri îmbracă pereții,
Peronul se scaldă-n mormane de frunze.
I-o gară sortită singurătății.

Pe șine neumblate aștept un tren,
Pierdut cumva si undeva de mult.
Așteptări în van, șinele sunt mute,
Doar eu și gara stăm în timp pierdute.

Către zări privirea caută ades,
Ea scrutează zarea fără interes,
Apoi lunecă ușor în imensul gol,
Se oprește-n treacăt în mijloc, pe peron.

Acolo ea se uită sfidător la mine
Și mă-ntreabă rece*Oare ce-i cu tine?*
*Unde-ai fost când trenul în gară a oprit
Și pe unde oare tu, ai zăbovit?*

N-am ce să-i răspund ,doar, privesc la mine
Și atunci tristețea sufletu-mi cuprinde,
Trenul l-am pierdut undeva, cândva,
O dată cu el și fericirea mea.

Picioru-mi pășește printre frunze moarte,
Degetul îmi trece lăsând în praf urme,
Nările-mi respiră mucegaiul rânced,
Ochi-s pironiți în pustiul crâncen….

Mâine

Autor:Livia Bătăiosu

Poate mâine va fi diferită
Și poate voi simți și altceva,
Decât tristețe și furia înverșunată.
Poate mâine mă va lumina.

Mâine s-ar putea să îmi aducă,
Ce-mi doresc de atâta timp,
Un pic de liniște și de odihnă,
În al meu trup atât de obosit.

Și-n suflet poate voi simți
Fericirea ce-mi lipsește,
Poate mâine-mi va opri,
Lacrima ce-o am și mă orbește.

Poate mâine îmi aduce alinarea
Zilelor pustii si cenușii trăite,
Poate voi simți din nou chemarea
Zilelor frumoase, însorite.

Poate mâine îmi voi șterge fața
De răul care zace-n mine,
Poate voi întinde cu drag mâna,
Vieții, bucuriei, zilelor senine/.

Lacrimi nesfârșite

Autor:Livia Bătăiosu

În recile nopți când gândurile-mi zboară,
Pe tărâmuri neumblate și colțuri prăfuite,
Tristețea se strecoară, îmi inundă iară,
Chipul obosit de lacrimi nesfârșite.

Chemări în van, cuvinte irosite,
Se zbat frenetic să străpungă
Singurătatea…perdea de lacrimi nesfârșite
Pe gura care strigă către cer o rugă.

Țipăt…vorbe fără noimă aruncate,
Mă-nvăluie slinoase cu iz de mucegai,
Țepușe-nveninate, însângerate,
Spălate-n lacrimi nesfârșite, izvor în ochii mei.

Când ochi-mi vor seca și gândurile toate,
Ferice vor dansa al fericirii vals,
Tu, vei trăi tristețea în lacrimi nesfârșite,
Nemângâiat de nimeni…vei plânge….va fi…ce ai ales.

Nimic nu mă mai bucură

Autor:Livia Bătăiosu

Zile triste trec aiurea peste mine,
Fără pic de rost sau de bucurie.
Sunt adânc cuprinsă de melancolie,
Sufletul mi-e mort, nu vrea sa învie.

Gura-i bântuită de cuvinte negre,
Ea nu vrea să râdă, nu are putere,
Zambetul l-a șters ori l-a alungat,
Nimic nu mai poate să-l pună pe obraz.

Ochii împietriți de tristeți profunde
Și-au pierdut sclipirea, s-au pierdut în umbre.
Nimeni și nimic nu îi poate aprinde,
Din nou bucuria în ei să se scalde.

Stau și vegetez ca o plantă-n soare,
Totu-i colorat în neagră culoare,
Ce-a pus stăpânire pe mine și pe soare,
Mă usuc în ganduri ce nu au valoare.

Mi-am pierdut motivul de-a fi bucuroasă,
Stau inchisă-n mine, plâng neputincioasă.
Nimeni și nimic nu mă mai încântă.
Mi-am pierdut trăirea, sunt iar împietrită.


$

Noroi și neputință

Autor:Livia Bătăiosu

Mă simt de parc-aș fi la 2 m sub pământ,
Pământu-n valuri m-a cuprins, m-a inghițit.
Ridic mâna către cer de el să mă anin
Dar, cerul mă strivește ,mă bagă mai adânc.

Încerc cu-ncrâncenare de ceva să mă agăț,
Pământul însă-i greu și mă trage-n jos,
Cerul e departe…speranțele-s deșarte,
În aer nu-i nimic, decât nedreptate.

În neputință mă tot zbat. Zăresc o rază.
Aprinsă-n întuneric dar mâna-mi cedează,
Sub greutatea multelor dezamăgiri,
În zadar încerc s-o prind…Doar chin…

Înghit noroi, noroi respir…noroi
Ce-mi apasă pieptul și mă pierd,
În marea neputinței plină de nevoi,
Nevoi sufletești ce mă trag înapoi.

19

Încerc mereu

Autor:Livia Bătăiosu

Încerc mereu cu bucuria să mă prind,
Dar tot în lacrimi mă trezesc, oftând.
Încerc să râd. Să aduc fericirea,
Dar, nu știu cum și unde dispare bucuria.

Încerc să trec peste dureri și gânduri,
Să le arunc pe toate rânduri, rânduri.
Însă gura-mi răde poate un minut,
Ochii sunt cei care-s triști la nesfârșit.

Ei și-au pierdut sclipirea, nu știu în care timp.
Și-aduc la iveală tristețea din adânc,
Ei îmi trădează timpul prea mult petrecut,
Fără surâs pe buze și cu durerea-n gând.

Puține sunt acele lucruri care-mi șterg tristețea,
Încerc de ele să m-agaț și să le țin
Dar, cel mai greu îmi este dimineața,
Când mă trezesc și toate relele le simt.

Caci cele bune dispar rând pe rând,
Se duc în lumea de unde au venit.
Tot ce iubesc dispare în neant,
Rămân în amintire....asta-i tot ce am.

În umbră

Autor:Livia Bătăiosu

Umbrite gene-nlăcrimate,
Suspin în lacrimi înecat,
Dor și gânduri adunate
Pe-obrazul umed întristat.

Umbrită-i gura ce-n tristețe,
Rostește un cuvânt șoptit,
Amestecat cu lacrimi și tandrețe
Pe buze apare-n strigăt dar, tăcut.

Umbrită-i inima ce plange
Asteptând sărutul vieții,
Ea stă pe loc nu poate fuge
Din ghearele singurătații.

Umbrit e sufletul neâmplinit,
Ce se zbate în tăcere,
Sperând, rugând necontenit,
Să se-mplinească a lui vrere.

Doar visul neumbrit rămâne,
Stralucitor va dainui si maine,
Va prinde viață și un nume
Ce-l voi rosti, purta mereu cu mine.

În tine era….

autor:Livia Bătăiosu

În tine am văzut speranța,
Lumină multă și dorință.
În lumea ta plină de vise,
Eram minunea ce venise.

În ochii tăi citeam visare,
Pe care o aveam și eu.
Simțeam în ei dulce chemare.
Eram scânteia lor mereu.

O inimă aveai în tine,
Ce parcă nu-ți mai ajungea,
Cu ea sa mă iubești pe mine
Si doar cu a mea se întregea.

În tine era sufletul pe care,
L-am căutat în ani la rând.
Ce m-a iubit cu-nflăcărare,
Eram ceva neprețuit.

Eram a ta dulce iubire
Și nu puteai să mă compari.
Aveai atâta dăruire,
De multe ori mă copleșeai.

In tine am găsit si deznădejdea
Și lacrimi triste inșiruite
În multe zile, iar durerea,
Ma măcina pe nesimțite.

În tine era universul,
Pe care atăt l-am căutat
În tine am gasit sfârșitul,
Acelei lumi de neuitat.

Eram minunea ce sfârșise,
În visul din care a venit.
Și poate se va naște-n vise,
În alte vieți cu un alt chip.

O lacrimă...două...trei

Autor:Livia Bătăiosu

O lacrimă…două…trei…
Nesecat izvor…durere,
Tristețea ce-i în ochii mei,
Cere…lacrimilor răscumpărare.

O zi amară…două…trei,
Cuprinse-n ceață, neguri nesfârșite,
Povara umerilor mei
Așteaptă…lumină și dreptate.

Suspin întretăiat
De alte două…trei…suspine,
Cântaru-i mult prea încărcat,
Să-mi fie milă oare  de mine sau de tine?
Eu am platit prin lacrimi,
Tu însă judecat,
Vei fi de greutatea multelor suspine
Și zilelor amare ce m-au înduplecat.

O vorbă grea…două …mult prea multe,
Ce-apasă sufletu-mi prea încercat,
Te-ai condamnat la chinuri nesfârșite
Dar, eu voi plânge chiar și-atunci
Când te vei zbate în păcat.

C-o lacrimă durerea îți voi șterge,
Cu alta iți voi spune:Te-am iertat!
Iar celelalte mă vor duce
Cât mai departe de cel ce le-a iscat.

Plâng norii

Autor:Livia Bătăiosu

Plâng norii oadată cu mine,
Inima-mi e scăldată-n suspine,
Stropii mă ard, cad peste mine,
Îmi ascund fața și dorul de tine.

Plâng norii cu atâta jale,
S-au săturat de a mea chemare.
Cu picuri ei îmi stau în cale,
Să-mi șteargă lacrimile amare.

De-ai ridica a ta privire,
Un pic la nori , apoi la mine,
Ai ințelege, Tu Iubire,
Că-i goală viata fără tine.

Și dacă plângi și tu ca mine,
Vom plânge sub un cer cu nori.
Vor plânge norii peste noi,
Cu lacrimi grele și suspine.

Norii-nlăcrimați de-i vom zări,
Atunci vom fi și mai uniți,
Căci ei ne plang în depărtări,
Ei știu că suntem chinuiți.

Cu-n chin dulce-amărui,
Am fost și vom rămâne.
Noi suntem doi ai nimănui.
Vor plânge norii peste mine…

Privesc în urmă

Autor: Livia Bătăiosu

Privesc în depărtări și ochi-mi lăcrimeaza.
Gândesc la mângâieri și inima-mi oftează.
Ascult cum sufletul se zbate-n amintiri,
Ar ieși din mine, s-ar duce-n cele zări.

Privesc în mine, totul e pustiu și rece,
Apoi la tine gândul, pentru o clipă trece.
Acum plâng și mai tare, nu pot înțelege,
De ce iubirea moare? De ce de mine fuge?

Cu dragoste curată mult te-am fericit,
Sincer am crezut că tu m-ai iubit.
Privind în urmă, totul e-n ceață și neclar.
Pe față am tristețea cu gustul ei amar.

Iubirea într-o clipă pe noi ne-a înrobit,
A fost doar o privire care ne-a unit,
Dar ce-i frumos se pare, are un sfarșit,
Și cum se face oare? Doar eu am suferit.

Privesc adânc în golul pe care l-ai lăsat
Și îmi tot spun că mâine tu vei fi uitat.
Adorm cu perna-n brațe si lacrimi pe obraz.
Apoi de dimineață, totu-i la fel, ca azi.

E frig și umed...

Autor:Livia Bătăiosu

E atât de frig deși e vară,
În vuiet prelung se aude vântul.
Adierea rece printre frunze o strecoară,
A pus stăpânire pe întreg pământul.

E frig și umed în cămara goală,
Mă gândesc la vânt, privind la o coală.
Stau chircită-n pat și îmi este frig,
Am pierdut în vânt, tot ce mi-a fost drag.

Ies puțin afară, frigul mă-nconjoară,
Vantul in rafale trece peste mine.
Spun:*MI-E DOR*, vântul mi le fură,
Să le ducă-n șoaptă poate către tine.

Apoi îmi șoptește printre praf și frunze,
Să nu-mi pierd speranța că el va ajunge,
Cu ale mele șoapte până-n depărtări,
Și se va întoace cu cel din chemări.

Însă el nu știe că nu am speranță.
Am pierdut-o-n lacrimi în amara viață.
Am pierdut-o-n raza ce mă lumina.
Am pierdut-o-n visul ce mă înălța.

Doar un suspin

Autor: Livia Bătăiosu

O stea in palme ai ținut,
O stea ce strălucea doar pentru tine,
Ai ignorat-o și-ai pierdut
A sa lucire….

Privirea ei te-a bucurat
Și te-a hranit cu a ei caldura,
Te-ai încălzit și ai fugit
La umbră…

Ea ți-a vorbit, te-a mângâiat
Când totul îți era străin
Si pentru toate astea ai lasat
Doar un suspin…

Doar cerul știe

Autor: Livia Bătăiosu

Doar cerul știe ce neliniști mă străbat
Și-n câte gânduri triste mă tot scald.
De-ar putea să-ți spună cât îmi ești de drag,
Poate, ai privi spre lumea-n care plâng.

Poate m-ai zări și ai întinde mâna,
Către lacrima ce curge-ntruna.
De-ar putea să-ți spuă cerul,
Câte lacrimi vor să-mi șteargă dorul.

Doar cerul știe ce mult îmi doresc,
Să aud din nou*Sunt aici și te iubesc*.
Eu știu că nu poate a vorbi cu tine,
Nici eu nu pot, sunt undeva pierdută-n mine.

Sunt undeva ascunsă, cerul știe unde,
Nici eu nu mă găsesc, parc-aș trăi niciunde,
Rătăcesc în amintiri, trăiesc în vise,
Alerg neîncetat în gânduri,negre, stinse.