Autor:Livia Bătăiosu
Nu pot îndepărta puterea nopții,
Ce-n suflet iar mi se strecoară,
Sub apăsarea ei răceala morții
Mă încolțește ca o fiară.
Alunec lin în beznă, în tăcere,
Cuprinsă-n golul din lăuntrul meu,
Ce mă îmbracă fără vrere,
În neputință, cu veșmântul său.
Strivită-n gheara nopții iară,
Sunt iar nimic și sunt niciunde,
Mă uit la trupul meu de ceară,
Cum zace chinuit de umbre.
Chircit și fără de speranță,
Zvâcnește-n agonia lui morbidă,
Alături de-al meu suflet se înalță,
În noaptea fără țărmuri…nesfârșită.
Otrăvuri negre și neliniști,
Trăiesc în trupu-mi vlăguit.
Aș plânge de-aș putea de mila-i,
Dar, sufletul mi-e obosit.
Mă las purtată-n ceața crudei nopți,
Mă ducă-n dulcea-i acalmie,
În golul ce-a rămas din alte vieți,
Poate-oi răzbi să mă găsesc pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu