Ciudat…

Autor: Livia Bătăiosu

Ciudat cum tot ce ne-nconjoară,
Cum să trăim ne arată.
Noi le luăm așa-ntr-o doară,
Și nu tragem povață.

Priviți cum ne-nvață albina,
Uniți să fim în greutăți.
Cu sârg cum să muncești, furnica,
Ți-arată dar nu vezi.

Cu rădăcini adânc înfipte,
La pom vezi statornicie.
Înfruntă îndârjit, cu semeție,
Când frunzele de vânt îi sunt bătute.

Munții roși de timpul ce-a trecut,
Ți-arată cum să-mbătrânești.
Să rămâi tare, cald la suflet,
Ce ți se dă calm să primești.

Privind un melc vedem răbdare,
El merge-ncet spre țelul lui,
Nu are gând de renunțare,
Chiar dacă n-are văzul ochiului.

O mamă ar trebui să vadă,
Leoaica cum își crește puii,
Iar tatăl ca un leu să fie,
Oricând în ajutor să vie.

Ciudat cum tot și toate ne învață,
Să nu rămânem surzi și orbi la viață,
Dar mai ciudat e că nu vrem,
Să luăm aminte, să-nvățăm.

Câinele și broasca

Autor : Livia Bătăiosu

Un câine sub un felinar,
Se juca c-o broască.
Cu labele o-ntorcea,
Pe față și pe spate.

Nemernic câine!
Și-a găsit o jucărie,
Care sare ca o minge.
O broscuță vie!

Altă broască mai departe
La doi metrii de poataie,
A venit ca să-si ajute,
Sora cea mai mare.

Câinele stătu un pic,
Le privi pe amândouă.
Îi căzu așa din cer,
Jucărie nouă.

O luă pe cea mai mică
La întins și jumulit.
Căci cea mare-i obosită.
A scapat și a fugit.

Mica broască hop îi sare
Câinelui chiar pe spinare.
L-apucase hămăitul
Și zgârma nervos pământul.

Se întinse apoi cu lene,
Broasca-i sare de pe șale.
Și îi spuse printre gene:
- Unde-i câinele cel mare?

Mârâi la ea o dată,
Părul își zbârli pe coadă.
Broasca nu-i. E nevazută.
Sănătos o luă la fugă.

Bobul de rouă

Autor : Livia Bătăiosu

Un bob de rouă se răstea,
La o petală ce-i spunea,
Sa plece că e cam răcită,
Că-i este frig, nu-i învelită.

El o privește cam pieziș
Și îi spune printre dinți:
-Nu ești întregă, draga mea!
Unde aș putea pleca?

Ea răspunse răgușită
Și cu gura țuguiată:
-Du-te pe o altă floare,
Nu vezi că am febră mare?

Bobul puțin întristat,
Coboară încet pe-o frunză
Dar și ea l-a alungat,
Că e rece și-o pătrunde.

A cazut încetișor,
Pe un firicel de iarbă.
La primit, el binișor,
Că-i lipsea un strop de apă.

Bobul se uită în sus,
La floarea ce-l alungase
Și îi spuse în angoase:
-Când va fi căldura mare,
Vom vedea! Care pe care!

Albina și bondarul

Autor : Livia Bătăiosu

O albină mititică,
Este tare-ndrăgostită,
De-un bondar nenorocit,
Care capul i-a sucit.

Auzind Regina-mama,
De-a albinei ascapadă,
Fiind tare oțărâtă,
Pedepsind-o, o alungă.

Fuge-n graba albinuța,
La bondar să îi dea vestea
Dar, bondarul nemilos,
A gonit-o fără rost.

A plecat plângând albina,
La o viespe ce-i vecină,
Cu un greiere de soi,
Fără grijă și nevoi.

Însă viespea cea frumoasă,
N-a primit-o nici în casă.
Iar greierului ocupat,
Nici măcar nu i-a păsat.

A rămas pe drum sărmana.
Fără casă, fără hrană.
Atunci apăru furnica,
Să-i aline suferința.

Albinută-i povestește,
Ce-a pățit si prin ce trece.
Pe furnică o strânge-n spate,
Incredibila poveste.

Furnicuța inimoasă,
O luă la ea în casă.
Chiar dacă nu o cunoaște,
Ea cu drag o omenește.



De amica viespe însa,
Nici nu vrea să mai auda.
Își dădu albina seama, 

Pân’ la urmă cum stă treaba.

Adu-ți aminte...

Autor : Livia Bătăiosu

Adu-ți aminte ce ți-am spus,
Că firu-ntins se poate rupe,
Iar nodu-n viață se va simte,
Oricât de bine tu l-ai prinde.

O haina ruptă , peticită
Nu va mai fi nicicând ca nouă.
Oricât de bine e cusută,
Se va vedea că-i ruptă-n două.

Cândva ți-am spus, adu-ți aminte,
Că pot ierta orice păcat,
Dar totul va rămâne-n minte,
Nimic din rău nu poate fi uitat.

O sticlă dac-o spargi și o lipești,
Ciobul din ea îl vei vedea mereu.
La fel și inima de-o nimicești,
Va sângera de răul tau.

Sufletul. Da. Sufletul de l-ai ranit,
Nicicând nu-l vei mai vindeca.
Oricât de mult el te-a iubit,
Va suferi…nu va uita.

Nu-mi cere mie acum să uit.
Adu-ți aminte c-ai greșit.
Ciobul mă taie, nodu-l simt.
Sufletu-i rece, l-ai rănit.
Adu-ți aminte….
Te pot ierta, nu pot să uit.

*