O albină mititică,
Este tare-ndrăgostită,
De-un bondar nenorocit,
Care capul i-a sucit.
Auzind Regina-mama,
De-a albinei ascapadă,
Fiind tare oțărâtă,
Pedepsind-o, o alungă.
Fuge-n graba albinuța,
La bondar să îi dea vestea
Dar, bondarul nemilos,
A gonit-o fără rost.
A plecat plângând albina,
La o viespe ce-i vecină,
Cu un greiere de soi,
Fără grijă și nevoi.
Însă viespea cea frumoasă,
N-a primit-o nici în casă.
Iar greierului ocupat,
Nici măcar nu i-a păsat.
A rămas pe drum sărmana.
Fără casă, fără hrană.
Atunci apăru furnica,
Să-i aline suferința.
Albinută-i povestește,
Ce-a pățit si prin ce trece.
Pe furnică o strânge-n spate,
Incredibila poveste.
Furnicuța inimoasă,
O luă la ea în casă.
Chiar dacă nu o cunoaște,
Ea cu drag o omenește.
De amica viespe însa,
Nici nu vrea să mai auda.
Își dădu albina seama,
Pân’ la urmă cum stă treaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu