Moștenire

Moștenire

Păduri de fier si flori de sticlă,
În care case vor avea,
Doar animale împăiate,
Cu ochi lucioși de catifea.

Cascadele vor curge-n valuri,
Doar în picturi și amintiri.
Iar păsările vor cânta,
Doar pe C.D. pentru copii.

Pe mări albastre de hârtie,
Doar pești de plastic vor pluti
Și pescăruși de fier în zare,
Din aripi greu vor zăngăni.

În parcuri virtuale pruncii,
De mână voi îi veți plimba.
Ce moștenire voi adulții,
Copiilor le veți lăsa?

Si oare nu vă este teamă?
Natura se va răzbuna.
Cu ploi acide și tornade.
În inundații veți pieri.

Un tăvălug de foc va arde,
Fără cruțare a voastră neștiință.
Cutremure vor îngropa
Prostia, nepăsarea, necredința.

Vă veți trezi dar prea târziu.
Veți suferi, vă veți căi.
Veți moșteni ce ați creat,
De mâna voastră veți muri.

Veți construi neîncetat,
Cavoul vostru-n care mâine,
Veți locui într-un palat.
Plin de tristețe și suspine.

=1992=Livia Bătăiosu

Cui îi pasă?

Autor : Livia Bătăiosu
      =2000=
Cui îi pasă că planeta se sufocă?
Nevinovate mor și apoi dispar,
Animale ce nu pot să treacă,
De mâna ucigașă de barbar.

Pe creste munții sunt golași.
Jertfiți copacii fără să vă pese.
Că tot pe voi vă sufocați,
Cui ar trebui să-i pese?

Culoarea apei o schimbați,
O faceți gri din limpedele albastru.
Mizerie umana ce sunteți!
Oceanul nu e gri, este albastru.

În plumb și fier voi ați schimbat
Și aerul pe care-l respirăm.
Nimic curat nu ați lăsat.
Pământul strigă să-ncetăm.

L-ați otrăvit cu radiații.
În loc de pâine veți mânca ,
Otravă! Singuri vă dați morții.
Pământul strigă: Când veți înceta?

Cui ii pasă că pământul strigă?
Că apa-i plină de otravă?
Că animale mor fără de vină?
Că totul este în derivă?

Copaci în flăcări

Autor : Livia Bătăiosu

Copaci în flăcări,
Strigă la cer.
-Ne ardeți de vii!!!
Padurile pier.

Frunza ne arde,
Tulpina ne cade.
Rădăcinile mor,
Pământul e gol.

Ne faceți cenușă,
Luată de vânt.
Rămâneți c-o ceață,
V-alegeți cu fum.

Copacii gem,
Căzuți la pământ.
De ce nu vrem,
Să înțelegem ce spun?

Frunzele plâng,
Durerea și-o spun.
Dar cine s-asculte?
Urechile-s surde.

Ochii sunt orbi,
De nesimțire.
Creierul doarme,
De multă prostie.

Omul se crede,
De neânvins.
Amarnic se-nșeală,
El va fi distrus.

De a lui ignoranță,
Ce-l va sufoca.
Îl va arde padurea,
Cu focul din ea.

Viitura

Autor: Livia Bătăiosu

Puhoaie de apă ce-n zgomote vin,
Ducând dealul la vale, totul înghit.
Copacii sunt smulși, trântiți la pământ,
Aruncați peste case ce nu se mai văd.

Țipăt și groază se aude în vale,
Viitura cuprinde totul în cale.
Totul se zbate-n teroare și jale.
Pământul înghite animale și oameni.

În urmă rămâne malul mâzgos,
Oamenii luptă fără folos.
Îi caută-n ape pe cei dispăruți,
Spre cer îndreptând fierbinți rugăminți.

Cu furie cerul ne pedepsește,
C-am schilodit munții pe creste.
Zestrea lăsată am pângărit-o,
N-am avut grijă, nu am păstrat-o.

Regrete tardive din morminte mâloase,
Se aud din adâncuri tânguindu-se glasuri.
Disperarea și teama și-au spus cuvântul,
Ne-a îngenunchiat fără milă Pământul.