Minciuna

Autor:Livia Bătăiosu

Fecioară vicleană cu nurii în vânt,
Ce otrăvești limba cu al tău cuvânt.
Atragi suflete-n fals legământ
Și frângi inimi cu vorbe în vânt.

Cu ochii tăi verzi seduci și îneci.
Neatinse de pată guri rozalii.
Cu priviri languroase dar seci,
Le îndrumi pașii în locuri pustii.

În cosița ta neagră, în cozi împletite,
În loc de flori ți-ai prins cuvinte.
În drumul său le fură vântul.
Le-mprăștie apoi pe tot pământul.

Ești o mireasă cu voalul pătat,
De roșul fețelor ce te-au venerat..
Orbiți fiind de a ta frumusețe,
De vorba ta si o falsă franchețe.

Moarte spre viață

Autor:Livia Bătăiosu

Mireasă a vieții în voalul tău negru,
Ne acaperi lumina, ne duci spre lumină.
Pătrunzi adânc in spiritul nostru,
Și ne conduci spre forța divina.

În negre sclipiri încet te apropii,
Ne cuprinzi trupul și ne iei ochii.
Ne storci de vlagă , apoi iți iei,
Sărutul rece în negre cântări.

Sărutul morții ce-și ia cu sete,
Sufletul cald care se zbate,
Fără putere, e doar o pradă,
Prinsă într-a morții neagra capcană.

O dată cu tine începe sfârșitul,
Apoi ne duci unde-ncepe începutul,
Unor lumi neștiute pe care apoi,
Le vei trăi împreuna cu noi.

Lumini și umbre

Autor:Livia Bătăiosu

Lumini și umbre trecătoare,
Suntem pe-al vieții povârniș.
Când stăm în umbra, când în soare,
Când coborâm, când poticnim la câte un urcuș.

Lumini și umbre rătăcite-n vitregii,
Pe drumul vieții incețoșat și încurcat,
Ce caută neobosite noima vieții,
Menirea pentru care s-au născut.

Și umblă căutând răspunsuri,
Scotocind în umbre și lumini
Dar, poticnesc în limite și neajunsuri,
Căci limitate sunt în fapte și gândiri.

Umbre ce ies în lumină uneori sclipind,
Lumini care ajung în umbre rătăcind,
Ce-și caută un scop orbecăind.
Suntem umbre si lumini pierdute-n timp.

Lucruri ce schimbă

Autor:Livia Bătăiosu

În cursul vieții întâlnești
Lucruri, oameni, sentimente
Și vei avea stări sufletești,,
De ei și ele provocate.

Te vor schimba în bine sau în rău,
Nu vei simți cum își fac loc,
Își vor lăsa amprenta-n drumul tău
Și vei simți în timp ecoul lor.

Orice lucru cât de mic trăit,
Îți schimbă viziunea asupra vieții
Și vei rămâne afectat,
Nu numai tu, se va răsfrânge și la alții.

Aduni în timp și rele dar și bune
Și uneori observi că te-ai pierdut în ele,
În urmele lăsate și în sentimente,
Ce nu-ți apartin dar, le trăiești pe toate.

Trăiești ce vrei și ce nu vrei,
Ești tu, amestecat printre idei,
Dar, nu ești cel de-acum cinci ani,
Nu ești nici cel de peste ani.

Căci vei trăi prin lucruri și cu lucruri,
Ce vor schimba mereu ceva la tine.
Nu știi dacă să plângi sau să te bucuri,
Că uneori nu recunoști nici tu, nimic din tine.

Neîncrederea

Autor:Livia Bătăiosu

Te cuibărești în suflete și le ucizi,
În pulbere prefaci tot ce atingi.
Te-nfingi adânc și uși deschizi.
Spre hăuri negre, inimi tu atragi.

Caverne negre și infecte,
Aduci cu tine în gândire,
Omori frumoase sentimente
Și lași tristețe, neagră rătăcire.

În carne pură muști cu-ncrâncenare,
Îți place sângele nevinovat.
Pătrunzi adânc și repede în vene
Și-l pierzi pe cel cu creierul curat.

Suspiciune naști din trupul tău de fiară
Și crește, crește și sufoca omul.
Sucește mintea și-o doboara
Și-ai vrea, să uiți aproape totul.

Iar colții tai străpung cu scrâșnet,
Încrederea ce-ți cade pradă ție.
Cu sete o-ncolțește, într-un racnet
Se zbate dar ramâne-n agonie.

Normal că…

Autor:Livia Bătăiosu

Normal că lumea nu stă-n loc
La plânsul și durerea ta,
Dar dac-ar fi acolo cineva
Să-ți țina mâna și să-ți șteargă lacrima,
Ai trece mai ușor peste durerea ta.

Normal că sângele e roșu,
Dar poate fi și verde de venin,
Când, răutatea lângă tine fierbe,
Când bei, mănânci numai pelin,
Atunci se înverzește de durerosul chin.

Normal că soarele lucește
Dar tot normal e să nu-l vezi,
Când lacrima în ochi nu-ți contenește,
Când totu-i negru-n viața ta,
Atunci nu-l vezi, nu-i simți căldura sa..

Normal că nimănui nu-i pasă,
Decât cum ar putea să facă rău,
De parca bunătatea-i rușinoasă
Ori slăbiciune-n trupul său.
Normal că toate sunt sucite,
Sucite sunt doar înspre rău.

Normal că dragostea e rară
Și speranța e pe moarte
Căci, omul a ucis dorința de-a trăi,
De a trăi curat și în dreptate.
Normal că totu-i…anormalitate.

Nu moartea e cumplită

Autor:Livia Bătăiosu

Nu moartea e cumplită
Și nici mai dureroasă decât multe alte,
Ci despărțirea survenită
Prin trădare, ea aduce multă suferință.

Prin moarte despărțirea-i plânsă,
Cu lacrimi de iubire peste fața stinsă.
O vrei în amintire, o porți adânc în tine,
O porți cu drag, chiar dacă simți durere.

Despărțirea prin trădare însă,
E mai grea și mai cumplită decât moartea însăși.
Spiritul e cel ce-ți moare și se zbate,
În cumplite chinuri și își roagă moarte.

Trădarea e mai neagră decât moartea
Căci, mort fiind nu simți durerea.
Trădarea însă, o cunoști în viață,
Te doare atât de tare încât, moartea-i o speranță.

Ucis ești de trădare în spirit și în trup.
Ești viu dar, nu trăiești căci mort ti-e sufletul.
Moartea ți se pare ca o izbăvire,
Care te conduce catre mântuire.

Nu pot să cred

autor:Livia Bătăiosu

Nu pot să cred că e atâta nesimțire,
În lumea asta prea nebună,
Că totu-i fals, e doar minciună,
Ce-a sufocat întreaga omenire.

Nu pot să cred că fericirea,
E cântărită-n aur și argint.
Că dragostea curată nu există,
Apare-n fals și doar cu un motiv,

Nu pot să cred că omenia,
E comparată cu un cont în bancă,
Că un sărman e mai neom,
Că n-are fițe de vedetă.

Că totul e cu susu-n jos,
În lumea asta prea sucită.
Totu-i murdar, întors pe dos.
E nebunie…zăpăcită.

Nu pot să cred că mai există,
Pământul încă-n univers,
Planeta cum de mai rezistă,
Când toate omul le-a distrus?

22

Încă un suflet

Autor:Livia Bătăiosu

Clopotul răsună în dimineața rece.
În tânguiri de clopot incă un suflet trece,
Spre lumea nevăzută, de noi doar banuită,
Unde va găsi liniștea dorită.

Un suflet liber care trece însoțit,
De rugăciunile celor ce mult l-au iubit,
Care-și dorește printre îngeri să ajungă,
Pe cei iubiți să-i ocroteasca și să-i plângă.

Spre cer fericit și liber se îndreaptă,
Scăpat de trupu-i ce-l ținea închis.
Spre lumea îngerilor se-nalță
Și de-a fost bun va ajunge-n Paradis.

Acolo el va îmbrăca lumina,
Cu care suflete pierdute va salva.
Cu înțelepciune le va îndruma
Către credința ce le va-nălța.

Nu vreau..

Autor:Livia Bătăiosu

Nu vreau palate nici avere,
Nici haine scumpe, nici putere.
Vreau vorbe bune, mângâiere,
Să-mi bucur inima cu ele.

Nu vreau mașini și nici pământuri,
Vreau doar iubire multă-n gânduri,
În suflet vreau o alinare,
Atunci când răul este mare.

Nu vreau vorbe mincinoase
Și nici cuvinte siropoase.
Eu vreau curate simțăminte,
Cu bunătate daruite.

Nu vreau cadouri aurite,
Promisiuni din ceruri rupte.
Nu este mult ce îmi doresc,
În liniște vreau să trăiesc.

Vreau doar un suflet lângă mine,
Să mă aștepte doar cu bine.
O inima curată care,
Să mă iubească cu răbdare.

Nu vreau lumea voastră

Nu vreau lumea voastră

Autor:Livia Bătăiosu
De ce-aș vrea lumea voatră
Murdară și nebună?
Nu pot trăi ca voi,
În ură și minciună.

Nu pot sa îmi târăsc
Sufletu-n noroi,
Nici să-mi acopăr ochii
La multele nevoi.

Nu pot să-ntorc privirea,
Când cineva mă strigă.
Cum să merg mai departe
Când cineva mă roagă?

Cum să-mi trag răsuflarea,
Când totul mă sufocă?
Cum să îmi deschid gura,
Când totul mă îneacă?

De ce-aș vrea lumea voastră,
Searbădă, secătuită?
Unde nu-i iubire
Și speranța-i moartă.

Nu pot să zâmbesc,
De frică, poate că rănesc.
De ce-aș vrea lumea voastră,
Când totu-i nefiresc?

Sunt prinsă-n lumea voastră,
Deși, nu mi-o doresc.
De vreți a mea viață,
Cu drag v-o dăruiesc.

In ochii tăi

autor:Livia Bătăiosu

În ochii taă a înflorit speranța,
Ce m-a cuprins în al ei labirint.
Crâmpeie de lumină am sorbit insetată,
Atrasă fiind în vârtejul ei neștiut.

În ochii tăi am găsit adevărul.
Adevăr ce sufletul cu poame dulci mi-a hrănit.
În el am găsit realul căutat.
Realul unui suflet simplu, adevărat.

În ochii tăi am găsit lumina.
Lumina blândă a zilelor de mai.
De raze m-am lăsat înconjurată.
Cu mângâierea lor mă cuprindeai.

Sclipiri jucăușe îți învăluiau ochii,
Ce mă-ndemnau, ușor să m-apropii.
Sclipiri pline de viață și dorință,
Trădau frumusețea din a ta ființă.

În ochii tăi s-a născut iubirea,
Odată cu dragostea mea nesfârșită.
IÎn ochii tăi mi-am găsit fericirea.

Fericire de mine mult cautată.

În ochii tăi am gasit și sfârșitul.
Strivită de același prețios adevăr.
Adevăr ce mi-a răpit în cele din urmă totul.
Acum înot în negura înlăcrimată a ochilor tăi.

Voi supraviețui!

autor:Livia Bătăiosu

Nu am regrete
Și nici nu murdăresc,
Clipele trecute
Ce le-am trăit intens.

N-am să le uit nicicând.
Au fost deosebite,
Le voi păstra în gând
Și-n inimă pe toate.

Nu am remușcări,
Chiar dacă am greșit.
Am luat decizii,
Așa cum am stiut.

Pe toate le-am facut,
Să iasă cât mai bine,
Chiar dacă n-am ținut,
Cont uneori de mine.

Voi supraviețui,
Voi merge mai departe.
Clipe vor mai fi,
Le voi trăi pe toate.

Chiar și pe cele grele,
Ce mă vor doborî,
Voi trece peste peste ele.
Voi supraviețui!

OCHII-oglinda sufletului

Autor:Livia Bătăiosu


Ochii nu mint, ei nu te-ascund,
Oglinda sufletului sunt.
Și poți afla-n lucirea lor,
Trăirea ta ,trăirea lor.

Tu negreșit esti fericit,
Când strălucesc și-s plini de viață.
Un ochi înlăcrimat ți-arată,
Durerea care-n ei o poartă.

Și de-s umbriți fără lucire,
Sufletul tău este pierdut,
De îndoieli și de durere,
De deznădejdea din trecut.

Privirea crunta,înțepata,
O au tiranii, oameni rai.
Cu-n zâmbet fals, gura crispată,
Nu pot ascunde ce simt ei.

Invidia o afli-ntotdeauna,
În ochi pieziși lingușitori.
La mincinosi dulce-i privirea,
Ca mierea-n lașitatea lor.


Mai sunt si ochii împietriți,
De groază și de spaimă,
De sticlă e privirea lor,
Sunt nemișcați și plini de teamă.
Cei plini de har si dăruire,
Au ochii calzi, iubirea lor,
O vezi în ochi, a lor blândețe,
E peste tot pe chipul lor.

Sunt și priviri întrebătoare,
Ochi curioși, cercetători.
Vei mai afla ochi în visare,
Ce sunt pierduți în lumea lor
Nu poți ascunde nici mima,
Vreun sentiment interior,
Ei te vor spune, vor trăda.
De gura spune altceva.

Imi bate inima

Autor:Livia Bătăiosu

Îmi bate inima când mă-nfioară vântul
Și-i simt blândețea strecurându-se alene,
Printre gene, pe obrazu-mi mângăindu-l,
Cu a sa răcoare sărutându-mă devreme.

Când cireșul înflorit floarea-și scutură în păru-mi,
Printre flori alerg zburdând
Și-mi bate inima în pieptu-mi,
Când le sărut cu drag, râzând.

Îmi bate tare când mă joc cu umbra,
Ce mă-nsoțește peste tot,
O cert că umblă ca nebuna,
S-o fac să înțeleagă, eu nu pot.

Îmi bate inima când primăvara,
Mă cuprinde-n brațele-i pline cu flori
Și-n noapte mi se-nchide geana,
Ocrotită-n taină de ai dimineții zori.

Si-mi bate tare cu putere când,
Mă simt iubita și pot dărui,
Când fericirea mă pătrunde în adânc,
Mă bucur mult ca pot împărți.

Că pot împarte din a inimii bătaie
Altor inimi care știu să bată tare.
Chiar și atunci când bucuria moare,
Voi dărui din inima…doar soare.

Pașii trecutului

Autor Livia Bătăiosu

Mă-ntorc pe pașii din trecut,
Să-i șterg pe cei unde am greșit.
Să readuc ce am pierdut
Și apoi să uit c-am suferit.

La o răscruce m-am oprit.
De șterg un pas, apare altul,
Pe fiecare-i ce-am iubit,
Ce să aleg, apa sau focul?

De sterg un pas șterg o durere,
Dar în același timp in ceață piere,
Cineva drag sau mult iubit.
Nu pot s-aleg. De ce mă mint?

Pe aceeași pași mă-ntorc la mine,
Cu aceeași viață voi rămâne.
Va trebui s-accept destinul.
Nu pot schimba în bine drumul.

Iadul e aici

Autor:Livia Bătăiosu

Nu trebuie să mergi în iad,
Iadul e aici în lumea vie,
Unde parinții își ucid,
Fără opreliște copiii.

Aici. Unde bătrânii noștrii,
Cu vorbe sunt batjocoriți
Și sunt lăsați în voia sorții
De toți și toate părăsiți.

Da!Chiar aici unde părinții
Își plâng copiii dispăruți
Sau, sunt uciși de praful morții,
De boli, de arme ori de alții.

Unde mame zac în stradă,
Abandonate și lovite chiar,
Lovite-n suflet și de soartă,
Își duc traiul lor amar.

Nu trebuie să mergi în iad,
Să vezi pătate-n sânge maini
Și suflete care se ard.
Sunt lângă noi .Se vor stăpâni.

Iadul e-n noi și ne cuprinde,
De nu luptăm ne va învinge,
Chiar înainte de-a muri,
Îl vom cunoaște și simți.

Gânduri

Autor:Livia Bătăiosu

Gânduri ies din capete urlând,
Se izbesc de ziduri ricoșând.
Ne bombardează cu mult stres
Și apoi ajung în univers.

Gânduri și plăceri ascunse nimicim,
Suntem prizonierii lor și ne-ngrădim.
Curaj n-avem dar ne fălim,
Mințind…susținem că trăim.

Când gândul și dorința ne provoacă,
Fugim, ne ascundem și tânjim.
Dăm vina pe banala frică,
Mai bine stăm și suferim.

Fugind ca lașii ,apare gândul,
Dezgustului ce-ți invadează capul,
Dorința îți crestează trupul,
Dar spui *M-a părăsit norocul*.

Ipocrizia-i mama noastră,
A celor care stăm ascunși.
Pe cei ce au curaj învinuim,
E mai ușor să judeci și să minți.

Poezia

Poezia

autor:Livia Bătăiosu
Poezia pentru mine,
E un mod de exprimare,
Ce trăiesc, ce văd în mine,
Când ridic ochii la soare.
Când sunt tristă plâng în rime,
Fericirea tot la fel.
Când mi-e dor sau nu mi-e bine,
Scriu ce vreau, ce nu e el.
Mă strecor în poezie
Și trăiesc în lumi de vis.
Ea m-alină și învie,
Tot ce nu-mi este permis.
Liniștea netulburată,
O găsesc când o citesc.
Mă trezesc înconjurată,
De o lume ce o iubesc.

O citesc cu voce tare
Și-o ascult cu sufletul.
Simt a ei dulce chemare,
Ma pătrunde întru totul.
Când sunt trista scriu plângând,
Coala-n lacrimi multe o ud.
Iar când râd de fericire,
Scriu și-o țin strâns lângă mine.
Poezia pentru mine,
Este a inimii comoară.
Ea mă scapă de povară
Si m-alină de suspine.
Scriu ce simt și ce gândesc,
Scriu de viață și iubire,
Scriu de vremuri ce trăiesc,
Scriu de tot și scriu de tine.

21

Poveri

Autor:Livia Bătăiosu

Poveri avem pe umeri amândoi
Și un trecut ce ne apasă.
Am pune puntea între noi
Dar, amintirea nu ne lasă.

Și mergem pe al vieții drum,
Probabil singuri dar, în doi.
Aș vrea mai mult dar nu am cum,
Poverile sunt grele pentru noi.

El își dorește, eu visez
La multe lucruri și la bine.
Povara eu aș vrea să-i ușurez,
Cum el ar vrea la mine.

Dar sacii-s grei ne țin pe loc
Și multe alte ne despart.
Suntem aproape dar nu pot,
În nici un fel să îl ajut.
Și el ar vrea dar îl apasă
Povara moștenită-n timp.
Aș vrea să fiu mai înțeleaptă,
Să pot, să vreau sa îl ajut.


Degeaba ne dorim, dacă destinul
În drum ne-a presărat doar piedici
Și ne-a îngreunat peste măsura sacii.
Vom merge doi dar, câte unul.