Autor Livia Bătăiosu
Dogoare soarele, afară arde totul,
Iar înăuntrul meu, tăcut, mocnește dorul,
Un bob de apă pământu-ncins așteaptă,
Iar sufletu-mi, iubirea nesecată.
Pe frunte-mi curg bobițe de sudoare,
Ce se doresc zvântate de-o rece adiere,
Ce ar putea să treacă și peste ochii mei,
Înlăcrimați de dor, de focul ce e-n ei.
Dogoare raza, dogoare și lumina,
Iubirea m-adâncește în flăcări iuți, pârjol.
Și mă usuc cum frunza răsucită,
Se perpelește-n iadul ce azi ne dă ocol.
Sudoare, lacrimi, sete de izvor,
Pârjolul să-l alunge și blestematul dor,
Un picure de ploaie, o vorbă de alint,
Balsam să-mi fie mie, uscatului pământ.
Un nor se-așterne pe clocotitul cer,
O mână-ntinsă mie, un rece vânticel,
Ferice eu și frunza, ferice că nu pier.
In picurii de ploaie se stinge foc….și dor.
marți, 24 iunie 2008
joi, 12 iunie 2008
Puterea nopții
Autor:Livia Bătăiosu
Nu pot îndepărta puterea nopții,
Ce-n suflet iar mi se strecoară,
Sub apăsarea ei răceala morții
Mă încolțește ca o fiară.
Alunec lin în beznă, în tăcere,
Cuprinsă-n golul din lăuntrul meu,
Ce mă îmbracă fără vrere,
În neputință, cu veșmântul său.
Strivită-n gheara nopții iară,
Sunt iar nimic și sunt niciunde,
Mă uit la trupul meu de ceară,
Cum zace chinuit de umbre.
Chircit și fără de speranță,
Zvâcnește-n agonia lui morbidă,
Alături de-al meu suflet se înalță,
În noaptea fără țărmuri…nesfârșită.
Otrăvuri negre și neliniști,
Trăiesc în trupu-mi vlăguit.
Aș plânge de-aș putea de mila-i,
Dar, sufletul mi-e obosit.
Mă las purtată-n ceața crudei nopți,
Mă ducă-n dulcea-i acalmie,
În golul ce-a rămas din alte vieți,
Poate-oi răzbi să mă găsesc pe mine.
Nu pot îndepărta puterea nopții,
Ce-n suflet iar mi se strecoară,
Sub apăsarea ei răceala morții
Mă încolțește ca o fiară.
Alunec lin în beznă, în tăcere,
Cuprinsă-n golul din lăuntrul meu,
Ce mă îmbracă fără vrere,
În neputință, cu veșmântul său.
Strivită-n gheara nopții iară,
Sunt iar nimic și sunt niciunde,
Mă uit la trupul meu de ceară,
Cum zace chinuit de umbre.
Chircit și fără de speranță,
Zvâcnește-n agonia lui morbidă,
Alături de-al meu suflet se înalță,
În noaptea fără țărmuri…nesfârșită.
Otrăvuri negre și neliniști,
Trăiesc în trupu-mi vlăguit.
Aș plânge de-aș putea de mila-i,
Dar, sufletul mi-e obosit.
Mă las purtată-n ceața crudei nopți,
Mă ducă-n dulcea-i acalmie,
În golul ce-a rămas din alte vieți,
Poate-oi răzbi să mă găsesc pe mine.
O stea...
Autor:Livia Bătăiosu
O stea zâmbește ștrengărește….
E zâmbetul ce l-ai lăsat,
Să-l văd când dorul meu orbește
Te caută neâncetat?
O altă stea lucește lăcrimând…
E lacrima ce ți-a scăpat,
Când cerul îl priveai oftând
Și căutai neîncetat?
Dar uite, pâlpâie o stea…
E inima ce mi-ai lăsat-o
S-o am când noaptea-mi este grea.
Neîncetat am căutat-o…
O stea zâmbește ștrengărește….
E zâmbetul ce l-ai lăsat,
Să-l văd când dorul meu orbește
Te caută neâncetat?
O altă stea lucește lăcrimând…
E lacrima ce ți-a scăpat,
Când cerul îl priveai oftând
Și căutai neîncetat?
Dar uite, pâlpâie o stea…
E inima ce mi-ai lăsat-o
S-o am când noaptea-mi este grea.
Neîncetat am căutat-o…
vineri, 6 iunie 2008
Minune sfântă
Autor:Livia Bătăiosu
Îmbrăcată-n frunze arămii de toamnă,
Dăruindu-mi fericire, sânziene-flori,
Împlinindu-mi viața, comoară minunată.
Suflet pur, aripă de înger,
Ce mă-nconjori cu dragoste divină,
Ca pe o sfântă mă înalți la cer,
În raza soarelui m-așezi-lumină.
Adevăr ți-e calea unde pasu-ți calcă,
Presărată cu steluțe argintii,
Luceafăr apărut pe bolta-ntunecată,
Când viața mă purta pe drumuri pământii.
Braț ocrotitor, gingășia lunii,
În brațe mă cuprinzi, paradis etern,
Șoapte îmi trimiți în fremătarea mării,
Zâmbet în tristețe pe buze îmi așterni.
Aș dăltui cuvinte-n piatră,
S-arăt iubirea ce ți-o port,
Rămâi a mea icoană sfantă,
Purtată-n suflet peste tot.
Etern te voi iubi, minune,
În slăvi cerești te voi purta,
Căci Tu ești viața, suflet pentru mine,
Nicicând, nicicum nu te voi uita.
Mi-e dor
Autor:Livia Bătăiosu
În noapte ochi-mi triști privesc
Și mă frământă gânduri nerostite,
Cu stele doru-mi împletesc,
- Pe unde ești acum iubite?
Inima-mi plânge de tristețe.
Îi spun Lunii că mă doare.
Mi-e dor de dulcea-i sărutare,
De calda lui îmbrățișare.
De mângâiere și alinturi,
Tânjește sufletul în mine.
Ochii îmi lucesc în picuri.
- Iubite, te gândești oare la mine?
Mi-e dor de buzele cu care,
Îmi frămânți gura mea-nsetată,
De mâna care se strecoară,
Pe trupu-mi dornic ce te asteaptă.
Mi-e dor de șoaptele fierbinți,
Mi-e dor de dor și de iubire,
Mi-e dor de blânda ta privire.
- Iubite! Mi-e tare dor de tine.
În noapte ochi-mi triști privesc
Și mă frământă gânduri nerostite,
Cu stele doru-mi împletesc,
- Pe unde ești acum iubite?
Inima-mi plânge de tristețe.
Îi spun Lunii că mă doare.
Mi-e dor de dulcea-i sărutare,
De calda lui îmbrățișare.
De mângâiere și alinturi,
Tânjește sufletul în mine.
Ochii îmi lucesc în picuri.
- Iubite, te gândești oare la mine?
Mi-e dor de buzele cu care,
Îmi frămânți gura mea-nsetată,
De mâna care se strecoară,
Pe trupu-mi dornic ce te asteaptă.
Mi-e dor de șoaptele fierbinți,
Mi-e dor de dor și de iubire,
Mi-e dor de blânda ta privire.
- Iubite! Mi-e tare dor de tine.
Micuța stea
Autor:Livia Bătăiosu
Într-o parte de cer, chiar lângă Lună,
Stingheră și tristă e o steluță.
Luminează intens, asteptând în tăcere,
Să se nască o stea, să-i dea mângâiere.
Își doreste o stea s-o înteleagă,
În noapte să-i spună că-i este dragă.
Să-i dea putere să strălucească,
Iubire multă să-i dăruiască.
Din mii de stele în ani n-a găsit,
O stea cât de mică s-o poată iubi.
Trăiește retrasă în singurătate,
Sperând la iubire și bunătate.
Căndva a avut o stea lânga ea,
Dar a plecat, iubind altă stea.
Frântă de dor ne-mpărtășit,
Încrederea-n ele atunci și-a pierdut.
Pe o parte de cer întunecat,
Lucește-o steluță intens și curat.
Singură-n noapte stă și așteptă,
Iubirea sacră și nepătată.
Stingheră și tristă e o steluță.
Luminează intens, asteptând în tăcere,
Să se nască o stea, să-i dea mângâiere.
Își doreste o stea s-o înteleagă,
În noapte să-i spună că-i este dragă.
Să-i dea putere să strălucească,
Iubire multă să-i dăruiască.
Din mii de stele în ani n-a găsit,
O stea cât de mică s-o poată iubi.
Trăiește retrasă în singurătate,
Sperând la iubire și bunătate.
Căndva a avut o stea lânga ea,
Dar a plecat, iubind altă stea.
Frântă de dor ne-mpărtășit,
Încrederea-n ele atunci și-a pierdut.
Pe o parte de cer întunecat,
Lucește-o steluță intens și curat.
Singură-n noapte stă și așteptă,
Iubirea sacră și nepătată.
Mereu deasupra…
Autor: Livia Bătăiosu
Străpunge-mă cu mii de ace,
Nicicum nu pot a sângera,
Durerea mi-a intrat în oase,
Tot ce-a rămas e lacrima,
Ce-i împietrită-n colț de ochi,
Fir de nisip încremenit în stropi.
Lovește-mă cu-ncrâncenare,
Nicicum n-ai să mă poți clinti,
Sunt stâncă adânc înfiptă-n mare,
Eu știu răbda și știu răzbi,
Durerea strânsă-n timp îmi dă putere
Să-nfrunt furtuna făr’ a mă sfârși.
Alunga-mă! Cu umilință,
Capul știu mereu pleca,
Dar, nu înseamnă că a mea credință,
Mi-o poți ucide sau lua,
Caci umilința mă ridică,
Mereu voi fi…deasupra ta.
Străpunge-mă cu mii de ace,
Nicicum nu pot a sângera,
Durerea mi-a intrat în oase,
Tot ce-a rămas e lacrima,
Ce-i împietrită-n colț de ochi,
Fir de nisip încremenit în stropi.
Lovește-mă cu-ncrâncenare,
Nicicum n-ai să mă poți clinti,
Sunt stâncă adânc înfiptă-n mare,
Eu știu răbda și știu răzbi,
Durerea strânsă-n timp îmi dă putere
Să-nfrunt furtuna făr’ a mă sfârși.
Alunga-mă! Cu umilință,
Capul știu mereu pleca,
Dar, nu înseamnă că a mea credință,
Mi-o poți ucide sau lua,
Caci umilința mă ridică,
Mereu voi fi…deasupra ta.
Minciuna
Autor:Livia Bătăiosu
Fecioară vicleană cu nurii în vânt,
Ce otrăvești limba cu al tău cuvânt.
Atragi suflete-n fals legământ
Și frângi inimi cu vorbe în vânt.
Cu ochii tăi verzi seduci și îneci.
Neatinse de pată guri rozalii.
Cu priviri languroase dar seci,
Le îndrumi pașii în locuri pustii.
În cosița ta neagră, în cozi împletite,
În loc de flori ți-ai prins cuvinte.
În drumul său le fură vântul.
Le-mprăștie apoi pe tot pământul.
Ești o mireasă cu voalul pătat,
De roșul fețelor ce te-au venerat..
Orbiți fiind de a ta frumusețe,
De vorba ta si o falsă franchețe.
Fecioară vicleană cu nurii în vânt,
Ce otrăvești limba cu al tău cuvânt.
Atragi suflete-n fals legământ
Și frângi inimi cu vorbe în vânt.
Cu ochii tăi verzi seduci și îneci.
Neatinse de pată guri rozalii.
Cu priviri languroase dar seci,
Le îndrumi pașii în locuri pustii.
În cosița ta neagră, în cozi împletite,
În loc de flori ți-ai prins cuvinte.
În drumul său le fură vântul.
Le-mprăștie apoi pe tot pământul.
Ești o mireasă cu voalul pătat,
De roșul fețelor ce te-au venerat..
Orbiți fiind de a ta frumusețe,
De vorba ta si o falsă franchețe.
Măști
Autor:Livia Bătăiosu
Cuvinte…răutate, parșivie,
Ascunse-n fețe blânde, măști,
Ce în mocirlă stau, trufie,
Se arată sfinți, demoni neciopliți.
Imprăștie noroi, neștiind că mâine,
Noroiul se va-ntoarce si va-nghite
Demonul ce-n înger se arată,
Invocând dreptatea…necurată.
Mască..albină muncitoare, suflet mare,
Ce-i de fapt o viespe-nveninată,
Invidie, ipocrizie, dulce miere,
Ce n-a avut-o…albina e furata!
Mască…sărut…văduva neagră,
Zâmbet fals pus de fațadă,
Atrăgând sărmana pradă,
Nestiind că plasa pentru ea e nadă.
Mască…râvnă, ascunsă uneltire,
Vorbe dulci, falsitate în privire,
O mască-i este viata fără viată,
Este dar nu este, e doar…o aparentă.
Cuvinte…răutate, parșivie,
Ascunse-n fețe blânde, măști,
Ce în mocirlă stau, trufie,
Se arată sfinți, demoni neciopliți.
Imprăștie noroi, neștiind că mâine,
Noroiul se va-ntoarce si va-nghite
Demonul ce-n înger se arată,
Invocând dreptatea…necurată.
Mască..albină muncitoare, suflet mare,
Ce-i de fapt o viespe-nveninată,
Invidie, ipocrizie, dulce miere,
Ce n-a avut-o…albina e furata!
Mască…sărut…văduva neagră,
Zâmbet fals pus de fațadă,
Atrăgând sărmana pradă,
Nestiind că plasa pentru ea e nadă.
Mască…râvnă, ascunsă uneltire,
Vorbe dulci, falsitate în privire,
O mască-i este viata fără viată,
Este dar nu este, e doar…o aparentă.
Marte în sufletul meu
Autor:Livia Bătăiosu
Deschide-ți mâna! Vânt de primăvară,
Presară peste trupul meu,
Din pleoapa-ți umedă lasă să cadă,
Bob de roua proaspăt ca sărutul tau.
Din suava-ți gură trimite-mi adieri,
Calde, înmiresmate ca și brațul tău,
Ce îmi cuprinde trupu-n mângâieri,
Ești peste tot în jurul meu.
Deschide-ți inima și ploi de marte,
Mă vor preface-n picuri de argint
Și voi zbura în zări, departe,
Pe fața ta am să m-așez, zâmbind.
Deschide-ți sufletul si flori de primavară,
Mă vor cuprinde cu petala lor,
Mă vor purta în lumea lor suavă,
Voi fi o flore…nu suflet calator.
Deschide-ți gândul si lasă lăcrămioara,
Să mă atingă-n treacăt cu prospețimea ei,
Să-i simt tristețea, dorul și iubirea,
Născută azi și ieri din ochii tăi.
$
Deschide-ți mâna! Vânt de primăvară,
Presară peste trupul meu,
Din pleoapa-ți umedă lasă să cadă,
Bob de roua proaspăt ca sărutul tau.
Din suava-ți gură trimite-mi adieri,
Calde, înmiresmate ca și brațul tău,
Ce îmi cuprinde trupu-n mângâieri,
Ești peste tot în jurul meu.
Deschide-ți inima și ploi de marte,
Mă vor preface-n picuri de argint
Și voi zbura în zări, departe,
Pe fața ta am să m-așez, zâmbind.
Deschide-ți sufletul si flori de primavară,
Mă vor cuprinde cu petala lor,
Mă vor purta în lumea lor suavă,
Voi fi o flore…nu suflet calator.
Deschide-ți gândul si lasă lăcrămioara,
Să mă atingă-n treacăt cu prospețimea ei,
Să-i simt tristețea, dorul și iubirea,
Născută azi și ieri din ochii tăi.
$
Mărgăritare
Autor:Livia Bătăiosu
Mărgăritare-ți curg pe față,
Lasând urme luminoase spre bărbie,
Strălucesc, că-n ele poartă,
Iubirea luminoasă ce-i ascunsă-n tine.
Mărgăritare-ți ies din gura-ntredeschisă,
În șoapte și suspine cu comori ascunse,
Comori strălucitoare în suflet ferecate,
De nimeni neștiute, ținute-n bunătate.
Mărgăritare ai în privirea blândă,
Cu care mângâi inimi în sclipiri vioaie,
O privire doar, șterge orice pată,
De păreri de rău sau de răutate.
În mâini calde porți mărgăritare,
Dăruiești caldură, multă mângâiere.
Mărgăritar ți-e sufletul în care natura,
În mărgăritare și-a lăsat lumina.
Lasând urme luminoase spre bărbie,
Strălucesc, că-n ele poartă,
Iubirea luminoasă ce-i ascunsă-n tine.
Mărgăritare-ți ies din gura-ntredeschisă,
În șoapte și suspine cu comori ascunse,
Comori strălucitoare în suflet ferecate,
De nimeni neștiute, ținute-n bunătate.
Mărgăritare ai în privirea blândă,
Cu care mângâi inimi în sclipiri vioaie,
O privire doar, șterge orice pată,
De păreri de rău sau de răutate.
În mâini calde porți mărgăritare,
Dăruiești caldură, multă mângâiere.
Mărgăritar ți-e sufletul în care natura,
În mărgăritare și-a lăsat lumina.
Marea
Autor:Livia Bătăiosu
Eșarfe albastre împletite-n orizont,
Cu lună și stele pe valuri plutind.
Spuma dansează aproape de țărm,
Legănând scoici și melci care dorm.
Valuri se-nalță ca apoi să se piardă,
În adânc de mătase unde sirenele cântă.
Vântul adună cânturi și șoapte,
Vrăji nerostite, le aruncă în noapte.
Cuprinde in treacăt doua trupuri vrăjite,
De-a mării putere, pe nisipul fierbinte,
Se contopesc, fac parte din mare,
Din lună, din stele, topinduse-n zare.
Luna privește rezemată de-un val,
C-o stea în spumă s-ar dezmirda,
Dar nu vrea să-si piardă cumva,
În albastrul mării, galbenul pal.
Mătasea mării și praful de stele,
Unite de vânt cu luna-ntre ele.
Sunt două ceruri pierdute în mare,
Împletite-n eșarfe de mătase, albastre.
Eșarfe albastre împletite-n orizont,
Cu lună și stele pe valuri plutind.
Spuma dansează aproape de țărm,
Legănând scoici și melci care dorm.
Valuri se-nalță ca apoi să se piardă,
În adânc de mătase unde sirenele cântă.
Vântul adună cânturi și șoapte,
Vrăji nerostite, le aruncă în noapte.
Cuprinde in treacăt doua trupuri vrăjite,
De-a mării putere, pe nisipul fierbinte,
Se contopesc, fac parte din mare,
Din lună, din stele, topinduse-n zare.
Luna privește rezemată de-un val,
C-o stea în spumă s-ar dezmirda,
Dar nu vrea să-si piardă cumva,
În albastrul mării, galbenul pal.
Mătasea mării și praful de stele,
Unite de vânt cu luna-ntre ele.
Sunt două ceruri pierdute în mare,
Împletite-n eșarfe de mătase, albastre.
Mama
Autor:Livia Bătăiosu
Voi scrie acum dar, nu de mama mea,
Ci de mama celor mulți,
Ce și-a dat suflet rupt din ea,
Copiilor născuți și nenăscuți.
Voi spune despre mama bună,
Ce-n sacrificii s-a luptat.
Ce si-a rupt pâinea de la gură,
Cea care a stat si a răbdat.
De mama care cu blandețe,
Copilul și-a crescut și alintat.
Ea poartă-n suflet frumusețe,
Iubire fără de păcat.
De mama care-ți este sprijin,
Oricât de mult ai fi greșit.
Cea care iartă fără preget,
Copilului nesăbuit.
Voi spune și de mama înțeleaptă,
Ce-ndrumă pașii rătăciți.
Drumul în viață ea arată,
Cu pilde bune sfatuiți.
De mama rea cea îndrăcită,
Nu vreau sa scriu, nici să gândesc.
Va fi în ceruri judecată,
De Tatăl nostru cel ceresc.
Voi scrie acum dar, nu de mama mea,
Ci de mama celor mulți,
Ce și-a dat suflet rupt din ea,
Copiilor născuți și nenăscuți.
Voi spune despre mama bună,
Ce-n sacrificii s-a luptat.
Ce si-a rupt pâinea de la gură,
Cea care a stat si a răbdat.
De mama care cu blandețe,
Copilul și-a crescut și alintat.
Ea poartă-n suflet frumusețe,
Iubire fără de păcat.
De mama care-ți este sprijin,
Oricât de mult ai fi greșit.
Cea care iartă fără preget,
Copilului nesăbuit.
Voi spune și de mama înțeleaptă,
Ce-ndrumă pașii rătăciți.
Drumul în viață ea arată,
Cu pilde bune sfatuiți.
De mama rea cea îndrăcită,
Nu vreau sa scriu, nici să gândesc.
Va fi în ceruri judecată,
De Tatăl nostru cel ceresc.
Miroase a toamnă
Autor:Livia Bătăiosu
Miroase a toamnă și a ploi,
A brumă groasă și noroi,
A gutui copți pe crengi golașe,
Scuturate-n vânturi furioase.
Miroase a zile cenușii,
În care soarele timid,
Abia de-l vezi la răsărit,
Iar când apune nici nu știi.
Miroase a fân proaspăt cosit
Și a pământ neodihnit,
Acum de vreme moleșit,
S-a întins la somn în griul liniștit.
Miroase a sfârșit de vară
Și-a focul ce arde-n cămară.
Miroase a struguri și a flori
Ce ațipesc sub picurii de ploi.
Miroase a natură adormită,
Miroase a calm, a liniște profundă,
Ce te îndeamnă la somn și la visare,
În timp ce asculți ropote de ploaie.
Miroase a toamnă și a ploi,
A brumă groasă și noroi,
A gutui copți pe crengi golașe,
Scuturate-n vânturi furioase.
Miroase a zile cenușii,
În care soarele timid,
Abia de-l vezi la răsărit,
Iar când apune nici nu știi.
Miroase a fân proaspăt cosit
Și a pământ neodihnit,
Acum de vreme moleșit,
S-a întins la somn în griul liniștit.
Miroase a sfârșit de vară
Și-a focul ce arde-n cămară.
Miroase a struguri și a flori
Ce ațipesc sub picurii de ploi.
Miroase a natură adormită,
Miroase a calm, a liniște profundă,
Ce te îndeamnă la somn și la visare,
În timp ce asculți ropote de ploaie.
Mâine
Autor:Livia Bătăiosu
Poate mâine va fi diferită
Și poate voi simți și altceva,
Decât tristețe și furia înverșunată.
Poate mâine mă va lumina.
Mâine s-ar putea să îmi aducă,
Ce-mi doresc de atâta timp,
Un pic de liniște și de odihnă,
În al meu trup atât de obosit.
Și-n suflet poate voi simți
Fericirea ce-mi lipsește,
Poate mâine-mi va opri,
Lacrima ce-o am și mă orbește.
Poate mâine îmi aduce alinarea
Zilelor pustii si cenușii trăite,
Poate voi simți din nou chemarea
Zilelor frumoase, însorite.
Poate mâine îmi voi șterge fața
De răul care zace-n mine,
Poate voi întinde cu drag mâna,
Vieții, bucuriei, zilelor senine/.
Poate mâine va fi diferită
Și poate voi simți și altceva,
Decât tristețe și furia înverșunată.
Poate mâine mă va lumina.
Mâine s-ar putea să îmi aducă,
Ce-mi doresc de atâta timp,
Un pic de liniște și de odihnă,
În al meu trup atât de obosit.
Și-n suflet poate voi simți
Fericirea ce-mi lipsește,
Poate mâine-mi va opri,
Lacrima ce-o am și mă orbește.
Poate mâine îmi aduce alinarea
Zilelor pustii si cenușii trăite,
Poate voi simți din nou chemarea
Zilelor frumoase, însorite.
Poate mâine îmi voi șterge fața
De răul care zace-n mine,
Poate voi întinde cu drag mâna,
Vieții, bucuriei, zilelor senine/.
Moarte spre viață
Autor:Livia Bătăiosu
Mireasă a vieții în voalul tău negru,
Ne acaperi lumina, ne duci spre lumină.
Pătrunzi adânc in spiritul nostru,
Și ne conduci spre forța divina.
În negre sclipiri încet te apropii,
Ne cuprinzi trupul și ne iei ochii.
Ne storci de vlagă , apoi iți iei,
Sărutul rece în negre cântări.
Sărutul morții ce-și ia cu sete,
Sufletul cald care se zbate,
Fără putere, e doar o pradă,
Prinsă într-a morții neagra capcană.
O dată cu tine începe sfârșitul,
Apoi ne duci unde-ncepe începutul,
Unor lumi neștiute pe care apoi,
Le vei trăi împreuna cu noi.
Mireasă a vieții în voalul tău negru,
Ne acaperi lumina, ne duci spre lumină.
Pătrunzi adânc in spiritul nostru,
Și ne conduci spre forța divina.
În negre sclipiri încet te apropii,
Ne cuprinzi trupul și ne iei ochii.
Ne storci de vlagă , apoi iți iei,
Sărutul rece în negre cântări.
Sărutul morții ce-și ia cu sete,
Sufletul cald care se zbate,
Fără putere, e doar o pradă,
Prinsă într-a morții neagra capcană.
O dată cu tine începe sfârșitul,
Apoi ne duci unde-ncepe începutul,
Unor lumi neștiute pe care apoi,
Le vei trăi împreuna cu noi.
Mă voi ascunde
Autor:Livia Bătăiosu
Tot spun că plec dar, n-am făcut-o înca.
Poate-ntr-o zi sau poate-n noaptea cea adancă,
Mă voi furișa de voi în lumea mare,
Fără să las o urmă sau scrisoare.
Poate am să plec să mă ascund,
În ceața groasă din munții cei bătrâni.
Sau poate într-o mânăstire,
Să duc ruga Domnului cu mine.
Curaj din disperare-mi voi lua
Și voi fugi din lumea asta rea.
Voi îngropa în urmă totul
Și voi pleca fără să-ntorc nici capul.
În marea cea adâncă aș putea să mă ascund,
Să nu-mi ajungă pasul nici măcar un gând.
Sau poate-n ceruri după stele aprinse,
Să nu vă amintiți de mine nici în vise.
Ori în pădurea deasă în scorburi de copaci,
Să nu mai văd pe nimeni și să n-aud voci.
Să mă pierd în frunze și în lăstărișuri,
Să m-ascund de voi în negre hățișuri.
Tot spun că plec dar, n-am făcut-o înca.
Poate-ntr-o zi sau poate-n noaptea cea adancă,
Mă voi furișa de voi în lumea mare,
Fără să las o urmă sau scrisoare.
Poate am să plec să mă ascund,
În ceața groasă din munții cei bătrâni.
Sau poate într-o mânăstire,
Să duc ruga Domnului cu mine.
Curaj din disperare-mi voi lua
Și voi fugi din lumea asta rea.
Voi îngropa în urmă totul
Și voi pleca fără să-ntorc nici capul.
În marea cea adâncă aș putea să mă ascund,
Să nu-mi ajungă pasul nici măcar un gând.
Sau poate-n ceruri după stele aprinse,
Să nu vă amintiți de mine nici în vise.
Ori în pădurea deasă în scorburi de copaci,
Să nu mai văd pe nimeni și să n-aud voci.
Să mă pierd în frunze și în lăstărișuri,
Să m-ascund de voi în negre hățișuri.
Mor încet
Autor:Livia Bătăiosu
Mor puțin câte puțin,
În fiecare zi încet mă sting.
Nu simt nici soare și nici chin
Și nici nu vreau să simt nimic.
Nu-mi pasă dacă-i zi sau noapte,
Dacă trăiesc sau dacă mor.
Vreau să dispar ușor în șoapte,
Să dau odihnă ochilor.
Nu pot sa râd și nici să plâng,
De fapt îmi place să mă sting,
În ploaia care-mi bate-n geam,
Care, mă cheamă în neant.
Mor încet în fiecare noapte,
Când stelele ma cheamă-n zbor,
Dar, condamnată sunt la zilele banale,
Sa le trăiesc și să-mi doresc să mor.
Nu vreau sa lupt și nici să cred,
Că mâine totul va fi bine,
Eu am pierdut al fericirii rând
Și mâine nu există pentru mine.
Nu simt nimic și nici nu vreau,
Căci, mor încet, ușor mă sting.
Nu simt nici bine și nici rău,
Nu pot zâmbi și nici sa plâng.
Doar mă sting…
Mor puțin câte puțin,
În fiecare zi încet mă sting.
Nu simt nici soare și nici chin
Și nici nu vreau să simt nimic.
Nu-mi pasă dacă-i zi sau noapte,
Dacă trăiesc sau dacă mor.
Vreau să dispar ușor în șoapte,
Să dau odihnă ochilor.
Nu pot sa râd și nici să plâng,
De fapt îmi place să mă sting,
În ploaia care-mi bate-n geam,
Care, mă cheamă în neant.
Mor încet în fiecare noapte,
Când stelele ma cheamă-n zbor,
Dar, condamnată sunt la zilele banale,
Sa le trăiesc și să-mi doresc să mor.
Nu vreau sa lupt și nici să cred,
Că mâine totul va fi bine,
Eu am pierdut al fericirii rând
Și mâine nu există pentru mine.
Nu simt nimic și nici nu vreau,
Căci, mor încet, ușor mă sting.
Nu simt nici bine și nici rău,
Nu pot zâmbi și nici sa plâng.
Doar mă sting…
Mă iartă!
Autor:Livia Bătăiosu
Ochii mi-i aplec…regret,
Că te-am rănit cu vorba mea tăiosa,
În temeri fără rost m-am rătăcit
Și ți-am adus tristețea, nemiloasă.
Mă iartă azi că-n gânduri negre ieri,
Eu te-am târât fără de vină,
N-am vrut în suflet să-ți aduc dureri,
Mă iarta, vina mi-o alină!
Din suflet azi te rog, mă iartă!
Prîmeste-mă din nou la pieptul tău,
Prîmește-mi mâna ce așteaptă,
Să-ți simtă dragostea din nou.
Imbrățișări, sarut pe ochii intristați,
Păreri de rau din suflet izvorâte,
Azi iți trimit din rândul celor vinovați,
Rostind cu ardore, cu regret aste cuvinte:
MĂ IARTĂ!!
$
Ochii mi-i aplec…regret,
Că te-am rănit cu vorba mea tăiosa,
În temeri fără rost m-am rătăcit
Și ți-am adus tristețea, nemiloasă.
Mă iartă azi că-n gânduri negre ieri,
Eu te-am târât fără de vină,
N-am vrut în suflet să-ți aduc dureri,
Mă iarta, vina mi-o alină!
Din suflet azi te rog, mă iartă!
Prîmeste-mă din nou la pieptul tău,
Prîmește-mi mâna ce așteaptă,
Să-ți simtă dragostea din nou.
Imbrățișări, sarut pe ochii intristați,
Păreri de rau din suflet izvorâte,
Azi iți trimit din rândul celor vinovați,
Rostind cu ardore, cu regret aste cuvinte:
MĂ IARTĂ!!
$
Moștenire
Moștenire
Păduri de fier si flori de sticlă,
În care case vor avea,
Doar animale împăiate,
Cu ochi lucioși de catifea.
Cascadele vor curge-n valuri,
Doar în picturi și amintiri.
Iar păsările vor cânta,
Doar pe C.D. pentru copii.
Pe mări albastre de hârtie,
Doar pești de plastic vor pluti
Și pescăruși de fier în zare,
Din aripi greu vor zăngăni.
În parcuri virtuale pruncii,
De mână voi îi veți plimba.
Ce moștenire voi adulții,
Copiilor le veți lăsa?
Si oare nu vă este teamă?
Natura se va răzbuna.
Cu ploi acide și tornade.
În inundații veți pieri.
Un tăvălug de foc va arde,
Fără cruțare a voastră neștiință.
Cutremure vor îngropa
Prostia, nepăsarea, necredința.
Vă veți trezi dar prea târziu.
Veți suferi, vă veți căi.
Veți moșteni ce ați creat,
De mâna voastră veți muri.
Veți construi neâncetat,
Cavoul vostru-n care mâine,
Veți locui într-un palat.
Plin de tristețe și suspine.
Păduri de fier si flori de sticlă,
În care case vor avea,
Doar animale împăiate,
Cu ochi lucioși de catifea.
Cascadele vor curge-n valuri,
Doar în picturi și amintiri.
Iar păsările vor cânta,
Doar pe C.D. pentru copii.
Pe mări albastre de hârtie,
Doar pești de plastic vor pluti
Și pescăruși de fier în zare,
Din aripi greu vor zăngăni.
În parcuri virtuale pruncii,
De mână voi îi veți plimba.
Ce moștenire voi adulții,
Copiilor le veți lăsa?
Si oare nu vă este teamă?
Natura se va răzbuna.
Cu ploi acide și tornade.
În inundații veți pieri.
Un tăvălug de foc va arde,
Fără cruțare a voastră neștiință.
Cutremure vor îngropa
Prostia, nepăsarea, necredința.
Vă veți trezi dar prea târziu.
Veți suferi, vă veți căi.
Veți moșteni ce ați creat,
De mâna voastră veți muri.
Veți construi neâncetat,
Cavoul vostru-n care mâine,
Veți locui într-un palat.
Plin de tristețe și suspine.
=1992=Livia Bătăiosu
Lună sângerie
Autor:Livia Bătăiosu
În seara asta Luna,
Pe cer e sângerie.
Ce s-a-ntâmplat din nou?
Ce ar putea să fie?
Cumva soarele iară,
Nu i-a dat răspuns?
Căci amândoi pe seară,
Erau către apus.
Luna-i suferindă.
Ca un ochi arată,
Care plânge-ntr-una,
Dragostea pierdută.
Stă chircită-n cer,
Fără măreție.
Mistuită-n dor,
De a sa iubire.
Lacrimile-i cad,
Pe florile nopții,
Se prefac în roua,
Rece a dimineții.
Pe cer e sângerie.
Ce s-a-ntâmplat din nou?
Ce ar putea să fie?
Cumva soarele iară,
Nu i-a dat răspuns?
Căci amândoi pe seară,
Erau către apus.
Luna-i suferindă.
Ca un ochi arată,
Care plânge-ntr-una,
Dragostea pierdută.
Stă chircită-n cer,
Fără măreție.
Mistuită-n dor,
De a sa iubire.
Lacrimile-i cad,
Pe florile nopții,
Se prefac în roua,
Rece a dimineții.
Mult mai mult
Autor:Livia Bătăiosu
E mult mai mult decât iubire,
Ce simt iubite pentru tine.
E lumea-ntreagă la un loc,
Stransă-n iubirea ce ți-o port.
Nu-i grea deloc căci, e frumoasă,
O port cu mine și în mine,
Să-ți dăruiesc clipe frumoase,
Din viața mea, doar pentru tine.
E mult mai mult decât iubire.
E sentimentul de-mplinire,
Împletit cu dragoste curată,
De sperantă-n vis purtată.
O iubire mare, aprinsa, nevăzută,
Contopită-n vise și dorință.
Care trece peste mine și voință,
Căci te iubesc cu-ntreaga mea ființă.
E mult mai mult decât aș fi crezut,
Te iubesc cu tot ce simt, văd și aud.
Am inima si sufletul pierdut.
-Iubite, ție ti le-am dăruit.
E mult mai mult decât iubire,
Ce simt iubite pentru tine.
E lumea-ntreagă la un loc,
Stransă-n iubirea ce ți-o port.
Nu-i grea deloc căci, e frumoasă,
O port cu mine și în mine,
Să-ți dăruiesc clipe frumoase,
Din viața mea, doar pentru tine.
E mult mai mult decât iubire.
E sentimentul de-mplinire,
Împletit cu dragoste curată,
De sperantă-n vis purtată.
O iubire mare, aprinsa, nevăzută,
Contopită-n vise și dorință.
Care trece peste mine și voință,
Căci te iubesc cu-ntreaga mea ființă.
E mult mai mult decât aș fi crezut,
Te iubesc cu tot ce simt, văd și aud.
Am inima si sufletul pierdut.
-Iubite, ție ti le-am dăruit.
Luna mă privește
Autor:Livia Bătăiosu
Luna-mi intră pe fereastră,
Frumoasa cerului Crăiasă,
Învelită-n noaptea deasă,
Printre nori încet se furișează.
În salba stelelor împodobită
Pașește-n puf de nor ceresc,
Pe fața-i palidă și tristă
Minunea lumii o citesc.
Un norișor ce-n treacăt o umbrește
Este străpuns de razele-i fugare,
Pentru o vreme lumina-i rătăcește,
Prin norul destramat de blânde raze.
Luceafărul ce-n veac o insoțește,
Îsi pleacă fruntea de paj credincios,
Lumina lui în fața ei păleste,
În noapte când pășește cu pasul ei regesc.
Luna-mi luminează chipul.
Înmărmurită stau și o privesc,
Cuprinsă sunt de vraja ce-mi alungă somnul.
Luna mă privește cu ochiul ei ceresc.
Luna-mi intră pe fereastră,
Frumoasa cerului Crăiasă,
Învelită-n noaptea deasă,
Printre nori încet se furișează.
În salba stelelor împodobită
Pașește-n puf de nor ceresc,
Pe fața-i palidă și tristă
Minunea lumii o citesc.
Un norișor ce-n treacăt o umbrește
Este străpuns de razele-i fugare,
Pentru o vreme lumina-i rătăcește,
Prin norul destramat de blânde raze.
Luceafărul ce-n veac o insoțește,
Îsi pleacă fruntea de paj credincios,
Lumina lui în fața ei păleste,
În noapte când pășește cu pasul ei regesc.
Luna-mi luminează chipul.
Înmărmurită stau și o privesc,
Cuprinsă sunt de vraja ce-mi alungă somnul.
Luna mă privește cu ochiul ei ceresc.
N-ai încercat
Autor:Livia Bătăiosu
Nici măcar n-ai încercat,
Cumva să mă-nțelegi.
Să treci de mine și să vezi,
Cine sunt eu cu adevărat.
Ce-i în adâncul cel adânc,
În sufletul ascuns în mine,
Nu pot prin vorbe să m-aduc,
La suprafață pentru tine.
N-ai încercat să știi ce simt.
Să simți în trupu-mi fremătarea.
Să îmi pătrunzi adânc în gând,
Să vezi lumina si iubirea.
Să te apropii cu iubire,
De-a mea răceala ce e-n mine.
Să mă acoperi cu răbdare,
Căci sunt aici, chiar lângă tine.
N-ai încercat să simți bătaia
Inimii ce abia steaptă,
Sa o descoperi, că-i curată,
Ea te iubește dar, n-arată.
Era prea greu sa-ncerci,
Ai preferat sa nu-ntelegi.
Eu m-am retras, tu ai fugit,
Suntem un cuplu multumit.
Nici măcar n-ai încercat,
Cumva să mă-nțelegi.
Să treci de mine și să vezi,
Cine sunt eu cu adevărat.
Ce-i în adâncul cel adânc,
În sufletul ascuns în mine,
Nu pot prin vorbe să m-aduc,
La suprafață pentru tine.
N-ai încercat să știi ce simt.
Să simți în trupu-mi fremătarea.
Să îmi pătrunzi adânc în gând,
Să vezi lumina si iubirea.
Să te apropii cu iubire,
De-a mea răceala ce e-n mine.
Să mă acoperi cu răbdare,
Căci sunt aici, chiar lângă tine.
N-ai încercat să simți bătaia
Inimii ce abia steaptă,
Sa o descoperi, că-i curată,
Ea te iubește dar, n-arată.
Era prea greu sa-ncerci,
Ai preferat sa nu-ntelegi.
Eu m-am retras, tu ai fugit,
Suntem un cuplu multumit.
Luna
Autor:Livia Bătăiosu
Crăiasă a cerului și-a nopții,
Ce n-ai pereche în calea vieții.
Stai tristă în singurătate,
Căci de iubire nu ai parte.
Destinul cel ironic a făcut,
Să-ți ia iubitul cel dorit.
Să-ți plângi iubirea nopțile
Și să-l aștepți cu zilele.
Când luminezi îndrăgostiții
Și vezi sărutul lor sub clar de Lună,
Îți lacrimează-n taină ochii,
Iar inima cu dor suspină.
Răceala ta din suferintă
Și lacrimi multe s-a născut,
Iar soarele în neputință,
I-aprins de dorul din trecut.
Mireasă ești fără de mire,
Cu fruntea-naltă și-ncruntată,
Aștepți să vină a ta iubire,
Aștepți cu dor, înfrigurată.
Crăiasă a cerului și-a nopții,
Ce n-ai pereche în calea vieții.
Stai tristă în singurătate,
Căci de iubire nu ai parte.
Destinul cel ironic a făcut,
Să-ți ia iubitul cel dorit.
Să-ți plângi iubirea nopțile
Și să-l aștepți cu zilele.
Când luminezi îndrăgostiții
Și vezi sărutul lor sub clar de Lună,
Îți lacrimează-n taină ochii,
Iar inima cu dor suspină.
Răceala ta din suferintă
Și lacrimi multe s-a născut,
Iar soarele în neputință,
I-aprins de dorul din trecut.
Mireasă ești fără de mire,
Cu fruntea-naltă și-ncruntată,
Aștepți să vină a ta iubire,
Aștepți cu dor, înfrigurată.
N-ai să mă pierzi
Autor:Livia Bătăiosu
N-ai să mă pierzi căci sunt a ta,
Sortită sunt pe veșnicie, ție.
Voi fi alături stând în dreapta ta,
În lumea asta și cea ce o să vie.
Noi suntem unul, rupt în două,
Același aluat avem în trup și suflet,
Iubirea noastră e scaldată-n roua
Sânzienelor ce ne-au unit în cuget.
Nu-ți fie teamă n-am să plec
Caci, simțămintele îmi sunt adânci.
Cu tine vreau să mă petrec,
Dacă mă vrei, voi fi a ta pe veci.
Voi fi mereu ce ți-ai dorit,
Chiar și atunci când nu sunt lângă tine.
Voi fi al tău suflet iubit,
Atât cat ma doresti. Știi bine.
Nu-ți fie teamă căci nu pot
Nicicum să uit. Trăiesc cu tine.
Iar dragostea ce-adânc ți-o port
Va fi mereu aici, crescânda-n mine.
N-ai să mă pierzi căci sunt a ta,
Sortită sunt pe veșnicie, ție.
Voi fi alături stând în dreapta ta,
În lumea asta și cea ce o să vie.
Noi suntem unul, rupt în două,
Același aluat avem în trup și suflet,
Iubirea noastră e scaldată-n roua
Sânzienelor ce ne-au unit în cuget.
Nu-ți fie teamă n-am să plec
Caci, simțămintele îmi sunt adânci.
Cu tine vreau să mă petrec,
Dacă mă vrei, voi fi a ta pe veci.
Voi fi mereu ce ți-ai dorit,
Chiar și atunci când nu sunt lângă tine.
Voi fi al tău suflet iubit,
Atât cat ma doresti. Știi bine.
Nu-ți fie teamă căci nu pot
Nicicum să uit. Trăiesc cu tine.
Iar dragostea ce-adânc ți-o port
Va fi mereu aici, crescânda-n mine.
Lumini și umbre
Autor:Livia Bătăiosu
Lumini și umbre trecătoare,
Suntem pe-al vieții povârniș.
Când stăm în umbra, când în soare,
Când coborâm, când poticnim la câte un urcuș.
Lumini și umbre rătăcite-n vitregii,
Pe drumul vieții incețoșat și încurcat,
Ce caută neobosite noima vieții,
Menirea pentru care s-au născut.
Și umblă căutând răspunsuri,
Scotocind în umbre și lumini
Dar, poticnesc în limite și neajunsuri,
Căci limitate sunt în fapte și gândiri.
Umbre ce ies în lumină uneori sclipind,
Lumini care ajung în umbre rătăcind,
Ce-și caută un scop orbecăind.
Suntem umbre si lumini pierdute-n timp.
Lumini și umbre trecătoare,
Suntem pe-al vieții povârniș.
Când stăm în umbra, când în soare,
Când coborâm, când poticnim la câte un urcuș.
Lumini și umbre rătăcite-n vitregii,
Pe drumul vieții incețoșat și încurcat,
Ce caută neobosite noima vieții,
Menirea pentru care s-au născut.
Și umblă căutând răspunsuri,
Scotocind în umbre și lumini
Dar, poticnesc în limite și neajunsuri,
Căci limitate sunt în fapte și gândiri.
Umbre ce ies în lumină uneori sclipind,
Lumini care ajung în umbre rătăcind,
Ce-și caută un scop orbecăind.
Suntem umbre si lumini pierdute-n timp.
N-am cuvinte
Autor:Livia Bătăiosu
Privesc coala albă
Și caut cuvinte,
Să pot exprima,
Ce simt,ce-am în minte.
Aș descrie o stare.
Cuvinte nu-mi vin.
Ele sunt prea sărace,
Să spună ce simt.
Aș spune de tine,
Ce-nsemni pentru mine.
Cuvintele-s seci,
Și parcă prea reci.
Aș descrie frumosul.
De unde cuvinte?
Capul mi-e gol.,
Nimic n-am în minte.
Aș vrea să pot etala
Tristețea, durerea cumva.
Dar cu care cuvant?
Nimic n-am în gând.
Aș putea fericirea?
Nu există cuvânt,
Cu care ai putea
Descrie cumva
Acest sentiment.
Mintea mi-e albă,
Ca tine coală.
Poate maine,
Cuvinte să-mi vină.
Privesc coala albă
Și caut cuvinte,
Să pot exprima,
Ce simt,ce-am în minte.
Aș descrie o stare.
Cuvinte nu-mi vin.
Ele sunt prea sărace,
Să spună ce simt.
Aș spune de tine,
Ce-nsemni pentru mine.
Cuvintele-s seci,
Și parcă prea reci.
Aș descrie frumosul.
De unde cuvinte?
Capul mi-e gol.,
Nimic n-am în minte.
Aș vrea să pot etala
Tristețea, durerea cumva.
Dar cu care cuvant?
Nimic n-am în gând.
Aș putea fericirea?
Nu există cuvânt,
Cu care ai putea
Descrie cumva
Acest sentiment.
Mintea mi-e albă,
Ca tine coală.
Poate maine,
Cuvinte să-mi vină.
Lucruri ce schimbă
Autor:Livia Bătăiosu
În cursul vieții întâlnești
Lucruri, oameni, sentimente
Și vei avea stări sufletești,,
De ei și ele provocate.
Te vor schimba în bine sau în rău,
Nu vei simți cum își fac loc,
Își vor lăsa amprenta-n drumul tău
Și vei simți în timp ecoul lor.
Orice lucru cât de mic trăit,
Îți schimbă viziunea asupra vieții
Și vei rămâne afectat,
Nu numai tu, se va răsfrânge și la alții.
Aduni în timp și rele dar și bune
Și uneori observi că te-ai pierdut în ele,
În urmele lăsate și în sentimente,
Ce nu-ți apartin dar, le trăiești pe toate.
Trăiești ce vrei și ce nu vrei,
Ești tu, amestecat printre idei,
Dar, nu ești cel de-acum cinci ani,
Nu ești nici cel de peste ani.
Căci vei trăi prin lucruri și cu lucruri,
Ce vor schimba mereu ceva la tine.
Nu știi dacă să plângi sau să te bucuri,
Că uneori nu recunoști nici tu, nimic din tine.
În cursul vieții întâlnești
Lucruri, oameni, sentimente
Și vei avea stări sufletești,,
De ei și ele provocate.
Te vor schimba în bine sau în rău,
Nu vei simți cum își fac loc,
Își vor lăsa amprenta-n drumul tău
Și vei simți în timp ecoul lor.
Orice lucru cât de mic trăit,
Îți schimbă viziunea asupra vieții
Și vei rămâne afectat,
Nu numai tu, se va răsfrânge și la alții.
Aduni în timp și rele dar și bune
Și uneori observi că te-ai pierdut în ele,
În urmele lăsate și în sentimente,
Ce nu-ți apartin dar, le trăiești pe toate.
Trăiești ce vrei și ce nu vrei,
Ești tu, amestecat printre idei,
Dar, nu ești cel de-acum cinci ani,
Nu ești nici cel de peste ani.
Căci vei trăi prin lucruri și cu lucruri,
Ce vor schimba mereu ceva la tine.
Nu știi dacă să plângi sau să te bucuri,
Că uneori nu recunoști nici tu, nimic din tine.
Lucefăru-mi zâmbește
Autor:Livia Bătăiosu
Luceafăru-mi zâmbește
Și îmi trimite raza-i blândă,
Lumina-i rece încălzește
Șoapta nerostită, a inimii dorință.
Vibrează-n ochi-mi plini de dor
Și în cuvinte nerostite,
Țese-n vraja nopților
Sărutul gurii mult râvnite.
Pe raze-mi plimbă gândul către nori,
Plin de neliniști și de dor,
Il duce lin în depărtări,
Către iubirea mea din zori.
Iubire ce tresare-n roua dimineții,
Când va simți sarutul rece și suav,
Și va zâmbi sub raza caldă a blândeții,
Îmbrățișat fiind cu dor și drag.
Luceafăru-mi zâmbește
Și-mi aduce îmbrățișarea caldă,
Ce mă cuprinde și răsfață.
Închid ochii și îi simt sărutul,
Pe buze….iar dorul se înalță.
Luceafăru-mi zâmbește
Și îmi trimite raza-i blândă,
Lumina-i rece încălzește
Șoapta nerostită, a inimii dorință.
Vibrează-n ochi-mi plini de dor
Și în cuvinte nerostite,
Țese-n vraja nopților
Sărutul gurii mult râvnite.
Pe raze-mi plimbă gândul către nori,
Plin de neliniști și de dor,
Il duce lin în depărtări,
Către iubirea mea din zori.
Iubire ce tresare-n roua dimineții,
Când va simți sarutul rece și suav,
Și va zâmbi sub raza caldă a blândeții,
Îmbrățișat fiind cu dor și drag.
Luceafăru-mi zâmbește
Și-mi aduce îmbrățișarea caldă,
Ce mă cuprinde și răsfață.
Închid ochii și îi simt sărutul,
Pe buze….iar dorul se înalță.
Ne căutăm
Autor:Livia Bătăiosu
Și caut…
În amintirile rămase,
În colțurile lor de mult uitate.
Le aduc la viață-n vise
Și-n cuvinte spuse-n șoaptă.
Te caut…
În mirosul florilor de tei
Și-n picuri jucăuși de ploi.
În nori senini și-n stele,
În florile de sânziene.
Caut neâncetat…
În adieri de vânt, mângâierea ta,
În raza de soare, privirea ta,
În șoapte, sărutul tau,
În toate, pe tine iubitul meu.
Caută-mă…
În rime triste și în răsărit,
În luna rece și în dor,
În lumea care o creasem
Și am trăit o vreme doar.
Ne cautăm…
În ce-am pierdut.
Ne căutăm și poate într-o zi,
Vom reuși si vom găsi,
Ce-am căutat și n-am găsit.
Și caut…
În amintirile rămase,
În colțurile lor de mult uitate.
Le aduc la viață-n vise
Și-n cuvinte spuse-n șoaptă.
Te caut…
În mirosul florilor de tei
Și-n picuri jucăuși de ploi.
În nori senini și-n stele,
În florile de sânziene.
Caut neâncetat…
În adieri de vânt, mângâierea ta,
În raza de soare, privirea ta,
În șoapte, sărutul tau,
În toate, pe tine iubitul meu.
Caută-mă…
În rime triste și în răsărit,
În luna rece și în dor,
În lumea care o creasem
Și am trăit o vreme doar.
Ne cautăm…
În ce-am pierdut.
Ne căutăm și poate într-o zi,
Vom reuși si vom găsi,
Ce-am căutat și n-am găsit.
Liniște
Autor:Livia Bătăiosu
Liniștea se scurge ușor din văzduh,
O dată cu ploaia somnolentă.
Pleoapele-mi cad către somnul adânc,
Pășesc spre vis, ușor adormită.
O zi liniștită amorțita-n tăcere,
O vrabie trece ciripind alene,
Glasu-i stins se aude pierdut,
Mi-alungă somnul binevenit.
Amețită de somn abia o zăresc,
Ciripește de zor, vrea s-o hrănesc.
Îi este foame și-i plina de apă,
Cu puiul flămând stă și așteaptă.
Ii dau niște pâine și iar privesc,
În liniște cerul și mă gândesc,
Că-n liniștea ploii vreau să trăiesc,
Să iau puțin din darul ceresc.
O zi liniștită se scurge spre mine,
O zi ce-o doresc de ani de zile
Dar, prin ploaie fulgere apar
Și-o data cu ele agitație iar.
Liniștea se scurge ușor din văzduh,
O dată cu ploaia somnolentă.
Pleoapele-mi cad către somnul adânc,
Pășesc spre vis, ușor adormită.
O zi liniștită amorțita-n tăcere,
O vrabie trece ciripind alene,
Glasu-i stins se aude pierdut,
Mi-alungă somnul binevenit.
Amețită de somn abia o zăresc,
Ciripește de zor, vrea s-o hrănesc.
Îi este foame și-i plina de apă,
Cu puiul flămând stă și așteaptă.
Ii dau niște pâine și iar privesc,
În liniște cerul și mă gândesc,
Că-n liniștea ploii vreau să trăiesc,
Să iau puțin din darul ceresc.
O zi liniștită se scurge spre mine,
O zi ce-o doresc de ani de zile
Dar, prin ploaie fulgere apar
Și-o data cu ele agitație iar.
Ne-am căutat
Autor:Livia Bătăiosu
În câte vieți ne-am căutat?
Și oare-n câte ne-am iubit?
Pe câte drumuri am umblat?
Și oare cum ne-am despărțit?
Dintr-o privire am înțeles,
Că locul meu e lângă tine.
Tu m-ai vazut, ai înțeles,
Că doar cu mine-ți este bine.
De unde oare am știut,
Că ne-am iubit și altădată?
Tu m-ai privit și ai văzut,
Că sunt iubirea mult visata.
Tu ești scânteia sufletului meu,
Eu, o fărâmă din al tău.
Vom fi mereu cei regăsiți,
Din timpuri de demult pierduți.
Acum că suntem împreună,
Totul îmi pare așa ușor.
Dar vom rămane oare după,
Ce vom păși în lumea drepților?
De iară ne vom despărți,
Ne-om căuta și ne-om găsi.
Vom cauta în ani o mie,
Să regăsim acea privire.
În câte vieți ne-am căutat?
Și oare-n câte ne-am iubit?
Pe câte drumuri am umblat?
Și oare cum ne-am despărțit?
Dintr-o privire am înțeles,
Că locul meu e lângă tine.
Tu m-ai vazut, ai înțeles,
Că doar cu mine-ți este bine.
De unde oare am știut,
Că ne-am iubit și altădată?
Tu m-ai privit și ai văzut,
Că sunt iubirea mult visata.
Tu ești scânteia sufletului meu,
Eu, o fărâmă din al tău.
Vom fi mereu cei regăsiți,
Din timpuri de demult pierduți.
Acum că suntem împreună,
Totul îmi pare așa ușor.
Dar vom rămane oare după,
Ce vom păși în lumea drepților?
De iară ne vom despărți,
Ne-om căuta și ne-om găsi.
Vom cauta în ani o mie,
Să regăsim acea privire.
Licuriciul
Autor:Livia Bătăiosu
Un râs cristalin se aude în noapte,
O scânteie voioasă văzduhul crestează.
Se mișcă-n direcții necontrolate.
E viu, e vesel si se distrează.
Aleargă de zor făcând piruete,
Se-ncurcă în tufe ce dorm liniștite,
Orbindu-le ochii, încep să se certe,
Să stingă lumina că sunt obosite.
Lumina din el se aprinde mai tare.
Nu-i pasă de nimeni și nici de ocară,
Iși cheamă și frații de peste hotare,
Luminează în noapte ca o comoară.
O bufniță oarbă îi dojenește,
Sătulă de larmă, la ei se răstește:
-Lumina voastră mă necăjește,
Nu pot să cânt, mă amețește.
Sătui de vorba și de ocară,
Se așează-n pom, sus pe o creangă.
Un liliac cu capul în jos,
I-a speriat…era fioros.
S-au dus din nou la tufa bătrână,
Sub frunze să se culce i-a pus.
Apoi a stins a lor lumină.
Noaptea a plecat…soarele-i sus.
Un râs cristalin se aude în noapte,
O scânteie voioasă văzduhul crestează.
Se mișcă-n direcții necontrolate.
E viu, e vesel si se distrează.
Aleargă de zor făcând piruete,
Se-ncurcă în tufe ce dorm liniștite,
Orbindu-le ochii, încep să se certe,
Să stingă lumina că sunt obosite.
Lumina din el se aprinde mai tare.
Nu-i pasă de nimeni și nici de ocară,
Iși cheamă și frații de peste hotare,
Luminează în noapte ca o comoară.
O bufniță oarbă îi dojenește,
Sătulă de larmă, la ei se răstește:
-Lumina voastră mă necăjește,
Nu pot să cânt, mă amețește.
Sătui de vorba și de ocară,
Se așează-n pom, sus pe o creangă.
Un liliac cu capul în jos,
I-a speriat…era fioros.
S-au dus din nou la tufa bătrână,
Sub frunze să se culce i-a pus.
Apoi a stins a lor lumină.
Noaptea a plecat…soarele-i sus.
Neîncrederea
Autor:Livia Bătăiosu
Te cuibărești în suflete și le ucizi,
În pulbere prefaci tot ce atingi.
Te-nfingi adânc și uși deschizi.
Spre hăuri negre, inimi tu atragi.
Caverne negre și infecte,
Aduci cu tine în gândire,
Omori frumoase sentimente
Și lași tristețe, neagră rătăcire.
În carne pură muști cu-ncrâncenare,
Îți place sângele nevinovat.
Pătrunzi adânc și repede în vene
Și-l pierzi pe cel cu creierul curat.
Suspiciune naști din trupul tău de fiară
Și crește, crește și sufoca omul.
Sucește mintea și-o doboara
Și-ai vrea, să uiți aproape totul.
Iar colții tai străpung cu scrâșnet,
Încrederea ce-ți cade pradă ție.
Cu sete o-ncolțește, într-un racnet
Se zbate dar ramâne-n agonie.
Te cuibărești în suflete și le ucizi,
În pulbere prefaci tot ce atingi.
Te-nfingi adânc și uși deschizi.
Spre hăuri negre, inimi tu atragi.
Caverne negre și infecte,
Aduci cu tine în gândire,
Omori frumoase sentimente
Și lași tristețe, neagră rătăcire.
În carne pură muști cu-ncrâncenare,
Îți place sângele nevinovat.
Pătrunzi adânc și repede în vene
Și-l pierzi pe cel cu creierul curat.
Suspiciune naști din trupul tău de fiară
Și crește, crește și sufoca omul.
Sucește mintea și-o doboara
Și-ai vrea, să uiți aproape totul.
Iar colții tai străpung cu scrâșnet,
Încrederea ce-ți cade pradă ție.
Cu sete o-ncolțește, într-un racnet
Se zbate dar ramâne-n agonie.
Libertate
Autor:Livia Bătăiosu
Păsările zboară liber către cer,
Ciripind voioase ajungând la nori,
Vântul jucăuș ușor se-nfioară,
Printre pomi și flori aducând răcoare.
Razele se joacă într-un curcubeu,
Ce îmbracă zarea cu-n frumos tablou,
Parcă-s niște lame ce-ntretaie norii
Și se pierd apoi în blândele culori.
Fluturii gingași se dezmiardă-n vânt,
Cu aripile-ntinse, liber fluturând,
Printre porumbeii ce-n țipete aduc
Pacea, libertatea pe pământ.
Totu-i liber, cuprins de armonie,
De legi scrise nicicum nu au nevoie.
Libertatea-i sfântă pentru fiecare,
Fiecare lupta pentru libertate.
Păsările zboară liber către cer,
Ciripind voioase ajungând la nori,
Vântul jucăuș ușor se-nfioară,
Printre pomi și flori aducând răcoare.
Razele se joacă într-un curcubeu,
Ce îmbracă zarea cu-n frumos tablou,
Parcă-s niște lame ce-ntretaie norii
Și se pierd apoi în blândele culori.
Fluturii gingași se dezmiardă-n vânt,
Cu aripile-ntinse, liber fluturând,
Printre porumbeii ce-n țipete aduc
Pacea, libertatea pe pământ.
Totu-i liber, cuprins de armonie,
De legi scrise nicicum nu au nevoie.
Libertatea-i sfântă pentru fiecare,
Fiecare lupta pentru libertate.
Negura uitării
Autor:Livia Bătăiosu
Lăsat-am negura uitării,
Peste cărări bătătorite,
Pe alte drumuri neumblate,
Voi îndruma pașii tăcerii.
Peste negrul disperării
Ce în trecut m-a înrobit,
Lăsat-am negura uitarii
Lăsat-am totul în trecut.
Peste lacrimi și tristeți
Perdea de fum am presărat.
În urmă totul e lasat,
Chiar dacă încă n-am uitat,
Lăsat-am negura uitarii.
Lăsat-am negura uitării,
Peste cărări bătătorite,
Pe alte drumuri neumblate,
Voi îndruma pașii tăcerii.
Peste negrul disperării
Ce în trecut m-a înrobit,
Lăsat-am negura uitarii
Lăsat-am totul în trecut.
Peste lacrimi și tristeți
Perdea de fum am presărat.
În urmă totul e lasat,
Chiar dacă încă n-am uitat,
Lăsat-am negura uitarii.
Lacrimi nesfârșite
Autor:Livia Bătăiosu
În recile nopți când gândurile-mi zboară,
Pe tărâmuri neumblate și colțuri prăfuite,
Tristețea se strecoară, îmi inundă iară,
Chipul obosit de lacrimi nesfârșite.
Chemări în van, cuvinte irosite,
Se zbat frenetic să străpungă
Singurătatea…perdea de lacrimi nesfârșite
Pe gura care strigă către cer o rugă.
Țipăt…vorbe fără noimă aruncate,
Mă-nvăluie slinoase cu iz de mucegai,
Țepușe-nveninate, însângerate,
Spălate-n lacrimi nesfârșite, izvor în ochii mei.
Când ochi-mi vor seca și gândurile toate,
Ferice vor dansa al fericirii vals,
Tu, vei trăi tristețea în lacrimi nesfârșite,
Nemângâiat de nimeni…vei plânge….va fi…ce ai ales.
În recile nopți când gândurile-mi zboară,
Pe tărâmuri neumblate și colțuri prăfuite,
Tristețea se strecoară, îmi inundă iară,
Chipul obosit de lacrimi nesfârșite.
Chemări în van, cuvinte irosite,
Se zbat frenetic să străpungă
Singurătatea…perdea de lacrimi nesfârșite
Pe gura care strigă către cer o rugă.
Țipăt…vorbe fără noimă aruncate,
Mă-nvăluie slinoase cu iz de mucegai,
Țepușe-nveninate, însângerate,
Spălate-n lacrimi nesfârșite, izvor în ochii mei.
Când ochi-mi vor seca și gândurile toate,
Ferice vor dansa al fericirii vals,
Tu, vei trăi tristețea în lacrimi nesfârșite,
Nemângâiat de nimeni…vei plânge….va fi…ce ai ales.
Nicaieri,niciunde,oriunde
Autor:LIVIA BATAIOSU
Tu omule de nicaieri,
Cum m-ai gasit pe mine?
Oglinda sufletului meu,
Cand eu eram niciunde…
Ma uit la cerul instelat,
La steaua ce-am ales,
Si ma intreb neancetat,
De ea mi te-a trimis?
Si cerul stau si il privesc,
Visez fara sa dorm,
Tu ma privesti adanc in ochi,
Ma ia un cald fior.
Privesti apoi un pic mai jos,
La buzele fierbinti,
Cu un sarut suav, usor,
Tu gura imi alinti.
Cu bratele tu ma cuprinzi,
Suntem doar noi si cerul,
O stea esti tu, o stea sunt eu,
Prin alte mii de stele.
Dar ma trezesc si iar intreb,
Cine esti tu? Cine sunt eu?
Noi doi suntem de nicaieri,
Si ne gasesti oriunde.
Tu omule de nicaieri,
Cum m-ai gasit pe mine?
Oglinda sufletului meu,
Cand eu eram niciunde…
Ma uit la cerul instelat,
La steaua ce-am ales,
Si ma intreb neancetat,
De ea mi te-a trimis?
Si cerul stau si il privesc,
Visez fara sa dorm,
Tu ma privesti adanc in ochi,
Ma ia un cald fior.
Privesti apoi un pic mai jos,
La buzele fierbinti,
Cu un sarut suav, usor,
Tu gura imi alinti.
Cu bratele tu ma cuprinzi,
Suntem doar noi si cerul,
O stea esti tu, o stea sunt eu,
Prin alte mii de stele.
Dar ma trezesc si iar intreb,
Cine esti tu? Cine sunt eu?
Noi doi suntem de nicaieri,
Si ne gasesti oriunde.
Lacrimi înghețate
Autor:Livia Bătăiosu
Zdrelit e cerul parcă plânge,
Din scama norilor se scurge
Lacrimi înghețate, înghițite,
De ceața groasă pe câmpuri fulguite.
Văzduhul cerne pulbere de vată,
Desprinsă din fuiorul tors de iarnă,
Se așterne stratul de zăpadă,
Încetișor, alene…fără grabă.
Pufoasă, albă-străvezie,
Crâmpei de fulg ori păpădie,
În mii de fulgi ce și-au dat mâna,
Apare mândră-n fală iarna.
Mătase albă făurită,
De fluturi meșteri dăruită,
O înconjoara și-i dezmiardă,
Lacrima ce stă să-i cadă.
Căci cerul plânge-n puf de stele,
Fulgi de nea ce cad alene,
Printre genele-nghețate,
Duși de vânt… încet… departe.
Zdrelit e cerul parcă plânge,
Din scama norilor se scurge
Lacrimi înghețate, înghițite,
De ceața groasă pe câmpuri fulguite.
Văzduhul cerne pulbere de vată,
Desprinsă din fuiorul tors de iarnă,
Se așterne stratul de zăpadă,
Încetișor, alene…fără grabă.
Pufoasă, albă-străvezie,
Crâmpei de fulg ori păpădie,
În mii de fulgi ce și-au dat mâna,
Apare mândră-n fală iarna.
Mătase albă făurită,
De fluturi meșteri dăruită,
O înconjoara și-i dezmiardă,
Lacrima ce stă să-i cadă.
Căci cerul plânge-n puf de stele,
Fulgi de nea ce cad alene,
Printre genele-nghețate,
Duși de vânt… încet… departe.
Nimic nu mă mai bucură
Autor:Livia Bătăiosu
Zile triste trec aiurea peste mine,
Fără pic de rost sau de bucurie.
Sunt adânc cuprinsă de melancolie,
Sufletul mi-e mort, nu vrea sa învie.
Gura-i bântuită de cuvinte negre,
Ea nu vrea să râdă, nu are putere,
Zambetul l-a șters ori l-a alungat,
Nimic nu mai poate să-l pună pe obraz.
Ochii împietriți de tristeți profunde
Și-au pierdut sclipirea, s-au pierdut în umbre.
Nimeni și nimic nu îi poate aprinde,
Din nou bucuria în ei să se scalde.
Stau și vegetez ca o plantă-n soare,
Totu-i colorat în neagră culoare,
Ce-a pus stăpânire pe mine și pe soare,
Mă usuc în ganduri ce nu au valoare.
Mi-am pierdut motivul de-a fi bucuroasă,
Stau inchisă-n mine, plâng neputincioasă.
Nimeni și nimic nu mă mai încântă.
Mi-am pierdut trăirea, sunt iar împietrită.
$
Zile triste trec aiurea peste mine,
Fără pic de rost sau de bucurie.
Sunt adânc cuprinsă de melancolie,
Sufletul mi-e mort, nu vrea sa învie.
Gura-i bântuită de cuvinte negre,
Ea nu vrea să râdă, nu are putere,
Zambetul l-a șters ori l-a alungat,
Nimic nu mai poate să-l pună pe obraz.
Ochii împietriți de tristeți profunde
Și-au pierdut sclipirea, s-au pierdut în umbre.
Nimeni și nimic nu îi poate aprinde,
Din nou bucuria în ei să se scalde.
Stau și vegetez ca o plantă-n soare,
Totu-i colorat în neagră culoare,
Ce-a pus stăpânire pe mine și pe soare,
Mă usuc în ganduri ce nu au valoare.
Mi-am pierdut motivul de-a fi bucuroasă,
Stau inchisă-n mine, plâng neputincioasă.
Nimeni și nimic nu mă mai încântă.
Mi-am pierdut trăirea, sunt iar împietrită.
$
Lacrima
Lacrima
Încerc a înțelege
Cum poate lacrima,
S-aducă fericire,
În viața cuiva?
De ce o mamă,
Când iși naște pruncul,
Plânge, de durere?
Și apoi plange iar,
De fericire că il are?
De ce iubirea doare
Și plângi de fericire?
Doar dragostea aduce,
Numai împlinire.
Un om când întâlnești,
De mult uitat, drag ție,
Cu lacrimi îl primești.
Dar oare revederea,
N-ar trebui să fie,
Motiv de bucurie?
Cand un copil se naște,
Pașește-n viață lăcrimând.
N-ar trebui sa vină,
Cu-n zambet larg, râzând?
Cum poate oare,
O lacrimă atât de mică,
Durere, fericire
In suflet sa aducă?
Simțuri diferite,
Cum poate lacrima,
Să exprime oare,
Fără a le-ncurca?
E doar o picătura,
In ochii celor mulți.
Să fie oare puntea,
Momentelor fierbinți?
În ea se contopesc,
Iubirea și durerea.
Cu ea toate încep,
Și tot cu ea sfârșesc.
Nimic nu mai e..
Autor:Livia Bătăiosu
Într-o gaură neagră mă adâncesc,
Florile plâng, stele se sting.
Nori nu mai sunt ca să plutesc,
Ploaia n-o simt, nu pot s-o ating.
Am pierdut vise și multe speranțe,
Îmi caut raza, e stinsă și ea.
Trăiesc clipe de mult trecute,
Pierdută îmi caut dragostea mea.
Ochii lumina nu vor s-o vadă,
Gura să râda nici ea nu mai vrea.
Aș vrea să m-ascund într-o gaura neagră,
Să-mi plâng acolo durerea mea.
Suflet nu am, mi l-am pierdut,
Tot ce-am avut s-a năruit.
Întunecată-i inima mea,
Să bată nici ea ,acum nu mai vrea.
Gura-mi crispată a amuțit,
Ochii în lacrimi mi i-am pierdut.
Auz nu mai am, am împietrit,
Vreau să dispar, să uit c-am trait.
Și apoi să mă nasc într-o lume de vise,
Lângă inima ta de iubire cuprinsă.
Aș naște din nou în privirea aprinsă,
Unde sufletul meu căldură găsise.
Într-o gaură neagră mă adâncesc,
Florile plâng, stele se sting.
Nori nu mai sunt ca să plutesc,
Ploaia n-o simt, nu pot s-o ating.
Am pierdut vise și multe speranțe,
Îmi caut raza, e stinsă și ea.
Trăiesc clipe de mult trecute,
Pierdută îmi caut dragostea mea.
Ochii lumina nu vor s-o vadă,
Gura să râda nici ea nu mai vrea.
Aș vrea să m-ascund într-o gaura neagră,
Să-mi plâng acolo durerea mea.
Suflet nu am, mi l-am pierdut,
Tot ce-am avut s-a năruit.
Întunecată-i inima mea,
Să bată nici ea ,acum nu mai vrea.
Gura-mi crispată a amuțit,
Ochii în lacrimi mi i-am pierdut.
Auz nu mai am, am împietrit,
Vreau să dispar, să uit c-am trait.
Și apoi să mă nasc într-o lume de vise,
Lângă inima ta de iubire cuprinsă.
Aș naște din nou în privirea aprinsă,
Unde sufletul meu căldură găsise.
Iubirea
Autor:Livia Bătăiosu
Iubirea te-nalță spre culmi în neant,
Sufletu-ți sfarmă cu lacrimi de dor,
Gura zâmbește.ochii îți plâng,
Ce sentiment înalțător.
Suflet de piatra daca-i avea,
Iubirea ți-l face nisip mișcător,
De gheață de-ai fi ea tot te-ar topi,
În râuri de ape te-ai scurge ușor.
Un dulce coșmar este iubirea,
O dulce tristețe ce-o cautăm.
Ea vine încet –FRUMOASĂ-te-ndeamnă
Și pleacă lăsând durere și teamă.
Îmbătat de iubire pe nori poți pluti,
Te poartă spre vise spre noi galaxii,
Căderea e grea, te doare nespus,
Pumnalul trădării te trezește din vis.
Fericire, extaz tot ce-i frumos,
Iubirea îți dă,te ridică de jos.
Deznădejde și lacrimi,durere și dor,
E prețul plătit de un muritor.
Cunună de flori îți pune iubirea,
Când pleacă coroană de spini vei purta.
Vor trece veacuri peste noi și sori se vor stinge,
De-a pururi iubirea peste noi va trona.
Oricat te-ar durea o cauți mereu,
Este esenta vieții,fără ea ai gasi,
Suflete reci si inimi de gheață-UMBRE-
Ce-și caută rostul pentru a trai.
Iubirea te-nalță spre culmi în neant,
Sufletu-ți sfarmă cu lacrimi de dor,
Gura zâmbește.ochii îți plâng,
Ce sentiment înalțător.
Suflet de piatra daca-i avea,
Iubirea ți-l face nisip mișcător,
De gheață de-ai fi ea tot te-ar topi,
În râuri de ape te-ai scurge ușor.
Un dulce coșmar este iubirea,
O dulce tristețe ce-o cautăm.
Ea vine încet –FRUMOASĂ-te-ndeamnă
Și pleacă lăsând durere și teamă.
Îmbătat de iubire pe nori poți pluti,
Te poartă spre vise spre noi galaxii,
Căderea e grea, te doare nespus,
Pumnalul trădării te trezește din vis.
Fericire, extaz tot ce-i frumos,
Iubirea îți dă,te ridică de jos.
Deznădejde și lacrimi,durere și dor,
E prețul plătit de un muritor.
Cunună de flori îți pune iubirea,
Când pleacă coroană de spini vei purta.
Vor trece veacuri peste noi și sori se vor stinge,
De-a pururi iubirea peste noi va trona.
Oricat te-ar durea o cauți mereu,
Este esenta vieții,fără ea ai gasi,
Suflete reci si inimi de gheață-UMBRE-
Ce-și caută rostul pentru a trai.
Nisipuri mișcătoare
Autor:Livia Bătăiosu
Nisipuri mișcătoare străbat strigând…iubire!
Curg lacrimi înnodate pâna sub bărbie,
Genunchi-mi cad, șoptesc…durere…
Lunec în adânc, lunec în tăcere.
Ochii îi ridic spre cer, în nouri
Mă văd dansând, cântând alaturi ție,
Sărutul cald îl simt, îmi dă fiori,
Tresar, te strig, te caut…fantezie…
Nisipuri mișcătoare, furnicături pe trupu-mi,
Ce-i strâns în dansul firelor de praf,
Picuri cristalini susură pe chipu-mi
Și lasă urme adânci pe palidu-mi obraz.
Doar ochi-mi strălucesc privind la tine,
Năluca aripată a norilor făptură,
În zi, în noapte-ți caut blânda ta privire,
Nisipuri mișcătoare te-ndruma către mine.
M-agăț de rădăcini, fac scară pan’ la cer,
Dar tu rămâi deasupra, minune neatinsă,
Dispari în ceața norilor…eu pier,
În dansul firelor de praf mă las cuprinsă.
Nisipuri mișcătoare străbat strigând…iubire!
Curg lacrimi înnodate pâna sub bărbie,
Genunchi-mi cad, șoptesc…durere…
Lunec în adânc, lunec în tăcere.
Ochii îi ridic spre cer, în nouri
Mă văd dansând, cântând alaturi ție,
Sărutul cald îl simt, îmi dă fiori,
Tresar, te strig, te caut…fantezie…
Nisipuri mișcătoare, furnicături pe trupu-mi,
Ce-i strâns în dansul firelor de praf,
Picuri cristalini susură pe chipu-mi
Și lasă urme adânci pe palidu-mi obraz.
Doar ochi-mi strălucesc privind la tine,
Năluca aripată a norilor făptură,
În zi, în noapte-ți caut blânda ta privire,
Nisipuri mișcătoare te-ndruma către mine.
M-agăț de rădăcini, fac scară pan’ la cer,
Dar tu rămâi deasupra, minune neatinsă,
Dispari în ceața norilor…eu pier,
În dansul firelor de praf mă las cuprinsă.
Iubire ancestrală
Autor:Livia Bătăiosu
Iubirea ancestrală ce o simt,
Nu știu de unde vine,
Deși, n-o înțeleg o port,
Oriunde merg, cu mine.
O simt. Ma bântuie.
De fapt…îi simt lipsa.
O caut. Mă chinuie.
Îi simt prezența.
E peste tot.
Nu știu ce reprezintă
Și nici măcar nu pot,
Să înteleg de ce persistă.
Dar, dac-o simt,
De ce-mi lipsește?
Cum de este?
Cand de fapt nu este.
Și dacă este,
Pentru cine-i?
Dar daca nu-i,
Cui îi lipsește?
Ma tot intreb. Ce e cu ea?
De ce mă bântuie așa?
E aclo-n mine în adânc.
N-o înțeleg, deși o simt.
Iubirea ancestrală ce o simt,
Nu știu de unde vine,
Deși, n-o înțeleg o port,
Oriunde merg, cu mine.
O simt. Ma bântuie.
De fapt…îi simt lipsa.
O caut. Mă chinuie.
Îi simt prezența.
E peste tot.
Nu știu ce reprezintă
Și nici măcar nu pot,
Să înteleg de ce persistă.
Dar, dac-o simt,
De ce-mi lipsește?
Cum de este?
Cand de fapt nu este.
Și dacă este,
Pentru cine-i?
Dar daca nu-i,
Cui îi lipsește?
Ma tot intreb. Ce e cu ea?
De ce mă bântuie așa?
E aclo-n mine în adânc.
N-o înțeleg, deși o simt.
Noapte bună,puișor
Autor:Livia Bătăiosu
Noapte bună, somn ușor…
Șapte purici pe-un picior,
De-or veni să te trezească,
Îi alung încetișor.
Noapte bună puișor…
Noaptea să îți fie lină
Cum e râul călător,
Fără stânca sau cascadă,
Lin…în capăt de izvor.
Noapte bună, somn ușor.
Vreun suspin de-o îndrăzni,
Să-ți încrunte fruntea, ochii,
Te voi săruta ușor…
Lângă mine să te-apropii.
Noapte bună…puișor.
Geana de-ți va tremura
Și-ți va plânge-n noaptea grea,
Voi trimite vis frumos,
Să te-aline repejor.
Noapte bună, somn ușor.
Și-am să-l rog pe Moșul Ene,
Să-ți dea noapte doar cu zâne,
Îngerașul să-ți trimită
Să ai noaptea liniștită.
Noapte bună…puișor.
Șapte purici pe-un picior,
De-or veni să te trezească,
Îi alung încetișor.
Noapte bună puișor…
Noaptea să îți fie lină
Cum e râul călător,
Fără stânca sau cascadă,
Lin…în capăt de izvor.
Noapte bună, somn ușor.
Vreun suspin de-o îndrăzni,
Să-ți încrunte fruntea, ochii,
Te voi săruta ușor…
Lângă mine să te-apropii.
Noapte bună…puișor.
Geana de-ți va tremura
Și-ți va plânge-n noaptea grea,
Voi trimite vis frumos,
Să te-aline repejor.
Noapte bună, somn ușor.
Și-am să-l rog pe Moșul Ene,
Să-ți dea noapte doar cu zâne,
Îngerașul să-ți trimită
Să ai noaptea liniștită.
Noapte bună…puișor.
Iubește-mă sau lasă-ma sa plec
autor:Livia Bătăiosu
Iubește-mă sau lasă-mă să plec,
Unde-oi vedea cu ochii.
Degeaba-ncerc si tot încerc,
De tine sa m-apropii.
De tac trei zile, taci și tu,
De parcă nu exist.
De ridic vocea, hop și tu.
De ce să mai insist?
Tu nu ma vrei, nici nu m-ai da,
Tu nu mă ții, nici m-ai lăsa.
Nu înțeleg atunci, ce ai vrea?
Măcar de-aș ști că ți-ar păsa.
Iubește-ma de încă poți.
De nu…mă lasă-n voia sorții.
Răbdarea mea-i pe terminate,
M-am săturat de nedreptate.
Sunt singură când sunt cu tine,
Mai singură decât cu nimeni.
Esti chiar aici dar, nu cu mine.
Lasă-mă ! De ce mă chinui?
Iubește-mă sau lasă-mă,
Iubește-mă sau lasă-mă să plec,
Unde-oi vedea cu ochii.
Degeaba-ncerc si tot încerc,
De tine sa m-apropii.
De tac trei zile, taci și tu,
De parcă nu exist.
De ridic vocea, hop și tu.
De ce să mai insist?
Tu nu ma vrei, nici nu m-ai da,
Tu nu mă ții, nici m-ai lăsa.
Nu înțeleg atunci, ce ai vrea?
Măcar de-aș ști că ți-ar păsa.
Iubește-ma de încă poți.
De nu…mă lasă-n voia sorții.
Răbdarea mea-i pe terminate,
M-am săturat de nedreptate.
Sunt singură când sunt cu tine,
Mai singură decât cu nimeni.
Esti chiar aici dar, nu cu mine.
Lasă-mă ! De ce mă chinui?
Iubește-mă sau lasă-mă,
Nu mai contează,
Văd că durerea te distrează.
De-a mea tristețe nu îți pasă.
De nu contez, atunci…Mă lasă.
Văd că durerea te distrează.
De-a mea tristețe nu îți pasă.
De nu contez, atunci…Mă lasă.
Noaptea
Autor:Livia Bătăiosu
Se așează noaptea sus pe cer,
Printre nori aruncă stele în decor.
Luna e jumate, restul s-a pierdut,
Printre norii negrii care au apărut.
Pe-o parte de cer o stea căzătoare,
Ce lasă o urma ruptă de soare,
Ca o cărare pentru cei dispăruți,
Ca o lumină pentru cei rătăciți.
În umbrele nopții luceafărul lasă,
Lumina lui blândă și luminează,
Îndragostiți ce-și plimbă iubirea,
În negura nopții de mână cu luna.
Stele grămada sau risipite,
Ne fac cu ochiul, ascund secrete,
Secretele nopții de noi neștiute,
Le țin pentru ele, le fac nevăzute.
Umbre, mistere, năluci ce se ascund,
Lăcaș au în noapte și ne surprind.
Te cheamă, te atrag să le pătrunzi,
În noapte și-n stele îți dorești să te pierzi.
Se așează noaptea sus pe cer,
Printre nori aruncă stele în decor.
Luna e jumate, restul s-a pierdut,
Printre norii negrii care au apărut.
Pe-o parte de cer o stea căzătoare,
Ce lasă o urma ruptă de soare,
Ca o cărare pentru cei dispăruți,
Ca o lumină pentru cei rătăciți.
În umbrele nopții luceafărul lasă,
Lumina lui blândă și luminează,
Îndragostiți ce-și plimbă iubirea,
În negura nopții de mână cu luna.
Stele grămada sau risipite,
Ne fac cu ochiul, ascund secrete,
Secretele nopții de noi neștiute,
Le țin pentru ele, le fac nevăzute.
Umbre, mistere, năluci ce se ascund,
Lăcaș au în noapte și ne surprind.
Te cheamă, te atrag să le pătrunzi,
În noapte și-n stele îți dorești să te pierzi.
Iubește-mă frumos.
Autor:Livia Bătăiosu
Iubește-mă frumos și lin,
Ca marea când îmi scalda glezna.
Sărută-mă suav și fin,
Ca noaptea când rasare luna.
Șoptește-mi tandru și cu dor,
Ca apa dulce de izvor.
Cuprinde-mă într-un alint,
Ca pe ceva neprețuit.
Și mângâie sufletul meu,
Cu vorba ta , cu duhul tău.
Întinde-mi mâna cand e greu,
Ca iedera în drumul său.
Privește-mă frumos, duios,
Ca soarele cel luminos.
Inimii vorbește-i blând,
Ca pasărea în al ei cânt.
Atinge-mi trupul cu fiori,
Ca vântul rece-n adieri.
Iubește-mă ca pe o stea,
Frumoasă-n strălucirea sa.
Iubește-mi sufletul, nu trupul,
Iubește-mă frumos cu gândul.
Iubește-mi dragostea din mine,
Ce te-ndrăgește doar pe tine.
Iubește-mă frumos și lin,
Ca marea când îmi scalda glezna.
Sărută-mă suav și fin,
Ca noaptea când rasare luna.
Șoptește-mi tandru și cu dor,
Ca apa dulce de izvor.
Cuprinde-mă într-un alint,
Ca pe ceva neprețuit.
Și mângâie sufletul meu,
Cu vorba ta , cu duhul tău.
Întinde-mi mâna cand e greu,
Ca iedera în drumul său.
Privește-mă frumos, duios,
Ca soarele cel luminos.
Inimii vorbește-i blând,
Ca pasărea în al ei cânt.
Atinge-mi trupul cu fiori,
Ca vântul rece-n adieri.
Iubește-mă ca pe o stea,
Frumoasă-n strălucirea sa.
Iubește-mi sufletul, nu trupul,
Iubește-mă frumos cu gândul.
Iubește-mi dragostea din mine,
Ce te-ndrăgește doar pe tine.
Noaptea sânzienelor
Autor:Livia Bătăiosu
În noaptea magică de Sânziene,
Împărătesele- Văzduhului dansează,
Iubiri eterne leagă pe vecie,
Cu roua sânzienelor le-mprospătează.
În dansuri mitice nocturne,
Cu vrăji, descântece și farmec,
Aduc doar binele în lume,
Cu suflet de Crăiasă darnic.
Culegeți roua de pe sânziană,
Unde fecioara nopții a lăsat,
Iubire multă cu a ei geană,
În dansul ei cel fermecat.
În noaptea magică de Sânziene,
Cerul porțile-și deschide,
Comorile se fac văzute,
Prin vraja Zânelor-Fecioare.
E noaptea-n care au scăpat,
De zmeii ce le-au ferecat.
Fecioare pure ca și sânziana,
Ce-și poartă cu mândrie floarea.
E noaptea lor, a Sânzienelor,
Fecioare ale nopții fermecate,
Ce poartă-n păr aroma florilor,
Și frumusețe-n inimile lor curate.
În noaptea magică de Sânziene,
Împărătesele- Văzduhului dansează,
Iubiri eterne leagă pe vecie,
Cu roua sânzienelor le-mprospătează.
În dansuri mitice nocturne,
Cu vrăji, descântece și farmec,
Aduc doar binele în lume,
Cu suflet de Crăiasă darnic.
Culegeți roua de pe sânziană,
Unde fecioara nopții a lăsat,
Iubire multă cu a ei geană,
În dansul ei cel fermecat.
În noaptea magică de Sânziene,
Cerul porțile-și deschide,
Comorile se fac văzute,
Prin vraja Zânelor-Fecioare.
E noaptea-n care au scăpat,
De zmeii ce le-au ferecat.
Fecioare pure ca și sânziana,
Ce-și poartă cu mândrie floarea.
E noaptea lor, a Sânzienelor,
Fecioare ale nopții fermecate,
Ce poartă-n păr aroma florilor,
Și frumusețe-n inimile lor curate.
Iți caut privirea
Autor:Livia Bătăiosu
Din gheața rece, strălucindă,
Doi ochi se furișează-ncet,
Ard ca tăciunii…mă privesc,
Se pierd în gheață…îi doresc.
Privirea lor lin se strecoară,
Printre zăpezi și fulgi de nea,
Neliniștită-ngenunchiază, mă-nfioară,
Ștergându-mi dorul cu căldura sa.
Înlăcrimați…pierduți în timp,
Visând la raza lor de soare.
Întind o mână să-i ating,
Dar ei dispar în ceața de ninsoare.
Steluțe vii, privirea aprinsă,
De dor, dorință, dragoste nemărginită,
În suflet port iubirea mea nestinsă,
Cu care-i înconjor mereu…imensă.
Din gheața rece, strălucindă,
Doi ochi se furișează-ncet,
Ard ca tăciunii…mă privesc,
Se pierd în gheață…îi doresc.
Privirea lor lin se strecoară,
Printre zăpezi și fulgi de nea,
Neliniștită-ngenunchiază, mă-nfioară,
Ștergându-mi dorul cu căldura sa.
Înlăcrimați…pierduți în timp,
Visând la raza lor de soare.
Întind o mână să-i ating,
Dar ei dispar în ceața de ninsoare.
Steluțe vii, privirea aprinsă,
De dor, dorință, dragoste nemărginită,
În suflet port iubirea mea nestinsă,
Cu care-i înconjor mereu…imensă.
În toate..
Autor:Livia Bătăiosu
Ceața o port într-o mână,
În cealaltă răsăritul,
Pe cap îmi stă mândra Lună,
La picioare am zenitul.
Stelele le am pe creștet,
Iar apusu-mi este flore,
Dimineața-mi este zâmbet
Cu-a ei roua ,râușoare.
Ochi-mi triști senin de cer,
Poartă-n strălucirea lor,
Fulg de nea pe obrăjor
Îmi răsare de cu zori.
Valuri mi se scaldă-n suflet
Când mai reci, când mai fierbinți,
Licurici în al meu umblet,
Ce mă poartă-n zări cuminți.
Inima îmi este caldă
Ca vulcanul liniștit,
Azi trăiesc o primăvară
Ce pe piept mi-a inflorit.
M-am născut în adiere
În troiane de omăt
Si-am prins viață-n mângâierea
Florilor de liliac…
Și-oi zbura mereu spre tine,
Cel ce știi a mă privi,
Voi răsare din nou mâine
Poate-n puf de păpădii.
Ceața o port într-o mână,
În cealaltă răsăritul,
Pe cap îmi stă mândra Lună,
La picioare am zenitul.
Stelele le am pe creștet,
Iar apusu-mi este flore,
Dimineața-mi este zâmbet
Cu-a ei roua ,râușoare.
Ochi-mi triști senin de cer,
Poartă-n strălucirea lor,
Fulg de nea pe obrăjor
Îmi răsare de cu zori.
Valuri mi se scaldă-n suflet
Când mai reci, când mai fierbinți,
Licurici în al meu umblet,
Ce mă poartă-n zări cuminți.
Inima îmi este caldă
Ca vulcanul liniștit,
Azi trăiesc o primăvară
Ce pe piept mi-a inflorit.
M-am născut în adiere
În troiane de omăt
Si-am prins viață-n mângâierea
Florilor de liliac…
Și-oi zbura mereu spre tine,
Cel ce știi a mă privi,
Voi răsare din nou mâine
Poate-n puf de păpădii.
joi, 5 iunie 2008
Normal că…
Autor:Livia Bătăiosu
Normal că lumea nu stă-n loc
La plânsul și durerea ta,
Dar dac-ar fi acolo cineva
Să-ți țina mâna și să-ți șteargă lacrima,
Ai trece mai ușor peste durerea ta.
Normal că sângele e roșu,
Dar poate fi și verde de venin,
Când, răutatea lângă tine fierbe,
Când bei, mănânci numai pelin,
Atunci se înverzește de durerosul chin.
Normal că soarele lucește
Dar tot normal e să nu-l vezi,
Când lacrima în ochi nu-ți contenește,
Când totu-i negru-n viața ta,
Atunci nu-l vezi, nu-i simți căldura sa..
Normal că nimănui nu-i pasă,
Decât cum ar putea să facă rău,
De parca bunătatea-i rușinoasă
Ori slăbiciune-n trupul său.
Normal că toate sunt sucite,
Sucite sunt doar înspre rău.
Normal că dragostea e rară
Și speranța e pe moarte
Căci, omul a ucis dorința de-a trăi,
De a trăi curat și în dreptate.
Normal că totu-i…anormalitate.
Normal că lumea nu stă-n loc
La plânsul și durerea ta,
Dar dac-ar fi acolo cineva
Să-ți țina mâna și să-ți șteargă lacrima,
Ai trece mai ușor peste durerea ta.
Normal că sângele e roșu,
Dar poate fi și verde de venin,
Când, răutatea lângă tine fierbe,
Când bei, mănânci numai pelin,
Atunci se înverzește de durerosul chin.
Normal că soarele lucește
Dar tot normal e să nu-l vezi,
Când lacrima în ochi nu-ți contenește,
Când totu-i negru-n viața ta,
Atunci nu-l vezi, nu-i simți căldura sa..
Normal că nimănui nu-i pasă,
Decât cum ar putea să facă rău,
De parca bunătatea-i rușinoasă
Ori slăbiciune-n trupul său.
Normal că toate sunt sucite,
Sucite sunt doar înspre rău.
Normal că dragostea e rară
Și speranța e pe moarte
Căci, omul a ucis dorința de-a trăi,
De a trăi curat și în dreptate.
Normal că totu-i…anormalitate.
Întrebări
Autor:Livia Bătăiosu
Un amalgam de gânduri vin.
Multe-ntrebări fără răspuns.
De ce ne naștem și trăim?
Nici pân-acum n-am înțeles.
Să procreăm ați spune voi.
Dar la ce bun ? La rândul lor,
Vor dispărea la fel ca noi,
Același lucru vor păți, nepoții lor.
Ne naștem pentru a construi?
Ruine toate-n timp vor fi.
Sau poate pentru a cuceri?
Etern nimic nu poate fi.
Ne nastem ca să avansăm?
Dar la ce bun? Și de ce oare?
Cu cât mai mult înaintăm,
Nu înțelegem ce rost are.
Doua lucruri îmi sunt clare:
Ne naștem pentru a muri.
De ce trăim și ce e după,
Nimeni nu cred că poate ști.
Multe-ntrebări fără răspuns.
De ce ne naștem și trăim?
Nici pân-acum n-am înțeles.
Să procreăm ați spune voi.
Dar la ce bun ? La rândul lor,
Vor dispărea la fel ca noi,
Același lucru vor păți, nepoții lor.
Ne naștem pentru a construi?
Ruine toate-n timp vor fi.
Sau poate pentru a cuceri?
Etern nimic nu poate fi.
Ne nastem ca să avansăm?
Dar la ce bun? Și de ce oare?
Cu cât mai mult înaintăm,
Nu înțelegem ce rost are.
Doua lucruri îmi sunt clare:
Ne naștem pentru a muri.
De ce trăim și ce e după,
Nimeni nu cred că poate ști.
Noroi și neputință
Autor:Livia Bătăiosu
Mă simt de parc-aș fi la 2 m sub pământ,
Pământu-n valuri m-a cuprins, m-a inghițit.
Ridic mâna către cer de el să mă anin
Dar, cerul mă strivește ,mă bagă mai adânc.
Încerc cu-ncrâncenare de ceva să mă agăț,
Pământul însă-i greu și mă trage-n jos,
Cerul e departe…speranțele-s deșarte,
În aer nu-i nimic, decât nedreptate.
În neputință mă tot zbat. Zăresc o rază.
Aprinsă-n întuneric dar mâna-mi cedează,
Sub greutatea multelor dezamăgiri,
În zadar încerc s-o prind…Doar chin…
Înghit noroi, noroi respir…noroi
Ce-mi apasă pieptul și mă pierd,
În marea neputinței plină de nevoi,
Nevoi sufletești ce mă trag înapoi.
Mă simt de parc-aș fi la 2 m sub pământ,
Pământu-n valuri m-a cuprins, m-a inghițit.
Ridic mâna către cer de el să mă anin
Dar, cerul mă strivește ,mă bagă mai adânc.
Încerc cu-ncrâncenare de ceva să mă agăț,
Pământul însă-i greu și mă trage-n jos,
Cerul e departe…speranțele-s deșarte,
În aer nu-i nimic, decât nedreptate.
În neputință mă tot zbat. Zăresc o rază.
Aprinsă-n întuneric dar mâna-mi cedează,
Sub greutatea multelor dezamăgiri,
În zadar încerc s-o prind…Doar chin…
Înghit noroi, noroi respir…noroi
Ce-mi apasă pieptul și mă pierd,
În marea neputinței plină de nevoi,
Nevoi sufletești ce mă trag înapoi.
19
Întortocheate drumuri
Autor:Livia Bătăiosu
Întortocheate drumuri, încalcite,
Labirint cu flori, spini, desișuri răvășite,
Ape tulburi stârnite de furtuni,
Lacrimi si durere, ochi păgâni.
Pași rătăciți, cărări nedeslușite,
Trăiri ascunse-n chinuri fără vină,
Dorinți strivite, lașitate,
Plată nedreaptă a sufletului vamă.
Vinovați fără vină, întortocheate dureri,
Inimi lovite date-n dar disperării,
Chemări în vise, trăiri ireale,
Mâini tremurânde cu palmele goale.
Pași încâlciți, întortocheate cărări,
Suflete plâng cerând alinări
Surzilor, inimi de piatră-stânci,
Ce nu știu căldura,capete seci.
Țepușe ,venin, întortocheată-i scăparea,
Ferice de cel ce vede lumina
Și are puterea să rupă tăcerea,
Să strige, să-nfrunte, s-alunge durerea.
Întortocheate drumuri, încalcite,
Labirint cu flori, spini, desișuri răvășite,
Ape tulburi stârnite de furtuni,
Lacrimi si durere, ochi păgâni.
Pași rătăciți, cărări nedeslușite,
Trăiri ascunse-n chinuri fără vină,
Dorinți strivite, lașitate,
Plată nedreaptă a sufletului vamă.
Vinovați fără vină, întortocheate dureri,
Inimi lovite date-n dar disperării,
Chemări în vise, trăiri ireale,
Mâini tremurânde cu palmele goale.
Pași încâlciți, întortocheate cărări,
Suflete plâng cerând alinări
Surzilor, inimi de piatră-stânci,
Ce nu știu căldura,capete seci.
Țepușe ,venin, întortocheată-i scăparea,
Ferice de cel ce vede lumina
Și are puterea să rupă tăcerea,
Să strige, să-nfrunte, s-alunge durerea.
Nu cerșesc iubire
Autor:Livia Bătăiosu
Nu vreau să te cerșesc iubire,
Nu vreau ceva ce nu există.
Apari pe buze-n dulci cuvinte,
E doar minciună-n trup și minte.
Nici să te-arați eu nu te rog,
Dulce fantomă a tristeții.
Apari din lacrimi cu ale tale grații,
Și pleci în lacrimi lăsând totul gol.
Nu te cerslșesc și nici nu te doresc,
M-am lecuit de chinul sufletesc.
De fapt nu vreau să-mi amintesc,
Cum am cerșit,un pic din tine să primesc.
Toti imi spuneau că iubirea te înalță,
Că sufletu-ți ridică-n slavi cerești.
Tot ce-am primit e doar un cub de gheață,
E tot ce ai putut să-mi daruiești.
Când am crezut că te-am găsit, iubire,
M-ai aruncat în cruntă amăgire.
Nu te cerșesc fantomă a durerii,
M-ai aruncat de mult pe drumul nepăsării.
Nu vreau să te cerșesc iubire,
Nu vreau ceva ce nu există.
Apari pe buze-n dulci cuvinte,
E doar minciună-n trup și minte.
Nici să te-arați eu nu te rog,
Dulce fantomă a tristeții.
Apari din lacrimi cu ale tale grații,
Și pleci în lacrimi lăsând totul gol.
Nu te cerslșesc și nici nu te doresc,
M-am lecuit de chinul sufletesc.
De fapt nu vreau să-mi amintesc,
Cum am cerșit,un pic din tine să primesc.
Toti imi spuneau că iubirea te înalță,
Că sufletu-ți ridică-n slavi cerești.
Tot ce-am primit e doar un cub de gheață,
E tot ce ai putut să-mi daruiești.
Când am crezut că te-am găsit, iubire,
M-ai aruncat în cruntă amăgire.
Nu te cerșesc fantomă a durerii,
M-ai aruncat de mult pe drumul nepăsării.
Înțelepciune
Autor:Livia Bătăiosu
Înțelepciune floare rară,
Îmbracă-mă-n petala ta,
Să pot răzbate-n noaptea grea,
S-ajungă-n soare și inima mea.
Învață-mă cum să fac ochii,
S-alunge lacrima, durearea,
De fericire să m-apropii,
Să-nfrunt timpul, să am vrerea.
Zi dupa zi s-o las în urmă,
Spre liniște să mă îndrept,
Să am încredere că-n a mea mână,
Voi ține visul ce-l aștept.
Arată-mi cum să pot petrece,
Haosul ce mă-nconjoară,
Cum să țin visul care tocmai trece,
Cum să păstrez a mea comoară.
Înțelepciune dă-mi putere să nu cad
Din nou în deznădejdea grea,
În viață totu-mi este fad,
Doar visul viu mi-a mai ramas.
Înțelepciune floare rară,
Îmbracă-mă-n petala ta,
Să pot răzbate-n noaptea grea,
S-ajungă-n soare și inima mea.
Învață-mă cum să fac ochii,
S-alunge lacrima, durearea,
De fericire să m-apropii,
Să-nfrunt timpul, să am vrerea.
Zi dupa zi s-o las în urmă,
Spre liniște să mă îndrept,
Să am încredere că-n a mea mână,
Voi ține visul ce-l aștept.
Arată-mi cum să pot petrece,
Haosul ce mă-nconjoară,
Cum să țin visul care tocmai trece,
Cum să păstrez a mea comoară.
Înțelepciune dă-mi putere să nu cad
Din nou în deznădejdea grea,
În viață totu-mi este fad,
Doar visul viu mi-a mai ramas.
Nu mai stiu
Autor:Livia Bătăiosu
Ce e rău și ce e bine,
Nu mai stiu nici eu.
Sunt atât de încurcată,
In al vieții hău.
Fac ceva ce cred că-i bine
Dar, îmi iese tot pe dos.
Fac un rău și iese-n fine,
Binele mărinimos.
Sunt atât de zăpăcită,
Că mai bine m-aș culca.
Toate îmi ies răsucite.
Parcă…m-aș lăsa.
Nu mai știu cum să încerc,
Gândesc strâmb și iese drept.
Gândesc drept și iar le-ncurc,
Ițele cred că s-au rupt.
Vorbesc tare când gândesc,
Nu mai știu cum să opresc,
Vorba rece ce-o arunc,
Peste toți. Mai bine fug.
Doare a mea sinceritate,
Când minciuna le-o combate
Nu mai știu din ce motive,
Și-au pus toți gura pe mine.
Verde-n față de le spui,
Cică mintea ți-e hai-hui,
Daca tac, zic că ascund,
Ce gândesc și nu le spun.
Nu mai știu nici eu cum vine.
Să vorbesc, să fac vreun bine?
Ori să tac și să fac rău?
Ăsta nu e stilul meu.
Ce e rău și ce e bine,
Nu mai stiu nici eu.
Sunt atât de încurcată,
In al vieții hău.
Fac ceva ce cred că-i bine
Dar, îmi iese tot pe dos.
Fac un rău și iese-n fine,
Binele mărinimos.
Sunt atât de zăpăcită,
Că mai bine m-aș culca.
Toate îmi ies răsucite.
Parcă…m-aș lăsa.
Nu mai știu cum să încerc,
Gândesc strâmb și iese drept.
Gândesc drept și iar le-ncurc,
Ițele cred că s-au rupt.
Vorbesc tare când gândesc,
Nu mai știu cum să opresc,
Vorba rece ce-o arunc,
Peste toți. Mai bine fug.
Doare a mea sinceritate,
Când minciuna le-o combate
Nu mai știu din ce motive,
Și-au pus toți gura pe mine.
Verde-n față de le spui,
Cică mintea ți-e hai-hui,
Daca tac, zic că ascund,
Ce gândesc și nu le spun.
Nu mai știu nici eu cum vine.
Să vorbesc, să fac vreun bine?
Ori să tac și să fac rău?
Ăsta nu e stilul meu.
Îngerul fericirii
Autor: Livia Bătăiosu
Înger bun când treci pe pământ,
Să-mparți fericire cu al tău sărut,
Lasă să-ți cadă măcar un fulg,
O fărâmă din tine în al meu gând.
Aruncă-ți privirea asupra mea.
Nu trece iar fără a vedea,
Lasă-ți lumina să mă-nconjoare,
Atinge -mă în zbor cu aripile tale.
Lasă-ți privirea să mă pătrundă,
Oprește-ți zborul, stai o secundă.
Întinde-ți brațul să mă cuprinzi,
Cu a ta strălucire să mă luminezi.
Din aura ta îmi poți da și mie,
Cât de puțin, o mică scânteie.
Din mâna ta ai putea scăpa,
Un bob cât de mic și-n inima mea.
Din gura ta ai putea scăpa,
Un singur cuvânt ce-mi va mângâia,
A mea ureche ce așteaptă demult,
Un semn de la tine aici pe pământ.
Și de ți se pare că-s prea ne-nsemnat,
Aruncă măcar o mână de praf.
În el voi găsi puțină iubire,
Sau poate o urmă de fericire.
Înger bun când treci pe pământ,
Să-mparți fericire cu al tău sărut,
Lasă să-ți cadă măcar un fulg,
O fărâmă din tine în al meu gând.
Aruncă-ți privirea asupra mea.
Nu trece iar fără a vedea,
Lasă-ți lumina să mă-nconjoare,
Atinge -mă în zbor cu aripile tale.
Lasă-ți privirea să mă pătrundă,
Oprește-ți zborul, stai o secundă.
Întinde-ți brațul să mă cuprinzi,
Cu a ta strălucire să mă luminezi.
Din aura ta îmi poți da și mie,
Cât de puțin, o mică scânteie.
Din mâna ta ai putea scăpa,
Un bob cât de mic și-n inima mea.
Din gura ta ai putea scăpa,
Un singur cuvânt ce-mi va mângâia,
A mea ureche ce așteaptă demult,
Un semn de la tine aici pe pământ.
Și de ți se pare că-s prea ne-nsemnat,
Aruncă măcar o mână de praf.
În el voi găsi puțină iubire,
Sau poate o urmă de fericire.
Nu moartea e cumplită
Autor:Livia Bătăiosu
Nu moartea e cumplită
Și nici mai dureroasă decât multe alte,
Ci despărțirea survenită
Prin trădare, ea aduce multă suferință.
Prin moarte despărțirea-i plânsă,
Cu lacrimi de iubire peste fața stinsă.
O vrei în amintire, o porți adânc în tine,
O porți cu drag, chiar dacă simți durere.
Despărțirea prin trădare însă,
E mai grea și mai cumplită decât moartea însăși.
Spiritul e cel ce-ți moare și se zbate,
În cumplite chinuri și își roagă moarte.
Trădarea e mai neagră decât moartea
Căci, mort fiind nu simți durerea.
Trădarea însă, o cunoști în viață,
Te doare atât de tare încât, moartea-i o speranță.
Ucis ești de trădare în spirit și în trup.
Ești viu dar, nu trăiești căci mort ti-e sufletul.
Moartea ți se pare ca o izbăvire,
Care te conduce catre mântuire.
Nu moartea e cumplită
Și nici mai dureroasă decât multe alte,
Ci despărțirea survenită
Prin trădare, ea aduce multă suferință.
Prin moarte despărțirea-i plânsă,
Cu lacrimi de iubire peste fața stinsă.
O vrei în amintire, o porți adânc în tine,
O porți cu drag, chiar dacă simți durere.
Despărțirea prin trădare însă,
E mai grea și mai cumplită decât moartea însăși.
Spiritul e cel ce-ți moare și se zbate,
În cumplite chinuri și își roagă moarte.
Trădarea e mai neagră decât moartea
Căci, mort fiind nu simți durerea.
Trădarea însă, o cunoști în viață,
Te doare atât de tare încât, moartea-i o speranță.
Ucis ești de trădare în spirit și în trup.
Ești viu dar, nu trăiești căci mort ti-e sufletul.
Moartea ți se pare ca o izbăvire,
Care te conduce catre mântuire.
Incremenită-i zarea
Autor:Livia Bătăiosu
Nici pic de vânt, nici pic de ploaie,
Nu mișcă norii-n depărtări,
Încremenită-i zarea si greoaie,
Pustiu e totul pe cenușiile cărări.
Apăsător și sufocant e timpul,
Ce parcă-n cremene e dăltuit,
E suspendat în zări acolo unde lacul
Băltește-n amorțeală liniștit.
Incremenită-i și lumina fără vlagă,
În zi stă nemișcată fără strălucire
Și soarele-i inert, sta ca o podoaba
Uitata-n colț de cer, cuprins de lâncezire.
Încremenit în zare-i sumbru totul,
Ca un tablou al unui pictor trist,
Ce și-a lăsat durerea si tot of-ul
În zarea cenușie și cerul necuprins.
Nici pic de vânt, nici pic de ploaie,
Nu mișcă norii-n depărtări,
Încremenită-i zarea si greoaie,
Pustiu e totul pe cenușiile cărări.
Apăsător și sufocant e timpul,
Ce parcă-n cremene e dăltuit,
E suspendat în zări acolo unde lacul
Băltește-n amorțeală liniștit.
Incremenită-i și lumina fără vlagă,
În zi stă nemișcată fără strălucire
Și soarele-i inert, sta ca o podoaba
Uitata-n colț de cer, cuprins de lâncezire.
Încremenit în zare-i sumbru totul,
Ca un tablou al unui pictor trist,
Ce și-a lăsat durerea si tot of-ul
În zarea cenușie și cerul necuprins.
Nu pot să cred
autor:Livia Bătăiosu
Nu pot să cred că e atâta nesimțire,
În lumea asta prea nebună,
Că totu-i fals, e doar minciună,
Ce-a sufocat întreaga omenire.
Nu pot să cred că fericirea,
E cântărită-n aur și argint.
Că dragostea curată nu există,
Apare-n fals și doar cu un motiv,
Nu pot să cred că omenia,
E comparată cu un cont în bancă,
Că un sărman e mai neom,
Că n-are fițe de vedetă.
Că totul e cu susu-n jos,
În lumea asta prea sucită.
Totu-i murdar, întors pe dos.
E nebunie…zăpăcită.
Nu pot să cred că mai există,
Pământul încă-n univers,
Planeta cum de mai rezistă,
Când toate omul le-a distrus?
Nu pot să cred că e atâta nesimțire,
În lumea asta prea nebună,
Că totu-i fals, e doar minciună,
Ce-a sufocat întreaga omenire.
Nu pot să cred că fericirea,
E cântărită-n aur și argint.
Că dragostea curată nu există,
Apare-n fals și doar cu un motiv,
Nu pot să cred că omenia,
E comparată cu un cont în bancă,
Că un sărman e mai neom,
Că n-are fițe de vedetă.
Că totul e cu susu-n jos,
În lumea asta prea sucită.
Totu-i murdar, întors pe dos.
E nebunie…zăpăcită.
Nu pot să cred că mai există,
Pământul încă-n univers,
Planeta cum de mai rezistă,
Când toate omul le-a distrus?
22
Încerc mereu
Autor:Livia Bătăiosu
Încerc mereu cu bucuria să mă prind,
Dar tot în lacrimi mă trezesc, oftând.
Încerc să râd. Să aduc fericirea,
Dar, nu știu cum și unde dispare bucuria.
Încerc să trec peste dureri și gânduri,
Să le arunc pe toate rânduri, rânduri.
Însă gura-mi răde poate un minut,
Ochii sunt cei care-s triști la nesfârșit.
Ei și-au pierdut sclipirea, nu știu în care timp.
Și-aduc la iveală tristețea din adânc,
Ei îmi trădează timpul prea mult petrecut,
Fără surâs pe buze și cu durerea-n gând.
Puține sunt acele lucruri care-mi șterg tristețea,
Încerc de ele să m-agaț și să le țin
Dar, cel mai greu îmi este dimineața,
Când mă trezesc și toate relele le simt.
Caci cele bune dispar rând pe rând,
Se duc în lumea de unde au venit.
Tot ce iubesc dispare în neant,
Rămân în amintire....asta-i tot ce am.
Încerc mereu cu bucuria să mă prind,
Dar tot în lacrimi mă trezesc, oftând.
Încerc să râd. Să aduc fericirea,
Dar, nu știu cum și unde dispare bucuria.
Încerc să trec peste dureri și gânduri,
Să le arunc pe toate rânduri, rânduri.
Însă gura-mi răde poate un minut,
Ochii sunt cei care-s triști la nesfârșit.
Ei și-au pierdut sclipirea, nu știu în care timp.
Și-aduc la iveală tristețea din adânc,
Ei îmi trădează timpul prea mult petrecut,
Fără surâs pe buze și cu durerea-n gând.
Puține sunt acele lucruri care-mi șterg tristețea,
Încerc de ele să m-agaț și să le țin
Dar, cel mai greu îmi este dimineața,
Când mă trezesc și toate relele le simt.
Caci cele bune dispar rând pe rând,
Se duc în lumea de unde au venit.
Tot ce iubesc dispare în neant,
Rămân în amintire....asta-i tot ce am.
Nu știu de ce…
Autor:Livia Bătăiosu
Nimeni nu înțelege,
Parca-ș vorbi o altă limbă,
Cum aș putea face,
Să mă fac înțeleasă?
Nimeni nu mă înțelege,
Nici să priceapă nu încearcă,
Totul spre aiurea merge.
Hei! Nu sunt o farsă.
Încerc să fiu cât mai corectă
Dar, sunt judecată rău și prost.
Nu sunt o glumă proastă,
Fac și eu ce pot.
Ofer din suflet tot ce am,
Aș oferi chiar mult mai mult,
Aș da și inima și tot
Dar, voi cereți și ce n-am de fapt.
Nu stiu de ce….
Dar, dau și dau într-una,
Căldura, dragoste și bunătate,
Înapoi vine asprimea,
Atrag de parca-ș fi burete.
Și mă trezesc fără nimic.
Nu c-aș aștepta ceva în schimb.
Sunt sleita de putere,
Mă agit în van și în tăcere.
Nimeni nu înțelege,
Parca-ș vorbi o altă limbă,
Cum aș putea face,
Să mă fac înțeleasă?
Nimeni nu mă înțelege,
Nici să priceapă nu încearcă,
Totul spre aiurea merge.
Hei! Nu sunt o farsă.
Încerc să fiu cât mai corectă
Dar, sunt judecată rău și prost.
Nu sunt o glumă proastă,
Fac și eu ce pot.
Ofer din suflet tot ce am,
Aș oferi chiar mult mai mult,
Aș da și inima și tot
Dar, voi cereți și ce n-am de fapt.
Nu stiu de ce….
Dar, dau și dau într-una,
Căldura, dragoste și bunătate,
Înapoi vine asprimea,
Atrag de parca-ș fi burete.
Și mă trezesc fără nimic.
Nu c-aș aștepta ceva în schimb.
Sunt sleita de putere,
Mă agit în van și în tăcere.
Încă un suflet
Autor:Livia Bătăiosu
Clopotul răsună în dimineața rece.
În tânguiri de clopot incă un suflet trece,
Spre lumea nevăzută, de noi doar banuită,
Unde va găsi liniștea dorită.
Un suflet liber care trece însoțit,
De rugăciunile celor ce mult l-au iubit,
Care-și dorește printre îngeri să ajungă,
Pe cei iubiți să-i ocroteasca și să-i plângă.
Spre cer fericit și liber se îndreaptă,
Scăpat de trupu-i ce-l ținea închis.
Spre lumea îngerilor se-nalță
Și de-a fost bun va ajunge-n Paradis.
Acolo el va îmbrăca lumina,
Cu care suflete pierdute va salva.
Cu înțelepciune le va îndruma
Către credința ce le va-nălța.
Clopotul răsună în dimineața rece.
În tânguiri de clopot incă un suflet trece,
Spre lumea nevăzută, de noi doar banuită,
Unde va găsi liniștea dorită.
Un suflet liber care trece însoțit,
De rugăciunile celor ce mult l-au iubit,
Care-și dorește printre îngeri să ajungă,
Pe cei iubiți să-i ocroteasca și să-i plângă.
Spre cer fericit și liber se îndreaptă,
Scăpat de trupu-i ce-l ținea închis.
Spre lumea îngerilor se-nalță
Și de-a fost bun va ajunge-n Paradis.
Acolo el va îmbrăca lumina,
Cu care suflete pierdute va salva.
Cu înțelepciune le va îndruma
Către credința ce le va-nălța.
Nu te-ntrista
Autor:Livia Bătăiosu
Nu te-ntrista când lacrima îți pică,
Căci mâna mea e-ntinsă să o șteargă,
Nu plânge, nu-ți umbri privirea,
Ridică ochii și-ai să-mi simți iubirea.
În negrul gând nu te închide
În deznădejde…sigur mâine
Soarele va străluci din nou,
Iar zâmbetul va răsări pe chipul tău.
Nu spune inimii să tacă,
Las-o lângă pieptul meu să bată,
Suspinul ți-l voi alina c-o mângâiere,
Nu te-ntrista, alungă a inimii durere!
Nu-ți prinde sufletul în zeghe,
Trimite-l doar, în drumul meu,
Lumina mea să ți-l vegheze,
S-aștern alint în dorul său.
Și lasă-te încet pe al meu braț,
Să-ți las sărutul cu nesaț,
Pe umăr poți să-mi plângi oricând.
Dar,nu te-ntrista, mă doare când te văd oftând!
Nu te-ntrista când lacrima îți pică,
Căci mâna mea e-ntinsă să o șteargă,
Nu plânge, nu-ți umbri privirea,
Ridică ochii și-ai să-mi simți iubirea.
În negrul gând nu te închide
În deznădejde…sigur mâine
Soarele va străluci din nou,
Iar zâmbetul va răsări pe chipul tău.
Nu spune inimii să tacă,
Las-o lângă pieptul meu să bată,
Suspinul ți-l voi alina c-o mângâiere,
Nu te-ntrista, alungă a inimii durere!
Nu-ți prinde sufletul în zeghe,
Trimite-l doar, în drumul meu,
Lumina mea să ți-l vegheze,
S-aștern alint în dorul său.
Și lasă-te încet pe al meu braț,
Să-ți las sărutul cu nesaț,
Pe umăr poți să-mi plângi oricând.
Dar,nu te-ntrista, mă doare când te văd oftând!
Încă o secundă
Autor:Livia Bătăiosu
Înc-o secundă și e zece fix,
Încă o lacrimă se furișează-ncet,
Pe sub sărutul ce-l primesc
De nicăieri…plâng și aștept.
Înc-o secundă, o clipă doar a mea,
Când zambetul va șterge lacrima,
Când secunde mii, doar fericire,
Voi avea mereu numai pentru mine.
Înc-o secundă și-i amiază,
O melodie curge lin spre ochii ce visează,
Cuvinte calde susură trecând
Spre inima ce-mi plange, spre gândul suferind.
Secunda a trecut, aștept din nou o oră,
Ce-o va împlini secunda care vine,
Încă o secundă nesomnul să mi-l șteargă,
Ce m-a cuprins în noapte în grele cuvinte.
Curând…înc-o secundă-mi va cuprinde,
În spațiu și în timp un zâmbet-fericire
Și voi uita secundele plângând,
Ce trec atât de greu, vor fi doar amintire.
Înc-o secundă și e zece fix,
Încă o lacrimă se furișează-ncet,
Pe sub sărutul ce-l primesc
De nicăieri…plâng și aștept.
Înc-o secundă, o clipă doar a mea,
Când zambetul va șterge lacrima,
Când secunde mii, doar fericire,
Voi avea mereu numai pentru mine.
Înc-o secundă și-i amiază,
O melodie curge lin spre ochii ce visează,
Cuvinte calde susură trecând
Spre inima ce-mi plange, spre gândul suferind.
Secunda a trecut, aștept din nou o oră,
Ce-o va împlini secunda care vine,
Încă o secundă nesomnul să mi-l șteargă,
Ce m-a cuprins în noapte în grele cuvinte.
Curând…înc-o secundă-mi va cuprinde,
În spațiu și în timp un zâmbet-fericire
Și voi uita secundele plângând,
Ce trec atât de greu, vor fi doar amintire.
Nu vreau..
Autor:Livia Bătăiosu
Nu vreau palate nici avere,
Nici haine scumpe, nici putere.
Vreau vorbe bune, mângâiere,
Să-mi bucur inima cu ele.
Nu vreau mașini și nici pământuri,
Vreau doar iubire multă-n gânduri,
În suflet vreau o alinare,
Atunci când răul este mare.
Nu vreau vorbe mincinoase
Și nici cuvinte siropoase.
Eu vreau curate simțăminte,
Cu bunătate daruite.
Nu vreau cadouri aurite,
Promisiuni din ceruri rupte.
Nu este mult ce îmi doresc,
În liniște vreau să trăiesc.
Vreau doar un suflet lângă mine,
Să mă aștepte doar cu bine.
O inima curată care,
Să mă iubească cu răbdare.
Nu vreau palate nici avere,
Nici haine scumpe, nici putere.
Vreau vorbe bune, mângâiere,
Să-mi bucur inima cu ele.
Nu vreau mașini și nici pământuri,
Vreau doar iubire multă-n gânduri,
În suflet vreau o alinare,
Atunci când răul este mare.
Nu vreau vorbe mincinoase
Și nici cuvinte siropoase.
Eu vreau curate simțăminte,
Cu bunătate daruite.
Nu vreau cadouri aurite,
Promisiuni din ceruri rupte.
Nu este mult ce îmi doresc,
În liniște vreau să trăiesc.
Vreau doar un suflet lângă mine,
Să mă aștepte doar cu bine.
O inima curată care,
Să mă iubească cu răbdare.
Încă o petală
Autor:Livia Bătăiosu
Pierdută stau în altă lume,
C-un trandafir roșu în mână.
Îl duc ușor spre buze…
Ce-o vrea oare să îmi spună?
Rup o petală. O sărut
Și mă trezesc zicând:
-Mă iubește!
O arunc râzând.
Apoi încă una…
Și mă intristez.
-Nu mă iubește!
O arunc, adânc oftez.
Continui…am rămas cu una,
Întristată mi-e privirea.
-Nu mă iubește!
O arunc, aiurea.
Și mai pierdută acum,
Mă gândesc că poate,
Încă o petală dac-ar fi avut,
De iubire aveam parte.
La trandafir privesc
Și la petalele împrăștiate.
Cu ochii-n lacrimi îi șoptesc:
-Ca tine sunt și eu. Pe moarte!
Fără iubire nu exist,
Nici tu fără petale.
Fără iubire totu-i trist,
E rece și pe moarte.
Pierdută stau în altă lume,
C-un trandafir roșu în mână.
Îl duc ușor spre buze…
Ce-o vrea oare să îmi spună?
Rup o petală. O sărut
Și mă trezesc zicând:
-Mă iubește!
O arunc râzând.
Apoi încă una…
Și mă intristez.
-Nu mă iubește!
O arunc, adânc oftez.
Continui…am rămas cu una,
Întristată mi-e privirea.
-Nu mă iubește!
O arunc, aiurea.
Și mai pierdută acum,
Mă gândesc că poate,
Încă o petală dac-ar fi avut,
De iubire aveam parte.
La trandafir privesc
Și la petalele împrăștiate.
Cu ochii-n lacrimi îi șoptesc:
-Ca tine sunt și eu. Pe moarte!
Fără iubire nu exist,
Nici tu fără petale.
Fără iubire totu-i trist,
E rece și pe moarte.
Nu vreau lumea voastră
Nu vreau lumea voastră
De ce-aș vrea lumea voatră
Murdară și nebună?
Nu pot trăi ca voi,
În ură și minciună.
Nu pot sa îmi târăsc
Sufletu-n noroi,
Nici să-mi acopăr ochii
La multele nevoi.
Nu pot să-ntorc privirea,
Când cineva mă strigă.
Cum să merg mai departe
Când cineva mă roagă?
Cum să-mi trag răsuflarea,
Când totul mă sufocă?
Cum să îmi deschid gura,
Când totul mă îneacă?
De ce-aș vrea lumea voastră,
Searbădă, secătuită?
Unde nu-i iubire
Și speranța-i moartă.
Nu pot să zâmbesc,
De frică, poate că rănesc.
De ce-aș vrea lumea voastră,
Când totu-i nefiresc?
Sunt prinsă-n lumea voastră,
Deși, nu mi-o doresc.
De vreți a mea viață,
Cu drag v-o dăruiesc.
Încă mai simt
Autor:Livia Bătăiosu
Încă mai simt primul sărut.
Încă-ți mai simt apropierea.
Ma pierd în amintirea de demult,
Rămân acolo cu trăirea.
Încă-ți mai simt iubirea,
Cu care mă înconjurai.
Încă-ți mai văd privirea,
Cu raze blănde tu mă străbăteai.
Și încă simt a inimii bătaie,
Când te vedeam, cănd ne vorbeam.
Încă mă vad cu tine-n ploaie,
În nori de mână ne țineam.
Înca trăiesc acele clipe,
Când așteptam să-ți povestesc,
Că mă gândesc numai la tine
Și cât de mult eu te iubesc.
Încă mai simt a inimii durere,
Când am simțit că nu mai ești.
Tu ai plecat cu a ta iubire.
Încă te simt. Mă ocolești.
Încă mai simt primul sărut.
Încă-ți mai simt apropierea.
Ma pierd în amintirea de demult,
Rămân acolo cu trăirea.
Încă-ți mai simt iubirea,
Cu care mă înconjurai.
Încă-ți mai văd privirea,
Cu raze blănde tu mă străbăteai.
Și încă simt a inimii bătaie,
Când te vedeam, cănd ne vorbeam.
Încă mă vad cu tine-n ploaie,
În nori de mână ne țineam.
Înca trăiesc acele clipe,
Când așteptam să-ți povestesc,
Că mă gândesc numai la tine
Și cât de mult eu te iubesc.
Încă mai simt a inimii durere,
Când am simțit că nu mai ești.
Tu ai plecat cu a ta iubire.
Încă te simt. Mă ocolești.
Nu-mi pasă
Autor:Livia Bătăiosu
Nu-mi pasă de singurătate,
Nu-mi pasă nici de vorba grea,
Am învățat să le înfrunt pe toate,
Zâmbind voi trece de privirea ta.
Surâsu-mi va-nflori pe buze,
Din lacrima ce mi-o aduci,
Pentru că știu, va veni mâine
Și voi scăpa de raze reci.
Nu-mi pasă de răceala ta,
În sulițe ce mi-o arunci,
Presimt, acolo…undeva
Căldură-mi voi găsi pe veci.
Din chinuri sufletu-mi va prinde viață
Si va-nflori din secetă din nou,
El va renaște în verdeață,
Uitând de recele trecut al său.
Nu-mi pasă de coșmar în noapte,
Un vis frumos îl simt aproape,
Ce-mi va aduce alinare
Fără lacrimi doar, mult soare.
Nu-mi pasă de singurătate,
Nu-mi pasă nici de vorba grea,
Am învățat să le înfrunt pe toate,
Zâmbind voi trece de privirea ta.
Surâsu-mi va-nflori pe buze,
Din lacrima ce mi-o aduci,
Pentru că știu, va veni mâine
Și voi scăpa de raze reci.
Nu-mi pasă de răceala ta,
În sulițe ce mi-o arunci,
Presimt, acolo…undeva
Căldură-mi voi găsi pe veci.
Din chinuri sufletu-mi va prinde viață
Si va-nflori din secetă din nou,
El va renaște în verdeață,
Uitând de recele trecut al său.
Nu-mi pasă de coșmar în noapte,
Un vis frumos îl simt aproape,
Ce-mi va aduce alinare
Fără lacrimi doar, mult soare.
O altă față a iubirii
Autor:Livia Bătăiosu
Strigăte la cer, îngropate adânc,
Ochi fără lumină înecați în plâns,
Mâini zdrelite de păcat pătate,
Inimi suferinde fără somn în noapte.
Glasuri sfâșiate de-al durerii dor,
Trupuri chinuite de-al iubirii foc,
Vise sfărâmate ce-s pierdute-n van,
Suflete pierdute pe fals piedestal.
Vieți care se sting invocând iubirea,
Minți care se pierd căutand menirea,
Buze sângerânde căutând sărutul,
Sfârșituri amare ce caută-nceputul.
Flori stropite-n lacrimi căutând pereche,
Duhuri agitate setoase de sânge,
Soare fără raze înghițit de neguri,
Lună fără stele și fără luceferi.
Zile cenușii, păsări fără glas,
Sărbători pustii și timp dureros,
Cruci și cimitire, miros de tămâie,
Praf si amăgire adus în traire.
Simțăminte rele fără bunătate,
Lucruri ce se schimbă de azi peste noapte,
False legăminte fără căpătâi,
În care te-ncrezi și cu praf rămâi.
Hăuri ce te-nghit în abisuri negre,
Suflete ce ard strigând în tăcere,
Vieți distruse doar cu un cuvânt,
În numele iubirii suferi mult prea mult.
Strigăte la cer, îngropate adânc,
Ochi fără lumină înecați în plâns,
Mâini zdrelite de păcat pătate,
Inimi suferinde fără somn în noapte.
Glasuri sfâșiate de-al durerii dor,
Trupuri chinuite de-al iubirii foc,
Vise sfărâmate ce-s pierdute-n van,
Suflete pierdute pe fals piedestal.
Vieți care se sting invocând iubirea,
Minți care se pierd căutand menirea,
Buze sângerânde căutând sărutul,
Sfârșituri amare ce caută-nceputul.
Flori stropite-n lacrimi căutând pereche,
Duhuri agitate setoase de sânge,
Soare fără raze înghițit de neguri,
Lună fără stele și fără luceferi.
Zile cenușii, păsări fără glas,
Sărbători pustii și timp dureros,
Cruci și cimitire, miros de tămâie,
Praf si amăgire adus în traire.
Simțăminte rele fără bunătate,
Lucruri ce se schimbă de azi peste noapte,
False legăminte fără căpătâi,
În care te-ncrezi și cu praf rămâi.
Hăuri ce te-nghit în abisuri negre,
Suflete ce ard strigând în tăcere,
Vieți distruse doar cu un cuvânt,
În numele iubirii suferi mult prea mult.
În vale la izvor
Autor:Livia Bătăiosu
Jos în vale la izvor,
Unde munții își dau mâna,
Râul a-nghețat de dor,
Dor de verde…de caldură.
Rădăcini încolăcite unduiesc,
Printre pietre rupte din a munților spinare,
Pe sub frunzele din toamnă șerpuiesc,
Dând căldură pomilor înfrigurați de ger și de ninsoare.
Însetat un iepuraș apare,
Însă izvoru-i neclintit acum,
Își vede chipu-n gheață și tresare,
Mirat, își vede liniștit de drum.
În lăstărișul gol croncăne un corb,
O pată neagră pe o limbă de zăpadă,
Ecoul sparge liniștea din jur,
Trezind o veveriță ce moțăia pe-o creangă.
Izvorul însă tace sub pătura de gheață,
Gândindu-se la soare ce-l scaldă-n dimineață,
Când fluturii roiesc și păsările-i cântă,
Când iepurașul bea din apa cristalină.
Jos în vale la izvor,
Unde munții își dau mâna,
Râul a-nghețat de dor,
Dor de verde…de caldură.
Rădăcini încolăcite unduiesc,
Printre pietre rupte din a munților spinare,
Pe sub frunzele din toamnă șerpuiesc,
Dând căldură pomilor înfrigurați de ger și de ninsoare.
Însetat un iepuraș apare,
Însă izvoru-i neclintit acum,
Își vede chipu-n gheață și tresare,
Mirat, își vede liniștit de drum.
În lăstărișul gol croncăne un corb,
O pată neagră pe o limbă de zăpadă,
Ecoul sparge liniștea din jur,
Trezind o veveriță ce moțăia pe-o creangă.
Izvorul însă tace sub pătura de gheață,
Gândindu-se la soare ce-l scaldă-n dimineață,
Când fluturii roiesc și păsările-i cântă,
Când iepurașul bea din apa cristalină.
O carte,o lume
Autor:Livia Bătăiosu
Copil fiind citeam povești,
Cu feți frumoși și zâne.
Traiam în lumi nepămantești.
Mă regăseam in ele.
Crescând apoi citeam romane grele,
Cu aventuri, dragoste și drame.
Trăiam din cărți, trăiam prin ele
Și mă vedeam în acea lume.
Eram ba zâna, ba crăiasă,
Iubita-n taina sau răpita,
Iar alteori eram prințesă,
De cavaleri in armura salvată.
Aveam rochii mătăsoase,
Părul lung până la coapse,
Grațioasa și frumoasă,
Ca o stea pe cer aprinsă.
Credeam în zmei și vrăjitoare,
În zâne bune și pitici,
În mătura cea zburatoare,
În feți frumoși și licurici.
Acum știu că asta lume,
Nu exista pe pământ.
Când mi-e dor citesc o carte
Și mă-ntorc la ea visând.
Copil fiind citeam povești,
Cu feți frumoși și zâne.
Traiam în lumi nepămantești.
Mă regăseam in ele.
Crescând apoi citeam romane grele,
Cu aventuri, dragoste și drame.
Trăiam din cărți, trăiam prin ele
Și mă vedeam în acea lume.
Eram ba zâna, ba crăiasă,
Iubita-n taina sau răpita,
Iar alteori eram prințesă,
De cavaleri in armura salvată.
Aveam rochii mătăsoase,
Părul lung până la coapse,
Grațioasa și frumoasă,
Ca o stea pe cer aprinsă.
Credeam în zmei și vrăjitoare,
În zâne bune și pitici,
În mătura cea zburatoare,
În feți frumoși și licurici.
Acum știu că asta lume,
Nu exista pe pământ.
Când mi-e dor citesc o carte
Și mă-ntorc la ea visând.
În umbră
Autor:Livia Bătăiosu
Umbrite gene-nlăcrimate,
Suspin în lacrimi înecat,
Dor și gânduri adunate
Pe-obrazul umed întristat.
Umbrită-i gura ce-n tristețe,
Rostește un cuvânt șoptit,
Amestecat cu lacrimi și tandrețe
Pe buze apare-n strigăt dar, tăcut.
Umbrită-i inima ce plange
Asteptând sărutul vieții,
Ea stă pe loc nu poate fuge
Din ghearele singurătații.
Umbrit e sufletul neâmplinit,
Ce se zbate în tăcere,
Sperând, rugând necontenit,
Să se-mplinească a lui vrere.
Doar visul neumbrit rămâne,
Stralucitor va dainui si maine,
Va prinde viață și un nume
Ce-l voi rosti, purta mereu cu mine.
Umbrite gene-nlăcrimate,
Suspin în lacrimi înecat,
Dor și gânduri adunate
Pe-obrazul umed întristat.
Umbrită-i gura ce-n tristețe,
Rostește un cuvânt șoptit,
Amestecat cu lacrimi și tandrețe
Pe buze apare-n strigăt dar, tăcut.
Umbrită-i inima ce plange
Asteptând sărutul vieții,
Ea stă pe loc nu poate fuge
Din ghearele singurătații.
Umbrit e sufletul neâmplinit,
Ce se zbate în tăcere,
Sperând, rugând necontenit,
Să se-mplinească a lui vrere.
Doar visul neumbrit rămâne,
Stralucitor va dainui si maine,
Va prinde viață și un nume
Ce-l voi rosti, purta mereu cu mine.
O lacrimă
Autor:Livia Bătăiosu
O lacrimă lină și sinceră am dat,
Pentru iubirea noastră ce ne-a condamnat,
La fericire multă plină de nădejde,
Ca va rezista în timpul care trece.
O lacrimă dulce din ochi mi-a picat,
Pentru tine suflet ce m-ai fermecat.
Va ajunge-n grabă in inima ta,
Ce-mi va da doar mie comorile din ea.
O lacrimă pură care mi se scurge,
Pentru timpul care parcă nu ajunge,
Ce s-a scurs jumate pentru amândoi.
Peste câte veacuri vom fi iară doi?
O lacrimă amară plină de tristețe,
Stă în colț de ochi gata ca să plece.
Ca să frângă dorul ce stă să-măncerce,
Când nu ești aici ca să-mi dai tandrețe.
Și lacrimi mai multe doar de fericire,
Când îți văd privirea și ești lângă mine,
Ochii mei vor râde și vor cauta,
O lacrimă dulce în privirea ta.
O lacrimă lină și sinceră am dat,
Pentru iubirea noastră ce ne-a condamnat,
La fericire multă plină de nădejde,
Ca va rezista în timpul care trece.
O lacrimă dulce din ochi mi-a picat,
Pentru tine suflet ce m-ai fermecat.
Va ajunge-n grabă in inima ta,
Ce-mi va da doar mie comorile din ea.
O lacrimă pură care mi se scurge,
Pentru timpul care parcă nu ajunge,
Ce s-a scurs jumate pentru amândoi.
Peste câte veacuri vom fi iară doi?
O lacrimă amară plină de tristețe,
Stă în colț de ochi gata ca să plece.
Ca să frângă dorul ce stă să-măncerce,
Când nu ești aici ca să-mi dai tandrețe.
Și lacrimi mai multe doar de fericire,
Când îți văd privirea și ești lângă mine,
Ochii mei vor râde și vor cauta,
O lacrimă dulce în privirea ta.
În tine era….
autor:Livia Bătăiosu
În tine am văzut speranța,
Lumină multă și dorință.
În lumea ta plină de vise,
Eram minunea ce venise.
În ochii tăi citeam visare,
Pe care o aveam și eu.
Simțeam în ei dulce chemare.
Eram scânteia lor mereu.
O inimă aveai în tine,
Ce parcă nu-ți mai ajungea,
Cu ea sa mă iubești pe mine
Si doar cu a mea se întregea.
În tine era sufletul pe care,
L-am căutat în ani la rând.
Ce m-a iubit cu-nflăcărare,
Eram ceva neprețuit.
Eram a ta dulce iubire
Și nu puteai să mă compari.
Aveai atâta dăruire,
De multe ori mă copleșeai.
In tine am găsit si deznădejdea
Și lacrimi triste inșiruite
În multe zile, iar durerea,
Ma măcina pe nesimțite.
În tine era universul,
Pe care atăt l-am căutat
În tine am gasit sfârșitul,
Acelei lumi de neuitat.
Eram minunea ce sfârșise,
În visul din care a venit.
Și poate se va naște-n vise,
În alte vieți cu un alt chip.
În tine am văzut speranța,
Lumină multă și dorință.
În lumea ta plină de vise,
Eram minunea ce venise.
În ochii tăi citeam visare,
Pe care o aveam și eu.
Simțeam în ei dulce chemare.
Eram scânteia lor mereu.
O inimă aveai în tine,
Ce parcă nu-ți mai ajungea,
Cu ea sa mă iubești pe mine
Si doar cu a mea se întregea.
În tine era sufletul pe care,
L-am căutat în ani la rând.
Ce m-a iubit cu-nflăcărare,
Eram ceva neprețuit.
Eram a ta dulce iubire
Și nu puteai să mă compari.
Aveai atâta dăruire,
De multe ori mă copleșeai.
In tine am găsit si deznădejdea
Și lacrimi triste inșiruite
În multe zile, iar durerea,
Ma măcina pe nesimțite.
În tine era universul,
Pe care atăt l-am căutat
În tine am gasit sfârșitul,
Acelei lumi de neuitat.
Eram minunea ce sfârșise,
În visul din care a venit.
Și poate se va naște-n vise,
În alte vieți cu un alt chip.
O lacrimă...două...trei
Autor:Livia Bătăiosu
O lacrimă…două…trei…
Nesecat izvor…durere,
Tristețea ce-i în ochii mei,
Cere…lacrimilor răscumpărare.
O zi amară…două…trei,
Cuprinse-n ceață, neguri nesfârșite,
Povara umerilor mei
Așteaptă…lumină și dreptate.
Suspin întretăiat
De alte două…trei…suspine,
Cântaru-i mult prea încărcat,
Să-mi fie milă oare de mine sau de tine?
Eu am platit prin lacrimi,
Tu însă judecat,
Vei fi de greutatea multelor suspine
Și zilelor amare ce m-au înduplecat.
O vorbă grea…două …mult prea multe,
Ce-apasă sufletu-mi prea încercat,
Te-ai condamnat la chinuri nesfârșite
Dar, eu voi plânge chiar și-atunci
Când te vei zbate în păcat.
C-o lacrimă durerea îți voi șterge,
Cu alta iți voi spune:Te-am iertat!
Iar celelalte mă vor duce
Cât mai departe de cel ce le-a iscat.
O lacrimă…două…trei…
Nesecat izvor…durere,
Tristețea ce-i în ochii mei,
Cere…lacrimilor răscumpărare.
O zi amară…două…trei,
Cuprinse-n ceață, neguri nesfârșite,
Povara umerilor mei
Așteaptă…lumină și dreptate.
Suspin întretăiat
De alte două…trei…suspine,
Cântaru-i mult prea încărcat,
Să-mi fie milă oare de mine sau de tine?
Eu am platit prin lacrimi,
Tu însă judecat,
Vei fi de greutatea multelor suspine
Și zilelor amare ce m-au înduplecat.
O vorbă grea…două …mult prea multe,
Ce-apasă sufletu-mi prea încercat,
Te-ai condamnat la chinuri nesfârșite
Dar, eu voi plânge chiar și-atunci
Când te vei zbate în păcat.
C-o lacrimă durerea îți voi șterge,
Cu alta iți voi spune:Te-am iertat!
Iar celelalte mă vor duce
Cât mai departe de cel ce le-a iscat.
Îmi lipsesti…
Autor:Livia Bătăiosu
Îmi lipsești cum lacrimii durerii,
I-ar lipsi obrazul care s-o susțina
Și-ar cădea, nemângâiată pradă disperarii,
În neant s-ar risipi…umila.
Cum vântului i-ar lipsi ramul,
Când aripa și-o scutură vioi,
Ce-ar mai fi el de n-ar fi pomul
Să-i legene racorea-n zori?
Cum ploii i-ar lipsi pământul,
Când norii picurii și-arunca,
Ar ratăci ca mine și ca vantul
Fără un scop, fără o ținta.
Îmi lipsești cum soarelui,
Luna i-ar lipsi de n-ar mai răsări,
Neliniștit ar căuta-o-n galaxii,
Cum eu te caut ,răscolinîn fiecare zi.
Îmi lipsești și îmi lipsești atât de mult,
Cum ars deșertul așteapta ploaia,
Te strig,te caut dar al meu cuvânt,
Nu are glas, e mut, iși caută văpaia.
Îmi lipsești cum lacrimii durerii,
I-ar lipsi obrazul care s-o susțina
Și-ar cădea, nemângâiată pradă disperarii,
În neant s-ar risipi…umila.
Cum vântului i-ar lipsi ramul,
Când aripa și-o scutură vioi,
Ce-ar mai fi el de n-ar fi pomul
Să-i legene racorea-n zori?
Cum ploii i-ar lipsi pământul,
Când norii picurii și-arunca,
Ar ratăci ca mine și ca vantul
Fără un scop, fără o ținta.
Îmi lipsești cum soarelui,
Luna i-ar lipsi de n-ar mai răsări,
Neliniștit ar căuta-o-n galaxii,
Cum eu te caut ,răscolinîn fiecare zi.
Îmi lipsești și îmi lipsești atât de mult,
Cum ars deșertul așteapta ploaia,
Te strig,te caut dar al meu cuvânt,
Nu are glas, e mut, iși caută văpaia.
miercuri, 4 iunie 2008
O lume întreagă
Autor:Livia Bătăiosu
O lume-ntreagă ai strivit,
Sub călcâiul greu al nepăsării,
Doar cu un pas ai omorât,
Visul și la-i dat uitării.
Cu brațul ironiei ai ucis,
O lume plină de lumină și iubire.
Pe fruntea mea cu răutate-ai scris,
Nu te mai vreau, rămâi doar amintire.
O lume-ntreagă a rămas nedăruită,
Ce-ai sufocat-o doar cu-n gest,
Când ți-ai întors privirea împietrită
Și m-ai lăsat în urmă ca pe-un rest…
Un rest, o rămășiă-n care încă bate,
Pulsul vieții ca un ceas mecanic,
Ce se aude cum ticăie în noapte
Luptând în întuneric dar, zadarnic.
O lume-ntreagă ai aruncat în lacrimi,
C-o indiferență fără margini.
Parcă sunt ,dar, nu-s de veacuri,
Pe ăst pământ ce-i plin de patimi.
Trăiesc, visez în agonie,
Sugrumată de o lume-ntreagă.
Doar într-un pas avea să vie,
Întunecata, rece, noapte neagră.
O lume-ntreagă ai strivit,
Sub călcâiul greu al nepăsării,
Doar cu un pas ai omorât,
Visul și la-i dat uitării.
Cu brațul ironiei ai ucis,
O lume plină de lumină și iubire.
Pe fruntea mea cu răutate-ai scris,
Nu te mai vreau, rămâi doar amintire.
O lume-ntreagă a rămas nedăruită,
Ce-ai sufocat-o doar cu-n gest,
Când ți-ai întors privirea împietrită
Și m-ai lăsat în urmă ca pe-un rest…
Un rest, o rămășiă-n care încă bate,
Pulsul vieții ca un ceas mecanic,
Ce se aude cum ticăie în noapte
Luptând în întuneric dar, zadarnic.
O lume-ntreagă ai aruncat în lacrimi,
C-o indiferență fără margini.
Parcă sunt ,dar, nu-s de veacuri,
Pe ăst pământ ce-i plin de patimi.
Trăiesc, visez în agonie,
Sugrumată de o lume-ntreagă.
Doar într-un pas avea să vie,
Întunecata, rece, noapte neagră.
In poiană
Autor:Livia Bătăiosu
Ce soare!Cu miros de lăcrămioare,
Fluturii încep să zboare.
Lumea mea e minunată,
În mult verde îmbrăcată.
Libelula se agită,
Mișcând frunza-n tufa mică,
Pițigoiul cântă iară,
Dând voios din aripioară.
Poienița-i îmbrăcată,
Galben-albul ce îl poartă,
L-a luat din sânziană
Și îl poartă ca pe haină.
Ursul mârâie la mure,
Nu cumva vulpea să-l fure.
Bradul țepii își înmoaie
În căldura de la soare.
Vulturul ușor rotește,
Sus pe norul ce plutește,
Ca un puf de păpădie,
Dus de vântul ce adie.
În mirosul de rășină,
E doar râs și voie bună.
Fermecată-n frumusețe
Și scăldată în tandrețe,
Poienița ne zâmbește.
Ce soare!Cu miros de lăcrămioare,
Fluturii încep să zboare.
Lumea mea e minunată,
În mult verde îmbrăcată.
Libelula se agită,
Mișcând frunza-n tufa mică,
Pițigoiul cântă iară,
Dând voios din aripioară.
Poienița-i îmbrăcată,
Galben-albul ce îl poartă,
L-a luat din sânziană
Și îl poartă ca pe haină.
Ursul mârâie la mure,
Nu cumva vulpea să-l fure.
Bradul țepii își înmoaie
În căldura de la soare.
Vulturul ușor rotește,
Sus pe norul ce plutește,
Ca un puf de păpădie,
Dus de vântul ce adie.
În mirosul de rășină,
E doar râs și voie bună.
Fermecată-n frumusețe
Și scăldată în tandrețe,
Poienița ne zâmbește.
O primavară pentru noi
O primăvară pentru noi
autor: Livia Bătăiosu
Cu obrazul rumen si mâna tremurândă,
Cu pași șovăitori si inima bătând,
Mă-ndrept spre tine rază blândă,
Te-ating…si nu e vis…zâmbind.
Privirea ți-o cuprind în ochi-mi arzători,
Fruntea mi-o aplec și mă trec sudori,
Flacără nestinsă mi-e sufletul din mine,
Te am în fața mea…minune.
Un zâmbet răsărit deschis-au zorii
Și-o lume ai lăsat să mă cuprindă,
În brațul tău trezită simt…fiorii,
Sunt ca o frunză-n vant…plăpândă.
În pieptul mult prea mic inima-mi zvâcnește,
Cuprinde-o-n pieptul tău cum m-ai cuprins pe mine
Într-un sărut etern, sărut ce mă trezește,
S-alerg în visul dăruit cu dragoste de tine.
Mă pierd sub greul simțământ,
Mă rătăcesc în lumea iubirilor eterne,
Te țin de mână și alerg râzând,
Sunt fericită!Tu, te-ai născut doar pentru mine.
Ești lângă mine și m-alint,
Sunt iar copil. Să râd…să plâng?
Ramuri de cires cu drag ma strang
Cu brat inmiresmat…le simt.
Și mi se taie răsuflarea,
Sub răsuflarea-ți proaspătă de primăvară,
Sunt langa tine, sunt ca boarea,
Ce-n adieri molcome se strecoară.
Am să rămân așa, veșnic pentru tine,
O flore de cires pe crengi înmugurite,
Cuprinsa-n brațul tău, simțuri minunate,
Voi înflori și voi renaște în miresme.
Cu pași șovăitori si inima bătând,
Mă-ndrept spre tine rază blândă,
Te-ating…si nu e vis…zâmbind.
Privirea ți-o cuprind în ochi-mi arzători,
Fruntea mi-o aplec și mă trec sudori,
Flacără nestinsă mi-e sufletul din mine,
Te am în fața mea…minune.
Un zâmbet răsărit deschis-au zorii
Și-o lume ai lăsat să mă cuprindă,
În brațul tău trezită simt…fiorii,
Sunt ca o frunză-n vant…plăpândă.
În pieptul mult prea mic inima-mi zvâcnește,
Cuprinde-o-n pieptul tău cum m-ai cuprins pe mine
Într-un sărut etern, sărut ce mă trezește,
S-alerg în visul dăruit cu dragoste de tine.
Mă pierd sub greul simțământ,
Mă rătăcesc în lumea iubirilor eterne,
Te țin de mână și alerg râzând,
Sunt fericită!Tu, te-ai născut doar pentru mine.
Ești lângă mine și m-alint,
Sunt iar copil. Să râd…să plâng?
Ramuri de cires cu drag ma strang
Cu brat inmiresmat…le simt.
Și mi se taie răsuflarea,
Sub răsuflarea-ți proaspătă de primăvară,
Sunt langa tine, sunt ca boarea,
Ce-n adieri molcome se strecoară.
Am să rămân așa, veșnic pentru tine,
O flore de cires pe crengi înmugurite,
Cuprinsa-n brațul tău, simțuri minunate,
Voi înflori și voi renaște în miresme.
In ochii tăi
autor:Livia Bătăiosu
În ochii taă a înflorit speranța,
Ce m-a cuprins în al ei labirint.
Crâmpeie de lumină am sorbit insetată,
Atrasă fiind în vârtejul ei neștiut.
În ochii tăi am găsit adevărul.
Adevăr ce sufletul cu poame dulci mi-a hrănit.
În el am găsit realul căutat.
Realul unui suflet simplu, adevărat.
În ochii tăi am găsit lumina.
Lumina blândă a zilelor de mai.
De raze m-am lăsat înconjurată.
Cu mângâierea lor mă cuprindeai.
Sclipiri jucăușe îți învăluiau ochii,
Ce mă-ndemnau, ușor să m-apropii.
Sclipiri pline de viață și dorință,
Trădau frumusețea din a ta ființă.
În ochii tăi s-a născut iubirea,
Odată cu dragostea mea nesfârșită.
IÎn ochii tăi mi-am găsit fericirea.
În ochii taă a înflorit speranța,
Ce m-a cuprins în al ei labirint.
Crâmpeie de lumină am sorbit insetată,
Atrasă fiind în vârtejul ei neștiut.
În ochii tăi am găsit adevărul.
Adevăr ce sufletul cu poame dulci mi-a hrănit.
În el am găsit realul căutat.
Realul unui suflet simplu, adevărat.
În ochii tăi am găsit lumina.
Lumina blândă a zilelor de mai.
De raze m-am lăsat înconjurată.
Cu mângâierea lor mă cuprindeai.
Sclipiri jucăușe îți învăluiau ochii,
Ce mă-ndemnau, ușor să m-apropii.
Sclipiri pline de viață și dorință,
Trădau frumusețea din a ta ființă.
În ochii tăi s-a născut iubirea,
Odată cu dragostea mea nesfârșită.
IÎn ochii tăi mi-am găsit fericirea.
Fericire de mine mult cautată.
În ochii tăi am gasit și sfârșitul.
Strivită de același prețios adevăr.
Adevăr ce mi-a răpit în cele din urmă totul.
Acum înot în negura înlăcrimată a ochilor tăi.
În ochii tăi am gasit și sfârșitul.
Strivită de același prețios adevăr.
Adevăr ce mi-a răpit în cele din urmă totul.
Acum înot în negura înlăcrimată a ochilor tăi.
Voi supraviețui!
autor:Livia Bătăiosu
Nu am regrete
Și nici nu murdăresc,
Clipele trecute
Ce le-am trăit intens.
N-am să le uit nicicând.
Au fost deosebite,
Le voi păstra în gând
Și-n inimă pe toate.
Nu am remușcări,
Chiar dacă am greșit.
Am luat decizii,
Așa cum am stiut.
Pe toate le-am facut,
Să iasă cât mai bine,
Chiar dacă n-am ținut,
Cont uneori de mine.
Voi supraviețui,
Voi merge mai departe.
Clipe vor mai fi,
Le voi trăi pe toate.
Chiar și pe cele grele,
Ce mă vor doborî,
Voi trece peste peste ele.
Voi supraviețui!
Nu am regrete
Și nici nu murdăresc,
Clipele trecute
Ce le-am trăit intens.
N-am să le uit nicicând.
Au fost deosebite,
Le voi păstra în gând
Și-n inimă pe toate.
Nu am remușcări,
Chiar dacă am greșit.
Am luat decizii,
Așa cum am stiut.
Pe toate le-am facut,
Să iasă cât mai bine,
Chiar dacă n-am ținut,
Cont uneori de mine.
Voi supraviețui,
Voi merge mai departe.
Clipe vor mai fi,
Le voi trăi pe toate.
Chiar și pe cele grele,
Ce mă vor doborî,
Voi trece peste peste ele.
Voi supraviețui!
În mii de feluri
Autor:Livia Bătăiosu
În mii de feluri ți-am văzut lumina
Dar, azi o văd atât de pală
Și-n tot atâtea ți-am simțit căldura
Dar, azi e ca piatra în răceală.
Te simt departe peste mii de ani,
Te zbați in propriul întuneric,
În mii de feluri mi te-arăți
De am pierdut sirul numeric.
Și te-am dorit în tot atâtea mii
De zile, ore si minute nesfârșite,
De ce nu poți din nou să fii,
Doar pentru mine-n mii de feluri diferite?
Adânc te simt și parcă mii de ani,
Am trăit doar pentru tine, suflet,
Ce mi-ai zdrobit ființa-n așchii mii,
Mii de țepușe otrăvite.
Și încă te aștept în mii de anotimpuri,
Toate primăveri cu adieri înmiresmate,
Și-n puritatea ploilor cu picuri,
Ce fața cu blândețe or să-mi scalde.
În mii de feluri vei simți iubirea,
Căci luna te va ocroti…întruna,
Iar miile de stele cu una între ele
Te va iubi etern, în mii de feluri…totdeauna.
În mii de feluri ți-am văzut lumina
Dar, azi o văd atât de pală
Și-n tot atâtea ți-am simțit căldura
Dar, azi e ca piatra în răceală.
Te simt departe peste mii de ani,
Te zbați in propriul întuneric,
În mii de feluri mi te-arăți
De am pierdut sirul numeric.
Și te-am dorit în tot atâtea mii
De zile, ore si minute nesfârșite,
De ce nu poți din nou să fii,
Doar pentru mine-n mii de feluri diferite?
Adânc te simt și parcă mii de ani,
Am trăit doar pentru tine, suflet,
Ce mi-ai zdrobit ființa-n așchii mii,
Mii de țepușe otrăvite.
Și încă te aștept în mii de anotimpuri,
Toate primăveri cu adieri înmiresmate,
Și-n puritatea ploilor cu picuri,
Ce fața cu blândețe or să-mi scalde.
În mii de feluri vei simți iubirea,
Căci luna te va ocroti…întruna,
Iar miile de stele cu una între ele
Te va iubi etern, în mii de feluri…totdeauna.
O stea în întuneric
Autor:Livia Bătăiosu
Pierdusem crez și suflet și speranță,
Traiam o agonie lipsită de esență,
Eram un corp inert, un cub de gheață,
Eram și nu eram…în viață.
O stea, o mica stea necunoscuta mie,
În trupu-i m-a atras sau a pătruns în mine,
Oblojindu-mi rana ce-n suflet o aveam,
Îmi dădea putere atunci când o priveam.
E steaua mea, minunea apăruta din neant,
Ce-n raze mă răsfață iubindu-mă cu drag.
În nopți îi simt caldura, o port mereu în gând,
Căci sfântă-i e lumina trimisă din înalt.
Pe pulberea lăsată pășesc spre fericire,
Pasul mi-l îndrumă și-mi pune cunună,
Sa ii fiu alături catre nemurire,
Învingând vecia ținându-ne de mână.
Scânteie-mi ești micuță-mare stea,
Ce m-ai trezit din lacrimi și durere,
Datoare-ți sunt cu viața mea,
Primește-mi sufletul cu măngâiere.
Pierdusem crez și suflet și speranță,
Traiam o agonie lipsită de esență,
Eram un corp inert, un cub de gheață,
Eram și nu eram…în viață.
O stea, o mica stea necunoscuta mie,
În trupu-i m-a atras sau a pătruns în mine,
Oblojindu-mi rana ce-n suflet o aveam,
Îmi dădea putere atunci când o priveam.
E steaua mea, minunea apăruta din neant,
Ce-n raze mă răsfață iubindu-mă cu drag.
În nopți îi simt caldura, o port mereu în gând,
Căci sfântă-i e lumina trimisă din înalt.
Pe pulberea lăsată pășesc spre fericire,
Pasul mi-l îndrumă și-mi pune cunună,
Sa ii fiu alături catre nemurire,
Învingând vecia ținându-ne de mână.
Scânteie-mi ești micuță-mare stea,
Ce m-ai trezit din lacrimi și durere,
Datoare-ți sunt cu viața mea,
Primește-mi sufletul cu măngâiere.
În fiecare dimineață
Autor:Livia Bataiosu
În fiecare dimineața
Fereastra-mi râde…printre flori
Doi ochi ce mă privesc, înalță
Priviri arzătoare…mistice iubiri.
Trandafiri si sânziene
Răsărite de niciunde
Îmi zâmbesc pline de rouă,
Stând în mâna ta, iubite.
Râd săgalnic, vin spre tine,
Te retragi și eu voiesc
Un sărut…tu fugi de mine
Dar te-ntorci…eu te primesc.
Căci tanjesc de-o sarutare
Ce-am s-o fur printre, petale
De pe buze aromate
Cu miros de mure coapte.
In vârtej de sanziene
Și cu iz de trandafiri,
În fereastră te văd iară,
Îmi zambești la fel ca ieri.
Ș-apoi mâine dimineață
Când fereastra-mi va zâmbi,
Te-oi cuprinde iar in brate,
Tu vei sta…eu…voi fugi.
În fiecare dimineața
Fereastra-mi râde…printre flori
Doi ochi ce mă privesc, înalță
Priviri arzătoare…mistice iubiri.
Trandafiri si sânziene
Răsărite de niciunde
Îmi zâmbesc pline de rouă,
Stând în mâna ta, iubite.
Râd săgalnic, vin spre tine,
Te retragi și eu voiesc
Un sărut…tu fugi de mine
Dar te-ntorci…eu te primesc.
Căci tanjesc de-o sarutare
Ce-am s-o fur printre, petale
De pe buze aromate
Cu miros de mure coapte.
In vârtej de sanziene
Și cu iz de trandafiri,
În fereastră te văd iară,
Îmi zambești la fel ca ieri.
Ș-apoi mâine dimineață
Când fereastra-mi va zâmbi,
Te-oi cuprinde iar in brate,
Tu vei sta…eu…voi fugi.
O zi mohorâtă
Autor:Livia Bătăiosu
O zi mohorâtă și cenușie.
Păsări nu cântă , vânt nu adie.
Soarele-n colț stă atârnat,
Învelit de un nor, întunecat.
Fumuriu este totul și fără vlagă,
Florile-s triste și vor să șteargă,
Lacrima lor c-o frunză moartă,
Care-n cădere de ele se agață.
Salcia plânge cu crengi alungite.
Frunzele pale si prea inerte,
Ajung în lacul și el adormit,
Ce susur nu are și nici clipocit.
Un greiere sare dar, negrul lui,
Mai multă tristețe dă ochiului.
E melancolic și deprimat.
Nu are chef nici de cântat.
Păsări nu sunt ,nici ciripit.
În cuib cu puii au ațipit.
Ce liniste grea , apăsătoare,
Totul e sumbru, fără vigoare.
O zi mohorâtă și cenușie.
Păsări nu cântă , vânt nu adie.
Soarele-n colț stă atârnat,
Învelit de un nor, întunecat.
Fumuriu este totul și fără vlagă,
Florile-s triste și vor să șteargă,
Lacrima lor c-o frunză moartă,
Care-n cădere de ele se agață.
Salcia plânge cu crengi alungite.
Frunzele pale si prea inerte,
Ajung în lacul și el adormit,
Ce susur nu are și nici clipocit.
Un greiere sare dar, negrul lui,
Mai multă tristețe dă ochiului.
E melancolic și deprimat.
Nu are chef nici de cântat.
Păsări nu sunt ,nici ciripit.
În cuib cu puii au ațipit.
Ce liniste grea , apăsătoare,
Totul e sumbru, fără vigoare.
În amurg
Autor:Livia Bătăiosu
Se așterne amurgul și ceața se lasă,
Peste câmpuriși văi ca o patură groasă.
Îmbracă copiii ce încă la joacă,
N-au obosit, sunt cârduri la poartă.
Din laptele alb se aud încă glasuri,
De parc-ar vorbi ceața lăptoasă,
Ce-a pus stăpânire până în ceruri,
Cu abur și apă înecăcioasă.
Vântul adie și-o risipește,
Din nou ceru-n amurg strălucește.
Stele și nori întunecați,
Încet se așează pe cer răsfirați.
Alunecă totul din amurg către noapte
Și fiarele nopții încep să se arate.
Lumina-i cuprinsa de-ntuneric treptat
Care, se așează cu negrul său mat.
Amurgul sfârșește în noaptea adâncă,
Când luna-i pe cer, cucuvelele cântă.
De negura nopții când totu-i cuprins,
Amurgul se lasă pe aripi de vis.
Se așterne amurgul și ceața se lasă,
Peste câmpuriși văi ca o patură groasă.
Îmbracă copiii ce încă la joacă,
N-au obosit, sunt cârduri la poartă.
Din laptele alb se aud încă glasuri,
De parc-ar vorbi ceața lăptoasă,
Ce-a pus stăpânire până în ceruri,
Cu abur și apă înecăcioasă.
Vântul adie și-o risipește,
Din nou ceru-n amurg strălucește.
Stele și nori întunecați,
Încet se așează pe cer răsfirați.
Alunecă totul din amurg către noapte
Și fiarele nopții încep să se arate.
Lumina-i cuprinsa de-ntuneric treptat
Care, se așează cu negrul său mat.
Amurgul sfârșește în noaptea adâncă,
Când luna-i pe cer, cucuvelele cântă.
De negura nopții când totu-i cuprins,
Amurgul se lasă pe aripi de vis.
O zi proastă
Autor:Livia Bătăiosu
N-am dormit deloc,
Nici de mâncat nu am putut
Și plouă afară tare, plouă peste tot.
Eu…bine nu mă simt.
Ploaia mă apasă,
Pe suflet ca o piatră grea.
Tristețea mă sufocă,
Sporește starea rea.
Îmi vin amintiri,
Nu prea bune nici plăcute.
Îmi vine rău sa plâng,
Dar mă abțin, stau pe tăcute.
Am palpitații…
Asta-i inima.
Oare ce-o mai vrea?
Cred că știu dar, n-am să spun.
Ah!...și capul ce mă doare.
Parcă-s o epavă.
Nu am chef de nimeni,
Nici măcar de mine.
Unii ma stresează,
Cu Salam si Guță.
Aș fugi de acasă.
Ufff!...mă agasează.
Nimeni nu intreabă,
De persoana mea.
Astăzi sunt ,cred,nevăzută,
Nimeni nu mă vrea.
Si de ce m-ar vrea?
Asta-i întrebarea cheie.
Eu, nu am răspuns la ea.
Ma doare si măseaua.
Iar m-am enervat….
Hai că am plecat..!!!
N-am dormit deloc,
Nici de mâncat nu am putut
Și plouă afară tare, plouă peste tot.
Eu…bine nu mă simt.
Ploaia mă apasă,
Pe suflet ca o piatră grea.
Tristețea mă sufocă,
Sporește starea rea.
Îmi vin amintiri,
Nu prea bune nici plăcute.
Îmi vine rău sa plâng,
Dar mă abțin, stau pe tăcute.
Am palpitații…
Asta-i inima.
Oare ce-o mai vrea?
Cred că știu dar, n-am să spun.
Ah!...și capul ce mă doare.
Parcă-s o epavă.
Nu am chef de nimeni,
Nici măcar de mine.
Unii ma stresează,
Cu Salam si Guță.
Aș fugi de acasă.
Ufff!...mă agasează.
Nimeni nu intreabă,
De persoana mea.
Astăzi sunt ,cred,nevăzută,
Nimeni nu mă vrea.
Si de ce m-ar vrea?
Asta-i întrebarea cheie.
Eu, nu am răspuns la ea.
Ma doare si măseaua.
Iar m-am enervat….
Hai că am plecat..!!!
În adiere…
Autor:Livia Bătăiosu
În adiere azi mi-am găsit alinarea,
Am închis ochii și i-am simțit sărutul.
Fiori reci și calzi mi-au atins obrazul,
Cu săruturi reci in trecerea lui vântul.
Eram cuprinsă în îmbrățișarea rece,
Ce-mi cuprindea trupul și privirea.
În adiere azi mi-am găsit alinarea
Și-n lacrima căzuta în tăcere.
M-am lăsat purtată pe aripi de vânt,
Vântul să-mi șteargă suspinul în treacăt,
Să-i simt alinarea, să-i fur adierea,
Să mă ducă cu ea, să-mi găsesc mângâierea.
În adiere azi mi-am găsit alinarea….
Am închis ochii și i-am simțit sărutul.
Fiori reci și calzi mi-au atins obrazul,
Cu săruturi reci in trecerea lui vântul.
Eram cuprinsă în îmbrățișarea rece,
Ce-mi cuprindea trupul și privirea.
În adiere azi mi-am găsit alinarea
Și-n lacrima căzuta în tăcere.
M-am lăsat purtată pe aripi de vânt,
Vântul să-mi șteargă suspinul în treacăt,
Să-i simt alinarea, să-i fur adierea,
Să mă ducă cu ea, să-mi găsesc mângâierea.
În adiere azi mi-am găsit alinarea….
O ! Noapte….
Autor :Livia Bătăiosu
O ! Noapte ce în veșmânt m-acoperi,
Frâu liber dai, izvoare curgatoare
Ce îmi inundă trupul în adâncuri,
Cu visuri și gândiri îmbietoare.
Cuvinte…șoapte-n inimă pătrunse,
Trăiri ascunse-n salba luminoasă,
Pe aripile tale zburdă și aprinse,
Se pierd zburând prin haina-ntunecoasă.
Alină-mi sufletul ce rătăcește,
Printre stele și luceferi căutănd
Liniște…împlinirea ce-i lipsește.
Dăruiește-i! Că-l văd rătăcind.
O! Noapte…arată-mi calea către izbăvire,
Cu darul tău acoperă-mi privirea,
În mâna-ntinsă vreau sa țin trăirea,
Să-mi simt destinul,sa-mi ating menirea.
Și i du-mă către cele neguri,
Unde lumina mă așteaptă.
Ascunde-ma în zări și visuri,
Să pot păși spre lumea căutată.
O ! Noapte ce în veșmânt m-acoperi,
Frâu liber dai, izvoare curgatoare
Ce îmi inundă trupul în adâncuri,
Cu visuri și gândiri îmbietoare.
Cuvinte…șoapte-n inimă pătrunse,
Trăiri ascunse-n salba luminoasă,
Pe aripile tale zburdă și aprinse,
Se pierd zburând prin haina-ntunecoasă.
Alină-mi sufletul ce rătăcește,
Printre stele și luceferi căutănd
Liniște…împlinirea ce-i lipsește.
Dăruiește-i! Că-l văd rătăcind.
O! Noapte…arată-mi calea către izbăvire,
Cu darul tău acoperă-mi privirea,
În mâna-ntinsă vreau sa țin trăirea,
Să-mi simt destinul,sa-mi ating menirea.
Și i du-mă către cele neguri,
Unde lumina mă așteaptă.
Ascunde-ma în zări și visuri,
Să pot păși spre lumea căutată.
Imi rupi inima
Autor:Livia Bătăiosu
Îmi rupi inima.
Rămâi! Nu pleca!
Nu-mi vezi lacrima?
E suferința mea.
Ești tot ce am,
Tot ce am nevoie.
Încă n-ai aflat?
Ești a mea scânteie.
Ești inima mea,
Sufletul meu scump
Dacă vei pleca,
Dorul cum îl frang?
Rămâi încă o clipă
Pentru eternitate.
Lasă-mi o portiță,
Către libertate.
Libertate spre tine.
Nu pleca! Nu te ascunde!
Spune-mi că mâine,
Îmi vei surâde.
Lasă-mi universùl,
Creat doar de noi.
Trăiește visul,
Trăiește-l în doi.
Îmi rupi inima.
Rămâi! Nu pleca!
Nu-mi vezi lacrima?
E suferința mea.
Ești tot ce am,
Tot ce am nevoie.
Încă n-ai aflat?
Ești a mea scânteie.
Ești inima mea,
Sufletul meu scump
Dacă vei pleca,
Dorul cum îl frang?
Rămâi încă o clipă
Pentru eternitate.
Lasă-mi o portiță,
Către libertate.
Libertate spre tine.
Nu pleca! Nu te ascunde!
Spune-mi că mâine,
Îmi vei surâde.
Lasă-mi universùl,
Creat doar de noi.
Trăiește visul,
Trăiește-l în doi.
OCHII-oglinda sufletului
Autor:Livia Bătăiosu
Ochii nu mint, ei nu te-ascund,
Oglinda sufletului sunt.
Și poți afla-n lucirea lor,
Trăirea ta ,trăirea lor.
Tu negreșit esti fericit,
Când strălucesc și-s plini de viață.
Un ochi înlăcrimat ți-arată,
Durerea care-n ei o poartă.
Și de-s umbriți fără lucire,
Sufletul tău este pierdut,
De îndoieli și de durere,
De deznădejdea din trecut.
Privirea crunta,înțepata,
O au tiranii, oameni rai.
Cu-n zâmbet fals, gura crispată,
Nu pot ascunde ce simt ei.
Invidia o afli-ntotdeauna,
În ochi pieziși lingușitori.
La mincinosi dulce-i privirea,
Ca mierea-n lașitatea lor.
Mai sunt si ochii împietriți,
De groază și de spaimă,
De sticlă e privirea lor,
Sunt nemișcați și plini de teamă.
Cei plini de har si dăruire,
Au ochii calzi, iubirea lor,
O vezi în ochi, a lor blândețe,
E peste tot pe chipul lor.
Sunt și priviri întrebătoare,
Ochi curioși, cercetători.
Vei mai afla ochi în visare,
Ce sunt pierduți în lumea lor
Nu poți ascunde nici mima,
Vreun sentiment interior,
Ei te vor spune, vor trăda.
De gura spune altceva.
Ochii nu mint, ei nu te-ascund,
Oglinda sufletului sunt.
Și poți afla-n lucirea lor,
Trăirea ta ,trăirea lor.
Tu negreșit esti fericit,
Când strălucesc și-s plini de viață.
Un ochi înlăcrimat ți-arată,
Durerea care-n ei o poartă.
Și de-s umbriți fără lucire,
Sufletul tău este pierdut,
De îndoieli și de durere,
De deznădejdea din trecut.
Privirea crunta,înțepata,
O au tiranii, oameni rai.
Cu-n zâmbet fals, gura crispată,
Nu pot ascunde ce simt ei.
Invidia o afli-ntotdeauna,
În ochi pieziși lingușitori.
La mincinosi dulce-i privirea,
Ca mierea-n lașitatea lor.
Mai sunt si ochii împietriți,
De groază și de spaimă,
De sticlă e privirea lor,
Sunt nemișcați și plini de teamă.
Cei plini de har si dăruire,
Au ochii calzi, iubirea lor,
O vezi în ochi, a lor blândețe,
E peste tot pe chipul lor.
Sunt și priviri întrebătoare,
Ochi curioși, cercetători.
Vei mai afla ochi în visare,
Ce sunt pierduți în lumea lor
Nu poți ascunde nici mima,
Vreun sentiment interior,
Ei te vor spune, vor trăda.
De gura spune altceva.
Imi ești drag
Autor:Livia Bătăiosu
Iubirea pentru tine-i nesecată,
Izvor de fericire și speranță,
Îmi ești drag când dorul se înalță,
Și fuge voios spre tine-n dimineață.
Seara înainte de culcare,
Îmi este drag de *Noapte bună*,
Să-ți dau și-o mică sărutare.
Să-ți fie noaptea cât mai lină.
Îmi ești drag când mă alinți,
Când îmi vorbești și îmi zâmbești.
Atunci când eu te scot din minți,
Îmi este drag că te agiți.
Îmi esti drag că îți sunt dragă,
Că totu-i numai pentru noi
Și de-or dori să ne desparta,
Îmi este drag ca vom fi doi.
Iubirea noastră-i scrisă-n stele,
În vieți multe va trăi.
Or duce-o stelele cu ele,
Oriunde ea ne va gasi.
Îmi ești drag că ești al meu
Și vei fi pe mai departe.
Voi fi acolo-n drumul tau,
Nimic nu ne poate desparte.
Iubirea pentru tine-i nesecată,
Izvor de fericire și speranță,
Îmi ești drag când dorul se înalță,
Și fuge voios spre tine-n dimineață.
Seara înainte de culcare,
Îmi este drag de *Noapte bună*,
Să-ți dau și-o mică sărutare.
Să-ți fie noaptea cât mai lină.
Îmi ești drag când mă alinți,
Când îmi vorbești și îmi zâmbești.
Atunci când eu te scot din minți,
Îmi este drag că te agiți.
Îmi esti drag că îți sunt dragă,
Că totu-i numai pentru noi
Și de-or dori să ne desparta,
Îmi este drag ca vom fi doi.
Iubirea noastră-i scrisă-n stele,
În vieți multe va trăi.
Or duce-o stelele cu ele,
Oriunde ea ne va gasi.
Îmi ești drag că ești al meu
Și vei fi pe mai departe.
Voi fi acolo-n drumul tau,
Nimic nu ne poate desparte.
Oglinda
Autor:Livia Bătăiosu
Noroiul rânced, noaptea rece,
Încearcă iar să mă cuprindă.
Prin fața ochilor îmi trece,
Viața mea, ca o oglindă.
Mă privesc în ochi, atât de triști!
Atunci ca și acum,mereu,
Și când zâmbesc ei sunt umbriți
De asteptări, dorinți pe care eu
Le-am tot chemat in drumul meu.
Privesc oglinda ne-ncetat,
Îmi caut raza de lumină,
Nu-i în trecut, e-n visul meu.
Să cred în el îmi este teamă,
Poate zorii îl vor risipi
Și-atunci tristeți mă vor cuprinde,
Sufletu-mi va îngheța și va muri,
Nicicând nu voi putea din nou surâde.
Doar visul mi-a rămas, un ultim pas,
Și-l văd frumos, oglinda mi-l arată,
Atunci și ochii mei în râs,
Se vor scălda cum n-au făcut-o niciodată.
Noroiul rânced, noaptea rece,
Încearcă iar să mă cuprindă.
Prin fața ochilor îmi trece,
Viața mea, ca o oglindă.
Mă privesc în ochi, atât de triști!
Atunci ca și acum,mereu,
Și când zâmbesc ei sunt umbriți
De asteptări, dorinți pe care eu
Le-am tot chemat in drumul meu.
Privesc oglinda ne-ncetat,
Îmi caut raza de lumină,
Nu-i în trecut, e-n visul meu.
Să cred în el îmi este teamă,
Poate zorii îl vor risipi
Și-atunci tristeți mă vor cuprinde,
Sufletu-mi va îngheța și va muri,
Nicicând nu voi putea din nou surâde.
Doar visul mi-a rămas, un ultim pas,
Și-l văd frumos, oglinda mi-l arată,
Atunci și ochii mei în râs,
Se vor scălda cum n-au făcut-o niciodată.
Îmi e atât de greu
Autor:Livia Bătăiosu
Parcă cerul m-a strivit
Și-mi e atât de greu să mă ridic.
Sunt ca umbra de pământ lipită,
Sau ca un bob de rouă pe floarea ofilită.
Sunt ca un picure de apa ce pământu-l soarbe
Sau ca vântul ce pe câmp se pierde.
Îmi e atât de greu să privesc în lume,
Nu pot să mă ridic, nici să trăiesc ca mine.
Sunt ca firul de nisip rătăcit în mare,
Plimbat de colo-colo fără o țintă anume.
Îmi este greu să mă opresc la țărm,
Totul e străin acum în jurul meu.
Sunt ca o floare ce i-a pierit mirosul,
Ca un obiect ce nu-și găsește rostul.
Îmi e atat de greu să mă găsesc pe mine,
Mă caut dar, nu-s de găsit niciunde.
Ca un suspin trăiesc în pieptul meu,
Sunt ca veninul ce-l înghit mereu.
Îmi e atât de greu spre soare să privesc,
Trăiesc în întuneric, aici mă regăsesc.
Sunt o culoare neagră fără strălucire
Și mă furișez în neagra-mi rătăcire.
Nu vreau să văd lumina ce mă obosește,
Îmi e atât de greu să cred că-n mine ea lucește.
Sunt ca un ciob de sticlă măcinat,
Viața m-a lovit și am căzut prea crunt.
Îmi e atât de greu din nou să mă ridic,
De data asta cred ca nici măcar nu-ncerc.
Parcă cerul m-a strivit
Și-mi e atât de greu să mă ridic.
Sunt ca umbra de pământ lipită,
Sau ca un bob de rouă pe floarea ofilită.
Sunt ca un picure de apa ce pământu-l soarbe
Sau ca vântul ce pe câmp se pierde.
Îmi e atât de greu să privesc în lume,
Nu pot să mă ridic, nici să trăiesc ca mine.
Sunt ca firul de nisip rătăcit în mare,
Plimbat de colo-colo fără o țintă anume.
Îmi este greu să mă opresc la țărm,
Totul e străin acum în jurul meu.
Sunt ca o floare ce i-a pierit mirosul,
Ca un obiect ce nu-și găsește rostul.
Îmi e atat de greu să mă găsesc pe mine,
Mă caut dar, nu-s de găsit niciunde.
Ca un suspin trăiesc în pieptul meu,
Sunt ca veninul ce-l înghit mereu.
Îmi e atât de greu spre soare să privesc,
Trăiesc în întuneric, aici mă regăsesc.
Sunt o culoare neagră fără strălucire
Și mă furișez în neagra-mi rătăcire.
Nu vreau să văd lumina ce mă obosește,
Îmi e atât de greu să cred că-n mine ea lucește.
Sunt ca un ciob de sticlă măcinat,
Viața m-a lovit și am căzut prea crunt.
Îmi e atât de greu din nou să mă ridic,
De data asta cred ca nici măcar nu-ncerc.
Omul de lângă mine
Autor:Livia Bătăiosu
Când totu-mi pare fără sens,
Când viața mă îngenunchează,
Când drumu-n față mi-e închis,
El este aici mă-ncurajează.
Când ochii neguri îmi cuprind,
El rază pentru mine este.
E-n fața mea, îl văd zâmbind
Și alungă de pe chip a mea tristețe.
Când lacrimi grele de durere,
Ma răvășesc, mă copleșesc,
El îmi aduce mângâiere,
La pieptul lui mă liniștesc.
Când de suspine-mi crapă pieptul
Și inima să stea ar vrea,
El mă cuprinde-i simt sărutul,
E-atat de adânc în viața mea.
Când sufletul ar vrea să fugă,
Din al meu trup prea chinuit,
Cu-a lui blândețe îmi alungă,
Tot răul ce m-a bântuit.
Iubirea lui mă copleseste, mă-nfioară.
E cel pe care l-am dorit mereu.
N-aș vrea să-i fiu doar o povară,
Îl voi iubi la fel de mult și eu.
Și de-i departe-l simt aproape.
Durerea și iubirea ne-a unit.
Ne sprijinim, suntem aproape,
Suntem un suflet….FERICIT.
Când totu-mi pare fără sens,
Când viața mă îngenunchează,
Când drumu-n față mi-e închis,
El este aici mă-ncurajează.
Când ochii neguri îmi cuprind,
El rază pentru mine este.
E-n fața mea, îl văd zâmbind
Și alungă de pe chip a mea tristețe.
Când lacrimi grele de durere,
Ma răvășesc, mă copleșesc,
El îmi aduce mângâiere,
La pieptul lui mă liniștesc.
Când de suspine-mi crapă pieptul
Și inima să stea ar vrea,
El mă cuprinde-i simt sărutul,
E-atat de adânc în viața mea.
Când sufletul ar vrea să fugă,
Din al meu trup prea chinuit,
Cu-a lui blândețe îmi alungă,
Tot răul ce m-a bântuit.
Iubirea lui mă copleseste, mă-nfioară.
E cel pe care l-am dorit mereu.
N-aș vrea să-i fiu doar o povară,
Îl voi iubi la fel de mult și eu.
Și de-i departe-l simt aproape.
Durerea și iubirea ne-a unit.
Ne sprijinim, suntem aproape,
Suntem un suflet….FERICIT.
Îmi e atât de dor
Autor:Livia Bătăiosu
Imi e atât de dor!
Atât de mult tu îmi lipsești.
Închid ochii și te văd.
Cum mă privești. Zâmbești.
Un zâmbet numai pentru mine,
Pe gura ta prea mult dorită.
Aduce liniștea cu tine
Și mult mă face fericită.
Întind o mână sa te ating,
Ce caută în gol obrazul fin.
În dor mă-nec, încet mă sting,
Mă doare dorul, greu îl simt.
Îți caut dorul cu al meu gând,
La mine să te aducă-n graba.
O lacrimă îmi scapa atingând,
Buzele-n dor ce te așteaptă.
Atât de dor mi-e să te simt,
Sa te sărut,să te cuprind,
Să te am doar pentru mine.
Îmi lipsești. Ce dor îmi e de tine.
Închid ochii și te aud,
Ești lângă mine și te alint.
În doruri multe te cuprind.
Îți este dor. Te simt.
Imi e atât de dor!
Atât de mult tu îmi lipsești.
Închid ochii și te văd.
Cum mă privești. Zâmbești.
Un zâmbet numai pentru mine,
Pe gura ta prea mult dorită.
Aduce liniștea cu tine
Și mult mă face fericită.
Întind o mână sa te ating,
Ce caută în gol obrazul fin.
În dor mă-nec, încet mă sting,
Mă doare dorul, greu îl simt.
Îți caut dorul cu al meu gând,
La mine să te aducă-n graba.
O lacrimă îmi scapa atingând,
Buzele-n dor ce te așteaptă.
Atât de dor mi-e să te simt,
Sa te sărut,să te cuprind,
Să te am doar pentru mine.
Îmi lipsești. Ce dor îmi e de tine.
Închid ochii și te aud,
Ești lângă mine și te alint.
În doruri multe te cuprind.
Îți este dor. Te simt.
Omul-șarpe
Autor:Livia Bătăiosu
Un om-șarpe am întâlnit,
Cu vorbe dulci, mieroase.
Frumos si sincer m-a mințit,
Cu purtări si sentimente alese.
Cuvinte blânde și smerite,
Îmbrăca a mea ureche care,
Le credea neprețuite,
Fără urmă de trădare.
Cu ascunsa lui minciună,
Sufletul mi l-a strivit.
Fără urmă de-ndoială,
Inima mea l-a primit.
Când pluteam, eram în vise,
Colții lui rău m-au străpuns.
Am trăit dureri imense,
Trup si suflet mi-a distrus.
Omul-șarpe ce venise,
Să-mi aducă fericire,
A ucis cu false vise,
Tot ce se numea trăire.
Mi-a luat suflet, credință,
Tot ce-aveam eu mai de preț
Și a lăsat doar suferință,
Dor în lacrimi și dispreț.
Un om-șarpe am întâlnit,
Cu vorbe dulci, mieroase.
Frumos si sincer m-a mințit,
Cu purtări si sentimente alese.
Cuvinte blânde și smerite,
Îmbrăca a mea ureche care,
Le credea neprețuite,
Fără urmă de trădare.
Cu ascunsa lui minciună,
Sufletul mi l-a strivit.
Fără urmă de-ndoială,
Inima mea l-a primit.
Când pluteam, eram în vise,
Colții lui rău m-au străpuns.
Am trăit dureri imense,
Trup si suflet mi-a distrus.
Omul-șarpe ce venise,
Să-mi aducă fericire,
A ucis cu false vise,
Tot ce se numea trăire.
Mi-a luat suflet, credință,
Tot ce-aveam eu mai de preț
Și a lăsat doar suferință,
Dor în lacrimi și dispreț.
Imi bate inima
Autor:Livia Bătăiosu
Îmi bate inima când mă-nfioară vântul
Și-i simt blândețea strecurându-se alene,
Printre gene, pe obrazu-mi mângăindu-l,
Cu a sa răcoare sărutându-mă devreme.
Când cireșul înflorit floarea-și scutură în păru-mi,
Printre flori alerg zburdând
Și-mi bate inima în pieptu-mi,
Când le sărut cu drag, râzând.
Îmi bate tare când mă joc cu umbra,
Ce mă-nsoțește peste tot,
O cert că umblă ca nebuna,
S-o fac să înțeleagă, eu nu pot.
Îmi bate inima când primăvara,
Mă cuprinde-n brațele-i pline cu flori
Și-n noapte mi se-nchide geana,
Ocrotită-n taină de ai dimineții zori.
Si-mi bate tare cu putere când,
Mă simt iubita și pot dărui,
Când fericirea mă pătrunde în adânc,
Mă bucur mult ca pot împărți.
Că pot împarte din a inimii bătaie
Altor inimi care știu să bată tare.
Chiar și atunci când bucuria moare,
Voi dărui din inima…doar soare.
Îmi bate inima când mă-nfioară vântul
Și-i simt blândețea strecurându-se alene,
Printre gene, pe obrazu-mi mângăindu-l,
Cu a sa răcoare sărutându-mă devreme.
Când cireșul înflorit floarea-și scutură în păru-mi,
Printre flori alerg zburdând
Și-mi bate inima în pieptu-mi,
Când le sărut cu drag, râzând.
Îmi bate tare când mă joc cu umbra,
Ce mă-nsoțește peste tot,
O cert că umblă ca nebuna,
S-o fac să înțeleagă, eu nu pot.
Îmi bate inima când primăvara,
Mă cuprinde-n brațele-i pline cu flori
Și-n noapte mi se-nchide geana,
Ocrotită-n taină de ai dimineții zori.
Si-mi bate tare cu putere când,
Mă simt iubita și pot dărui,
Când fericirea mă pătrunde în adânc,
Mă bucur mult ca pot împărți.
Că pot împarte din a inimii bătaie
Altor inimi care știu să bată tare.
Chiar și atunci când bucuria moare,
Voi dărui din inima…doar soare.
Iertați-mă
Autor:Livia Bătăiosu
Iertați-mă de am greșit,
Poate am vrut sau poate nu,
Daca cumva ați suferit,
Din vina mea sau poate nu.
Dac-am fost aspră mă iertați,
Poate din voia mea sau poate nu.
Faceți cum considerați,
Poate iertați sau poate nu.
Vă cer iertare de-am gresit,
Poate o-i mai face-o, poate nu.
Iertați-mă c-am îndrăznit
Dar, vreau să știți că-mi pare rău.
Îmi pare rău și pentru ce,
Trebuia făcut și n-am facut.
Eu am să vă iert orice,
Ati făcut sau poate nu.
Poate am vrut sau poate nu,
Daca cumva ați suferit,
Din vina mea sau poate nu.
Dac-am fost aspră mă iertați,
Poate din voia mea sau poate nu.
Faceți cum considerați,
Poate iertați sau poate nu.
Vă cer iertare de-am gresit,
Poate o-i mai face-o, poate nu.
Iertați-mă c-am îndrăznit
Dar, vreau să știți că-mi pare rău.
Îmi pare rău și pentru ce,
Trebuia făcut și n-am facut.
Eu am să vă iert orice,
Ati făcut sau poate nu.
Pace,în sufletul tau
Liniștea ți-o trimit intr-o ramura de măslin,
Dar divin dat sufletelor neliniștite,
Uită trecutul, nimic nu-i etern,
În zbucium trăiești zile si nopți nesfârșite.
Pacea în sufletul tău acum se strecoară
Printre lacrimi , deznădejde și teamă,
Nu lăsa speranța să moara,
O ramură de măslin la pace te-ndeamnă.
Nu ți-a păsat când ai trădat,
Suavul trandafir care ți-a adus iubirea,
Gingașa flore te-a iubit dar, ai uitat
Să-i dai caldura, apa și lumină.
Miresme dulci, atingeri mătăsoase,
Ți-a dăruit cu suflet și din suflet,
Acum e ofilită și cu frunze arse,
Doar spinul a ramas în al ei cuget.
O ramura micuță de maslin,
Îți întinde mâna, dă-i al tău suspin,
Ea îți poate aduce pacea, însă-n schimb
Va trebui să uiți suavul trandafir.
Dar divin dat sufletelor neliniștite,
Uită trecutul, nimic nu-i etern,
În zbucium trăiești zile si nopți nesfârșite.
Pacea în sufletul tău acum se strecoară
Printre lacrimi , deznădejde și teamă,
Nu lăsa speranța să moara,
O ramură de măslin la pace te-ndeamnă.
Nu ți-a păsat când ai trădat,
Suavul trandafir care ți-a adus iubirea,
Gingașa flore te-a iubit dar, ai uitat
Să-i dai caldura, apa și lumină.
Miresme dulci, atingeri mătăsoase,
Ți-a dăruit cu suflet și din suflet,
Acum e ofilită și cu frunze arse,
Doar spinul a ramas în al ei cuget.
O ramura micuță de maslin,
Îți întinde mâna, dă-i al tău suspin,
Ea îți poate aduce pacea, însă-n schimb
Va trebui să uiți suavul trandafir.
Ieri,azi,mâine
Autor:Livia Bătăiosu
Necunoscut, mister, speranță, viață,
Ce poate oare să-mi aducă,
Ziua de azi ce mi se așterne-n față,
Ca un covor ce soarele îl calcă?
Ce poate fi azi și n-a fost ieri?
Poate începuturi sau alte noi cărări.,
Ori drumuri închise fără ieșiri,
Ori poate nimic ca și ziua de ieri.
Poate ziua de mâine s-aduca ce azi n-a adus?
Ori maine va fi tot ziua de azi,
Cum ziua de azi e ziua de ieri,
Iar eu rătăcesc pe aceleași cărări.
Că este ieri, azi sau mâine,
Sunt aceleași zile pentru mine.
Ce-ar putea să mai aducă,
Într-un fel să mă surprindă?
Necunoscut, mister, speranță, viață,
Ce poate oare să-mi aducă,
Ziua de azi ce mi se așterne-n față,
Ca un covor ce soarele îl calcă?
Ce poate fi azi și n-a fost ieri?
Poate începuturi sau alte noi cărări.,
Ori drumuri închise fără ieșiri,
Ori poate nimic ca și ziua de ieri.
Poate ziua de mâine s-aduca ce azi n-a adus?
Ori maine va fi tot ziua de azi,
Cum ziua de azi e ziua de ieri,
Iar eu rătăcesc pe aceleași cărări.
Că este ieri, azi sau mâine,
Sunt aceleași zile pentru mine.
Ce-ar putea să mai aducă,
Într-un fel să mă surprindă?
Pădurea
Autor:Livia Bătăiosu
Prin codrul des alerg desculț,
Vorbesc în taină cu pădurea.
O clipă mă opresc s-ascult,
Cum bradu-și cântă nemurirea.
Mesteceni falnici și umbroși,
Îmi cuprind trupu-n mii de brațe.
Sunt vii și atât de secretoși.
Ascult…îi ințeleg…sunt șoapte.
Aluni cu trupu-ntins spre soare,
Parcă-s bătrânii strânși la șezătoare.
Din frunză-mi cânta o melodie,
Plină de viață, lacrimi, bucurie.
Pinii sunt triști, neputincioși,
Că-s mai firavi, frunza le cade.
Eu le zâmbesc și-i fac fricoși.
Își mișcă ramul încă verde.
În mijloc de pădure alerg desculț,
Dansând cu pomii printre umbre.
Ei imi șoptesc mișcând din frunze,
Îi înțeleg și….le răspund.
Prin codrul des alerg desculț,
Vorbesc în taină cu pădurea.
O clipă mă opresc s-ascult,
Cum bradu-și cântă nemurirea.
Mesteceni falnici și umbroși,
Îmi cuprind trupu-n mii de brațe.
Sunt vii și atât de secretoși.
Ascult…îi ințeleg…sunt șoapte.
Aluni cu trupu-ntins spre soare,
Parcă-s bătrânii strânși la șezătoare.
Din frunză-mi cânta o melodie,
Plină de viață, lacrimi, bucurie.
Pinii sunt triști, neputincioși,
Că-s mai firavi, frunza le cade.
Eu le zâmbesc și-i fac fricoși.
Își mișcă ramul încă verde.
În mijloc de pădure alerg desculț,
Dansând cu pomii printre umbre.
Ei imi șoptesc mișcând din frunze,
Îi înțeleg și….le răspund.
*
Iepurasul Urechilă
Autor:Livia Bătăiosu
Iepurașul Urechilă,
Dă o raită prin gradină,
După morcov și trifoi
Sau o varză verde-n foi.
Cu urechile ciulite,
Cam fricos cum e din fire,
Tremură la zgomote,
Inima îi tropăie.
O albina îl înțeapă:
-Treci la muncă Urechilă!
El îi spuse cam cu teamă:
-Poate te rețin.N-ai treabă?
Și începe a ronțăi,
Morcovul ce abia ieși,
Din pământul afânat,
Bun la gust și aromat.
-Urechilă! Zise albina:
-Uite vine si stăpâna,
Cu o mătură în mână
Pe spinare să ți-o pună.
Luă morcovul și-o varză,
Ca sa aiba de o salata
Și o lua la fuga iute
Ca să scape de stăpână.
-Urechilă! Hoțomane!
Pun mâna pe tine mâine
Și-o să-ți ciufulesc blăniața,
Că mi-ai stricat grădinița.
Iepurașul Urechilă,
Dă o raită prin gradină,
După morcov și trifoi
Sau o varză verde-n foi.
Cu urechile ciulite,
Cam fricos cum e din fire,
Tremură la zgomote,
Inima îi tropăie.
O albina îl înțeapă:
-Treci la muncă Urechilă!
El îi spuse cam cu teamă:
-Poate te rețin.N-ai treabă?
Și începe a ronțăi,
Morcovul ce abia ieși,
Din pământul afânat,
Bun la gust și aromat.
-Urechilă! Zise albina:
-Uite vine si stăpâna,
Cu o mătură în mână
Pe spinare să ți-o pună.
Luă morcovul și-o varză,
Ca sa aiba de o salata
Și o lua la fuga iute
Ca să scape de stăpână.
-Urechilă! Hoțomane!
Pun mâna pe tine mâine
Și-o să-ți ciufulesc blăniața,
Că mi-ai stricat grădinița.
Pădurea doarme
Autor:Livia Bătăiosu
Pădurea doarme neclintită,
Se lasă-n ceață bântuită,
De liniștea ce o-nconjoară,
Încremenit e totul sub zapadă.
Nici pas de urs și nicio ciută,
Nu mișcă rugul ce se-ncurcă,
Pe cărăruia care urcă
În ceața deasa sus pe munte.
Pe ici pe colo ,câte-un petic,
Ruginiu de frunze moarte,
Ai zice că...foșnesc frenetic,
Dar ele tac...doar zac inerte.
Si râu-i cremene sub gheață,
Iar la cascadă se înalță,
În țurțuri leneși, alungiți,
Ce stau să cadă...atârnați.
E liniște și somn și vise,
Cuprinse-n timp în vreme-nchise.
Codrul doarme prins în ceață,
Se odihnește...fără viață.
Pădurea doarme neclintită,
Se lasă-n ceață bântuită,
De liniștea ce o-nconjoară,
Încremenit e totul sub zapadă.
Nici pas de urs și nicio ciută,
Nu mișcă rugul ce se-ncurcă,
Pe cărăruia care urcă
În ceața deasa sus pe munte.
Pe ici pe colo ,câte-un petic,
Ruginiu de frunze moarte,
Ai zice că...foșnesc frenetic,
Dar ele tac...doar zac inerte.
Si râu-i cremene sub gheață,
Iar la cascadă se înalță,
În țurțuri leneși, alungiți,
Ce stau să cadă...atârnați.
E liniște și somn și vise,
Cuprinse-n timp în vreme-nchise.
Codrul doarme prins în ceață,
Se odihnește...fără viață.
Iarna jucăușă
Autor:Livia Bătăiosu
Vănt tăios și fulgi de nea
Cu parfum de iarnă aleasă,
Bat de zor pe casa mea.
Vine iarna cea geroasă.
Se strecoară peste tot,
Cu hăinuța ei cea albă.
Ne îmbracă în omăt,
Ne ascunde-n roba dalbă.
Obrajorii ni-i îngheață,
Nasu-i roșu ca și focul.
Dansuri vii răsar pe gheață,
Veselie-i în tot locul.
Săniuțe care zburdă,
Ce alunecă pe coastă
Și copii ce se-aburcă
Cu un râs sleit pe față.
Bulgări zboară printre fulgi,
Nimerind câte-un nasuc,
Prinși de-al iernii vălătuc
Se trezesc ades pe brânci.
Morcov între doi tăciuni,
Cu o oală-n loc de basc,
Omul de zăpadă râde,
De copii ce-o pățesc.
Înă iarna-i jucăusă,
Chiar de-i rece în manușă,
Ne tot cheamă prin zăpadă,
Strălucind în haina albă.
Vănt tăios și fulgi de nea
Cu parfum de iarnă aleasă,
Bat de zor pe casa mea.
Vine iarna cea geroasă.
Se strecoară peste tot,
Cu hăinuța ei cea albă.
Ne îmbracă în omăt,
Ne ascunde-n roba dalbă.
Obrajorii ni-i îngheață,
Nasu-i roșu ca și focul.
Dansuri vii răsar pe gheață,
Veselie-i în tot locul.
Săniuțe care zburdă,
Ce alunecă pe coastă
Și copii ce se-aburcă
Cu un râs sleit pe față.
Bulgări zboară printre fulgi,
Nimerind câte-un nasuc,
Prinși de-al iernii vălătuc
Se trezesc ades pe brânci.
Morcov între doi tăciuni,
Cu o oală-n loc de basc,
Omul de zăpadă râde,
De copii ce-o pățesc.
Înă iarna-i jucăusă,
Chiar de-i rece în manușă,
Ne tot cheamă prin zăpadă,
Strălucind în haina albă.
*
$
$
Pământu-i plin…
Autor:Livia Bătăiosu
Pământu-i plin de ipocriți,
Parșivi în haine de mătase.
Minciună multă-n aur țese
Și își ascund cu dibăcie cele două fețe.
Cu măști atrăgătoare își îmbracă chipul,
Să nu-i poți pătrunde, să descoperi monstrul.
Zmulgi o mască, crezi că l-ai aflat,
Dar mai are multe alte dedesubt.
Pământu-i plin de nesimțiți nevolnici,
Ce își etalează bunele intenții,
Dar la o adică își arată colții,
Si atunci descoperi cât sunt de netrebnici.
Își urmeaza scopul, călcând pe cadavre,
Strivesc vieți umile, fără îndurare.
Nesimțirea-n ei e la ea acasa,
Măcar dac-ar fi puțin dureroasă.
Pamantu-i plin și de lichele,
Ce sug vlaga din al vostru trup.
Traiesc ca paraziții prinsi pe piele,
Hrănindu-se fără sa dea nimic în schimb.
Pământu-i vrea pe cei naivi ca tine,
Ce cred în bunătate și adevăr.
Ei nu ar face rău la nimeni,
Pentru că sufletul le este pur.
Pământu-i plin de ipocriți,
Parșivi în haine de mătase.
Minciună multă-n aur țese
Și își ascund cu dibăcie cele două fețe.
Cu măști atrăgătoare își îmbracă chipul,
Să nu-i poți pătrunde, să descoperi monstrul.
Zmulgi o mască, crezi că l-ai aflat,
Dar mai are multe alte dedesubt.
Pământu-i plin de nesimțiți nevolnici,
Ce își etalează bunele intenții,
Dar la o adică își arată colții,
Si atunci descoperi cât sunt de netrebnici.
Își urmeaza scopul, călcând pe cadavre,
Strivesc vieți umile, fără îndurare.
Nesimțirea-n ei e la ea acasa,
Măcar dac-ar fi puțin dureroasă.
Pamantu-i plin și de lichele,
Ce sug vlaga din al vostru trup.
Traiesc ca paraziții prinsi pe piele,
Hrănindu-se fără sa dea nimic în schimb.
Pământu-i vrea pe cei naivi ca tine,
Ce cred în bunătate și adevăr.
Ei nu ar face rău la nimeni,
Pentru că sufletul le este pur.
Iarna
Autor:Livia Bătăiosu
E iarnă. Afară e pădurea,
Copacii falnici gem sub vânt.
Eu ii aud ,aș vrea să-i strig,
Le ințeleg durerea.Plâng….
Pe-un ochi de geam abia-i zăresc,
Iși unduie coroana.
Tot ninge, ninge ca-n povești,
Zăpada le e haina.
Mă uit din nou. E liniște acum,
Pe cer a aparut și Luna,
Tronează cu lumina ei,
Ea mângâie natura.
Un răsărit plin de lumină,
Ce ger! Necruțător cu mii de ace,
Înțeapă tot, soarele pe cer,
E rece. Stralucește și îngheață.
Mii de lumini are zapada,
Steluțe mici, mii de culori.
O pătură de licurici,
Îmbracă munții îmbietor.
Și brazii falnici verzi cândva,
Acum sunt albi parcă bătrâni,
Purtând pe brațe ,încovoiați
Omătul alb plin de lumini.
Mă uit la cer și la pământ.
Eu sunt nimic în univers,
Dar bradu-mi spune că greșesc,
Orice ființă are preț.
E iarnă. Afară e pădurea,
Copacii falnici gem sub vânt.
Eu ii aud ,aș vrea să-i strig,
Le ințeleg durerea.Plâng….
Pe-un ochi de geam abia-i zăresc,
Iși unduie coroana.
Tot ninge, ninge ca-n povești,
Zăpada le e haina.
Mă uit din nou. E liniște acum,
Pe cer a aparut și Luna,
Tronează cu lumina ei,
Ea mângâie natura.
Un răsărit plin de lumină,
Ce ger! Necruțător cu mii de ace,
Înțeapă tot, soarele pe cer,
E rece. Stralucește și îngheață.
Mii de lumini are zapada,
Steluțe mici, mii de culori.
O pătură de licurici,
Îmbracă munții îmbietor.
Și brazii falnici verzi cândva,
Acum sunt albi parcă bătrâni,
Purtând pe brațe ,încovoiați
Omătul alb plin de lumini.
Mă uit la cer și la pământ.
Eu sunt nimic în univers,
Dar bradu-mi spune că greșesc,
Orice ființă are preț.
Parte din noi
Autor:Livia Bătăiosu
În ochii tăi a răsărit lumina,
Ce m-a cuprins și mi-a dat viață,
Iar ochii mei ți-au dat voința,
Să vezi iubirea ce te-nalață.
În mana ta mi-am văzut trupul,
Trăiesc prin tine și cu tine.
Când ai s-o vezi vei fi cu gândul,
Departe…la fărâma ta din mine.
Iar gândul de îți va vorbi,
Să știi că ți-am vorbit prin el.
Tu știi că suntem doi și vom trăi,
Alături în al vieții carusel.
Nu poți sa negi și nici s-arunci,
Ce alții au scris în stele pentru tine.
Nu poți să râzi și nici să plângi,
Fără să simt, să simt totul în mine.
Și gura mea când va vorbi,
Ea va vorbi și pentru tine.
La fel cum tu mă poți simți,
Că doar trăiești prin mine.
Nu-ți cer să-ncerci să înțelegi
Căci, înțeleg eu pentru tine.
Tu simți, mă cauți dar, nu vezi.
Acum trăiești și pentru mine.
În ochii tăi a răsărit lumina,
Ce m-a cuprins și mi-a dat viață,
Iar ochii mei ți-au dat voința,
Să vezi iubirea ce te-nalață.
În mana ta mi-am văzut trupul,
Trăiesc prin tine și cu tine.
Când ai s-o vezi vei fi cu gândul,
Departe…la fărâma ta din mine.
Iar gândul de îți va vorbi,
Să știi că ți-am vorbit prin el.
Tu știi că suntem doi și vom trăi,
Alături în al vieții carusel.
Nu poți sa negi și nici s-arunci,
Ce alții au scris în stele pentru tine.
Nu poți să râzi și nici să plângi,
Fără să simt, să simt totul în mine.
Și gura mea când va vorbi,
Ea va vorbi și pentru tine.
La fel cum tu mă poți simți,
Că doar trăiești prin mine.
Nu-ți cer să-ncerci să înțelegi
Căci, înțeleg eu pentru tine.
Tu simți, mă cauți dar, nu vezi.
Acum trăiești și pentru mine.
Ia-mi iubirea
Autor:Livia Bătăiosu
Ia-mi iubirea ce m-apasă
Și dă-i viață-n fluturi de mătase.
Nu mai vreau să simt ce simt,
Vreau să uit ca te-am iubit.
Iubirea mea nu-ți este de folos,
E ceva aiurea, fără rost.
Ia-o și pune-o în floarea de cireș,
Să pot da uitării dorul ne-nțeles.
Arunc-o-n tufele de mărăcini,
Căci vreau să uit de-al meu suspin.
Arunc-o-n cele patru zări
Și spulber-o în depărtări.
Ia-mi iubirea și pune-o în crivățul ce bate,
De astăzi vreau să uit de ale tale șoapte
Și du-o în Oceanul Înghețat,
Să pot uita de tine, să uit că s-antâmplat.
De azi voi da iubirea ce nu ți-a folosit,
Uitărilor trecute și florilor din câmp.
Îți voi uita chipul, voceași privirea,
Nu voi păstra în mine nici măcar amintirea.
Și dacă arunc iubirea peste tot în lume,
Poate voi putea cumva uita de tine.
Nu vreau să simt ce simt atât de adânc in mine.
Îmi voi uita iubirea, te voi uita pe tine.
Ia-mi iubirea ce m-apasă
Și dă-i viață-n fluturi de mătase.
Nu mai vreau să simt ce simt,
Vreau să uit ca te-am iubit.
Iubirea mea nu-ți este de folos,
E ceva aiurea, fără rost.
Ia-o și pune-o în floarea de cireș,
Să pot da uitării dorul ne-nțeles.
Arunc-o-n tufele de mărăcini,
Căci vreau să uit de-al meu suspin.
Arunc-o-n cele patru zări
Și spulber-o în depărtări.
Ia-mi iubirea și pune-o în crivățul ce bate,
De astăzi vreau să uit de ale tale șoapte
Și du-o în Oceanul Înghețat,
Să pot uita de tine, să uit că s-antâmplat.
De azi voi da iubirea ce nu ți-a folosit,
Uitărilor trecute și florilor din câmp.
Îți voi uita chipul, voceași privirea,
Nu voi păstra în mine nici măcar amintirea.
Și dacă arunc iubirea peste tot în lume,
Poate voi putea cumva uita de tine.
Nu vreau să simt ce simt atât de adânc in mine.
Îmi voi uita iubirea, te voi uita pe tine.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)