Frunză călătoare

  Autor:Livia Bătăiosu

De multe ori am privit o frunză, 
Dusă de apă în susur de râu,
Dar n-am putut înțelege ce simte
Până când, frunză am devenit chiar eu.

Mă las purtată de valuri,
Izbită brutal de bușteni plutitori,
Aruncată în nisipul din maluri'
Ori prinsă în crengi ,zile în șir, uneori.

Când valuri nervoase mă rup dintre ele,
Plutesc în neștire în zbor către cer,
În piept iau cascade ce mă-neacă în ele,
Pe funduri de râu, cerșesc să respir.

Când liniștea vine peste apă și cer,
Plutesc în derivă privesc cum stingher,
Un brotac verde, mai verde ca mine,
Pe creștetu-mi umed cântecu-și pune.

Mi-e frig...și umed...și visez
Copacul dedemult și îmi doresc,
Să nu fi cunoscut vântul care,
M-a transformat în frunză călătoare.

Niciodată nu am să știu ce simte vântul
Până când nu am să fiu chiar eu vânt....

Anotimpuri

Autor: Livia Bătăiosu

Zâmbește când cireșul înflorește,
Floarea lui e pentru tine
Și aroma care îti șoptește...
Culege-mă , întinde mâna către mine.

Râzi când soarele se joacă,
În părul tău ce flutură în vânt,
Cu raza lui lumina te îmbracă...
Lasă-mă să-ți fiu veșmânt.

Melancolic fii când toamna se ițește,
În floarea veștedă ascultă dorul,
Cum picură în roua zorilor, trăiește...
Ascultă-mă în șoapta frunzelor.

Surâde iernii care-ți dăruiește,
Fulgi de nea si stele care-ți pun cunună,
Omătul rece ce cald îți vorbește...
Găsește-mă în picătura ce-a rămas în urmă.

Mărgăritare

Autor:Livia Bătăiosu

Mărgăritare-ți curg pe față,
Lasând urme luminoase spre bărbie,
Strălucesc, că-n ele poartă,
Iubirea luminoasă ce-i ascunsă-n tine.

Mărgăritare-ți ies din gura-ntredeschisă,
În șoapte și suspine cu comori ascunse,
Comori strălucitoare în suflet ferecate,
De nimeni neștiute, ținute-n bunătate.

Mărgăritare ai în privirea blândă,
Cu care mângâi inimi în sclipiri vioaie,
O privire doar, șterge orice pată,
De păreri de rău sau de răutate.

În mâini calde porți mărgăritare,
Dăruiești caldură, multă mângâiere.
Mărgăritar ți-e sufletul în care natura,
În mărgăritare și-a lăsat lumina.

Lacrimi înghețate

Autor:Livia Bătăiosu

Zdrelit e cerul parcă plânge,
Din scama norilor se scurge
Lacrimi înghețate, înghițite,
De ceața groasă pe câmpuri fulguite.

Văzduhul cerne pulbere de vată,
Desprinsă din fuiorul tors de iarnă,
Se așterne stratul de zăpadă,
Încetișor, alene…fără grabă.

Pufoasă, albă-străvezie,
Crâmpei de fulg ori păpădie,
În mii de fulgi ce și-au dat mâna,
Apare mândră-n fală iarna.

Mătase albă făurită,
De fluturi meșteri dăruită,
O înconjoara și-i dezmiardă,
Lacrima ce stă să-i cadă.

Căci cerul plânge-n puf de stele,
Fulgi de nea ce cad alene,
Printre genele-nghețate,
Duși de vânt… încet… departe.

În toate..

Autor:Livia Bătăiosu

Ceața o port într-o mână,
În cealaltă răsăritul,
Pe cap îmi stă mândra Lună,
La picioare am zenitul.

Stelele le am pe creștet,
Iar apusu-mi este flore,
Dimineața-mi este zâmbet
Cu-a ei roua ,râușoare.

Ochi-mi triști senin de cer,
Poartă-n strălucirea lor,
Fulg de nea pe obrăjor
Îmi răsare de cu zori.

Valuri mi se scaldă-n suflet
Când mai reci, când mai fierbinți,
Licurici în al meu umblet,
Ce mă poartă-n zări cuminți.

Inima îmi este caldă
Ca vulcanul liniștit,
Azi trăiesc o primăvară
Ce pe piept mi-a inflorit.

M-am născut în adiere
În troiane de omăt
Si-am prins viață-n mângâierea
Florilor de liliac…

Și-oi zbura mereu spre tine,
Cel ce știi a mă privi,
Voi răsare din nou mâine
Poate-n puf de păpădii.

Incremenită-i zarea

Autor:Livia Bătăiosu

Nici pic de vânt, nici pic de ploaie,
Nu mișcă norii-n depărtări,
Încremenită-i zarea si greoaie,
Pustiu e totul pe cenușiile cărări.

Apăsător și sufocant e timpul,
Ce parcă-n cremene e dăltuit,
E suspendat în zări acolo unde lacul
Băltește-n amorțeală liniștit.

Incremenită-i și lumina fără vlagă,
În zi stă nemișcată fără strălucire
Și soarele-i inert, sta ca o podoaba
Uitata-n colț de cer, cuprins de lâncezire.

Încremenit în zare-i sumbru totul,
Ca un tablou al unui pictor trist,
Ce și-a lăsat durerea si tot of-ul
În zarea cenușie și cerul necuprins.

În vale la izvor

Autor:Livia Bătăiosu

Jos în vale la izvor,
Unde munții își dau mâna,
Râul a-nghețat de dor,
Dor de verde…de caldură.

Rădăcini încolăcite unduiesc,
Printre pietre rupte din a munților spinare,
Pe sub frunzele din toamnă șerpuiesc,
Dând căldură pomilor înfrigurați de ger și de ninsoare.

Însetat un iepuraș apare,
Însă izvoru-i neclintit acum,
Își vede chipu-n gheață și tresare,
Mirat, își vede liniștit de drum.

În lăstărișul gol croncăne un corb,
O pată neagră pe o limbă de zăpadă,
Ecoul sparge liniștea din jur,
Trezind o veveriță ce moțăia pe-o creangă.

Izvorul însă tace sub pătura de gheață,
Gândindu-se la soare ce-l scaldă-n dimineață,
Când fluturii roiesc și păsările-i cântă,
Când iepurașul bea din apa cristalină.

In poiană

Autor:Livia Bătăiosu

Ce soare!Cu miros de lăcrămioare,
Fluturii încep să zboare.
Lumea mea e minunată,
În mult verde îmbrăcată.

Libelula se agită,
Mișcând frunza-n tufa mică,
Pițigoiul cântă iară,
Dând voios din aripioară.

Poienița-i îmbrăcată,
Galben-albul ce îl poartă,
L-a luat din sânziană
Și îl poartă ca pe haină.

Ursul mârâie la mure,
Nu cumva vulpea să-l fure.
Bradul țepii își înmoaie
În căldura de la soare.

Vulturul ușor rotește,
Sus pe norul ce plutește,
Ca un puf de păpădie,
Dus de vântul ce adie.

În mirosul de rășină,
E doar râs și voie bună.
Fermecată-n frumusețe
Și scăldată în tandrețe,
Poienița ne zâmbește.

Pădurea

Autor:Livia Bătăiosu

Prin codrul des alerg desculț,
Vorbesc în taină cu pădurea.
O clipă mă opresc s-ascult,
Cum bradu-și cântă nemurirea.

Mesteceni falnici și umbroși,
Îmi cuprind trupu-n mii de brațe.
Sunt vii și atât de secretoși.
Ascult…îi ințeleg…sunt șoapte.

Aluni cu trupu-ntins spre soare,
Parcă-s bătrânii strânși la șezătoare.
Din frunză-mi cânta o melodie,
Plină de viață, lacrimi, bucurie.

Pinii sunt triști, neputincioși,
Că-s mai firavi, frunza le cade.
Eu le zâmbesc și-i fac fricoși.
Își mișcă ramul încă verde.

În mijloc de pădure alerg desculț,
Dansând cu pomii printre umbre.
Ei imi șoptesc mișcând din frunze,
Îi înțeleg și….le răspund.

*

Pădurea doarme

Autor:Livia Bătăiosu

Pădurea doarme neclintită,
Se lasă-n ceață bântuită,
De liniștea ce o-nconjoară,
Încremenit e totul sub zapadă.

Nici pas de urs și nicio ciută,
Nu mișcă rugul ce se-ncurcă,
Pe cărăruia care urcă
În ceața deasa sus pe munte.

Pe ici pe colo ,câte-un petic,
Ruginiu de frunze moarte,
Ai zice că...foșnesc frenetic,
Dar ele tac...doar zac inerte.

Si râu-i cremene sub gheață,
Iar la cascadă se înalță,
În țurțuri leneși, alungiți,
Ce stau să cadă...atârnați.

E liniște și somn și vise,
Cuprinse-n timp în vreme-nchise.
Codrul doarme prins în ceață,
Se odihnește...fără viață.

Pe sub castani

Autor:Livia Bătăiosu

Pe sub castani pășesc ușor, îngândurată,
Privesc un felinar apoi luna curbată,
Vântul se strecoară prin frunziș,
Zăresc o veveriță ce se ascunde în desiș.

Aleea cenușie curge ca un râu,
Urcă și coboară-n lăstărișul viu,
Fluturii de noapte cuprinși voios la horă,
Mă poarta departe…într-o lume nouă.

Pulbere de stele se așterne,
Peste castani, mesteceni și visurile mele,
Ce plutesc pe aripi argintate,
Pe aleea șerpuită ce se pierde-n noapte.

Din întuneric o mână și ochi de căprioară,
Mă-mbie să-i urmez în parcul ca de ceară,
Unde năluci visează la dragostea eternă,
Pășesc către abis, pătrund în întuneric.

Mesteceni-mi cuprind trupul și m-ascund,
Mă poarta către ochii ce mă privesc profound,
Doar frunza mai foșnește și fluturii dansează.
Simt mâna…inima-mi vibrează.

Furtuna

Autor:Livia Bătăiosu

Fulgere brăzdează cerul,
Vântul parcă e turbat.
Pomii-i scutură de frunze,
Și îi culcă la pământ.

Norii negrii se așează,
Noapte e-n amiaza zilei,
Iar copii plini de groază,
Se ascund de-a lor furie.

Tunet greu străbate-n noapte,
Anunțând furtuna.
Muște, păsări speriate,
Se ascund pe apucate.

Un potop plin de furie
Peste toți se lasă.
Ploaia curge în șiroaie,
Bate-n tabla de pe casă.

Flori strivite, pomi cazuți,
Au rămas după furtună.
Un coșmar întunecat,
Ne-a trimis mama natură.

Plăcut este…

Autor:Livia Bătăiosu

Plăcut e vântul ce-nfioară,
Gingașa floare de cireș,
Ce-o scutură și o strecoară,
Plutind în dansuri îngerești.

Plăcută-i primăvara blândă,
Când ghioceii te încântă,
Când mugurii plesnesc de viată,
Iar soarele-ți sărută fața-n dimineață.

Placut, misterios e răsăritul,
Când geana-n rouă iți trezește.
Din somnul nopții îți ridică trupul,
Pentru a trăi minunea vieții.

Plăcută-i marea înspumată,
Ce-n vechi legende-ți poarta gândul
Și te trezești de val purtată,
Către abis unde te-nvăluie adâncul.

Plăcută-i aripa iubirii,
Când te cuprinde-n lumi de vis,
Când simți esența fericirii
Și totul de beție e cuprins.

Placută-i mângâierea ce răsare,
Din mâna caldă, iubitoare,
Ce îți presară trupul cu fiori
Și te dezmiarda în atingeri și plăceri.

Plăcut e și sărutul nesfârșit
Pe gura însetată, pe care a-nflorit.
Plăcut e să iubești, să fii iubit,
Să ai lângă tine tot ce ți-ai dorit.

Oricât de simplu și de mic ți s-ar părea
Un lucru, o ființă care-i lângă tine,
Privește-o ! Vei găsi ascuns în ea,
O lume de plăcere daruita ție.

Poienița

Poienița

Autor:Livia Bătăiosu

Sus pe munte la jumate,
Unde se răresc alunii,
Atârnată pe o pantă,
Poiența stă culcată,
Parcă e bătută-n cuie.

Înspre-n jos sunt veverițe,
Prin mesteceni și aluni.
Puțintel mai sus sunt brazii,
Ursul umblă printre ei.

In poiana iarba-i grasă,
Fragii stau cu burta-n sus,
Copți acum si pistruiați,
Atrag urșii cei flămânzi.

Gălbenelele prin iarba,
Valsuri fac și se dezmiardă.
Murele date-n răscopt,
Te atrag cu al lor miros.

Păsărele de tot felul,
Se aud cum ciripesc.
Deodata iși iau zborul.
Vulturi mari sus se rotesc.

Un brotac verde la soare,
Lenes doarme nici că-i pasa,
C-o furnică se strecoară,
Pe a lui piele alunecoasă.

O sopârlă în viteză,
Sperie un fluture,
Ce abia se așezase,
Pe un pui de brusture.

Într-o margine-i pârâul,
Susură curgând la vale.
El atrage o libelulă,
Obosită de plimbare.

Poienița-i gazdă bună,
Pentru mii de suflete.
Stă acolo atârnată,
Și te-asteaptă!

Cărăruia

Autor : Livia Bătăiosu

Între munții cei bătrâni,
Șerpuiește o cărăruie,
Care duce înspre stâni,
La ciobanii de pe munte.

Printre râpe se strecoară,
Ce au gurile flămânde,
Parcă așteaptă să înghită,
Tot ce trece sus pe munte.

Însă ei deloc nu-i pasă,
Urcă serpuind voioasă.
Salutând brazii in treacăt,
Fără gijă, fără teamăt.

Și tot urcă pâna-n creștet,
Unde ursii sunt stapâni,
Pașii lor călăuzește,
Catre codrii cei bătrâni.

Apoi iar coboară-n vale,
Ajungând in poieniță,
Unde mândrele fecioare,
Chicotesc la periniță.

Trece apoi și mai departe,
Către râul repezit,
Cărăruia se oprește
Lângă râu, din șerpuit.

Câmpul

Autor : Livia Bătăiosu

Pe câmp aleargă vântul,
Ținând de mână fluturi și albine.
Se aud flori sălbatice strigându-l:
-Hai!Vino! Ia-mă și pe mine.

Gărgărițe-n haine roșii, cam fricoase,
Printre firele de iarbă se ascund,
De-o sopârlă ce venise,
Dupa hrană pe acel camp.

Un bondar cu zumzet aspru,
Se tot ceartă c-o albină,
Parcă nu le ajunge câmpul,
Se-mbrâncesc pe o tulpină.

O tufă de albăstrele, țantoșe, pline de ele,
Sprijină un mac plăpând care,
Le tot roagă cu ardoare
Să-i dea doar o sărutare.

Greierele sare-ntruna agitat
Poate, prinde păpădia care i-a scapat.
O dorință a vrut să-și pună ,bietul,
Însă tocmai i-a suflat-o vântul.

Pe un trifoi cu patru foi, furnica,
Râde de-i sare cu foc burtica,
De un gândac cu ochi pe spate,
Care merge într-o parte.

Cateva fire de mentă, suflă,
Spre un soarece ce abia mergea,
Căuta mâncare sub o tufă,
Avea chef să ronțăie ceva.

Și așa din zori și până-n seară,
Pe un camp cu toții viețuiesc,
De e bucurie sau ocară,
O împart în mod frățesc.

Arșița

Autor : Livia Bătăiosu

Totu-i fierbinte și e ars,
Pământu-i fiert de atâta soare.
Toată suflarea s-a ascuns,
Pe unde a mai găsit răcoare.

Arșița-i grea. De toropeală
Nici vântul nu poate s-adie,
O fi la umbră undeva ,căzut
La fel ca noi în acalmie.

Cu frunza rasucită, suferind.
Plantele-s triste și uscate.
Ar vrea și ele un loc mai bun,
Însă la soare-s condamnate.

Pământul e brăzdat de guri căscate,
Îndreptate înspre cer sperând,
Cu-n strop de apă să le adape,
Să simtă pulsul, viața iar vibrând.

Dar soarelui nicicum nu-i pasă,
De rugi fierbinți ce se înalță.
Sulițe de foc ne dă pedeapsă,
Pentru nepăsarea noastră.

De-ar fi macar un norisor,
Caci fara nor, de unde ploaie?
De soare poate s-au ascuns,
De apriga si crunta lui vapaie.

Cuptor e cerul si pamantul.
Sleiti fara puteri in agonie.
Ne frige aerul plamanul.
Cersim un strop de apa sa ne-nvie.

Arde focul

Autor : Livia Bătăiosu

Arde focul în cămin,
Miroase a pin și a pădure.
Lumini și umbre din el vin,
Cu miresme dulci de munte.

Lemnul umed sfârâind,
Se aude-n trosnituri.
Lumina caldă ,unduind,
Îți pătrunde-n gânduri.

O lumânare arde într-un colț,
Pe o masă de salcâm.
Lumina ei jucând voios,
Pe sticla de la geam.

O blana tolanită pe podea,
În față la cămin.
Te cheama dulce înspre ea,
Să te lungești puțin.

E atât de bine și de cald,
Frumos mai este totul.
Aș vrea pe tine să te am,
Acum. Aici cu focul.

Și să privim scânteia jucăusă,
Să ne aprindă ochii în văpăi.
Vom trage apoi zăvorul de la ușă,
Vom fi doar doi, cu focul între noi.

Veșnic îndrăgostiți

Autor : Livia Bătăiosu

De tine iubire, ce-aduci mulțumire,
Vise în noapte, surâs pe obraz.
Tu alungi ura și aduci bucuria,
Ochi luminezi, ne arunci în extaz.

De tine adiere, ce cu mâini nevăzute,
Cu care pe trupuri te joci, le-nfiori.
Tu mângâi floarea și-i furi savoarea,
Cu tine o porți în dulci alinări.

De tine floare, cu a ta frumusețe
Din care, ochii flămânzi se hranesc,
Tu ești simbolul fragilități,
Îndrăgostiții prin tine vorbesc.

De tine cer, ce ne ridici ochii,
Când ruga din noi se înalță la tine.
Ești o-ntrebare pentru noi pământenii.
Am vrea să-nțelegem ale tale enigme.

De tine soare, căci fără tine,
Am fi reci și n-am izbăvi.
Tu cu lumina și cu căldură,
Ai grijă de noi ca de copii.

De tine apă, esența vieții,
În lipsa ta nimic n-ar trai.
De tine-ntrebare fără de care,
Raspuns nu ar fi, nimic nu am ști.

De lucruri mărunte ce mulți nu le vad,
Rămân nevăzute sperând că-n curând,
Vor fi tot mai mulți din cei care văd,
Îndrăgostiți veșnic de tine-PĂMÂNT-.

Amurg în munți

Autor :Livia Bătăiosu

Se furișează noaptea printre munți,
Umbrind căsuțele din vale,
Presărate ca ciupercile-bureți,
Iar fumul leneș se ridică agale.

Talăngi răsuna , se aud pe coastă,
Lătratul câinilor ce le-nsoțesc,
Ciobanii fluieră, le-ndrumă acasă,
În țarcul pregătit în care odihnesc.

În vârf de munte roșiatic cerul,
O urmă-n care soarele a uitat,
O rază rătăcită ce-nroșește norul,
Care-și pregătește patul de-nnoptat.

Fum și abur peste case urcă,
Ca o mătase fină, aburindă,
Câte-o lumină pală se zărește-n ceață,
Ce abia răzbate ieșind pe fereastră.

Luna aruncată printre brazi și fum
Își croiește drum, vrea să se arate,
Dar lumina ei palidă acum,
Zugrăvește umbre, lenevind în noapte.