Fata lunii

Autor: Livia Bătăiosu

Cu pielea albă, fragedă faptură,
E fata lunii neatinsă-n zi,
De-a soarelui lumină și caldură,
Întinsă stă privind la miazazi.

Prin camera obscură raza lunii trece
Și curge pe-al ei trup firav și voluptos,
Pe sânii feciorelnici ca marmura cea rece,
Pe chipul ei de înger cu zambet luminos.

Lumina lunii trece din ochii ei albaștrii,
Spre buzele cărnoase apoi coboară alene,
Pe gât, pe umeri și ii pune aștrii
În părul ei bălai, bogat plin de inele.

Pe coapsa-i de zeiță, o rază rătăcită,
În râuri de luminâ alintă pielea fină,
Înmărmurită stă, în gânduri e pierdută,
Dorința se citește pe fața ei divină.

Pe lună ea o roagă iubitul să-i aducă,
Pe rază să-i arate calea înspre ea.
Iubirea ei, steluța duios să i-o șoptească
Și toate la un loc să fie lângă ea.

În serile cu lună, fata lunii trece.
Înconjurați de raze și de lumina rece,
Cu al ei iubit de mână,
Se plimbă liniștiți. Acum sunt împreună.