Potaia

Autor:Livia Bătăiosu

Adulmec zi și noapte tomberoane,
Poate-oi găsi ceva ceolane,
Căci sunt un câine părăsit,
De toți lovit, deloc iubit.

Sunt plin de purici și de râie,
Nimeni nu vrea să mă mângâie,
Trăiesc prin ploaie și noroi
Și mă hrănesc de prin gunoi.

Umblu pe străzile pustii,
Să scap de lovituri, bătăi
Și mă ascund de cei copii,
Ce nu au milă de potăi.

De s-ar uita în ochii mei de câine,
Poate-ar vedea un suflet și la mine,
Căci ochi-mi lăcrimează de durere,
Când sunt lovit și fără apărare.

Și umblu noaptea prin pustie,
Căci n-am și eu un pat al meu,
În astă lume cine-ar vrea o râie,
S-o aibe în culcușul său.

Sufăr în tăcere, doar sunt câine,
Gândindu-mă că poate într-o zi,
Voi da din coadă-n fața ta stăpâne
Iar tu în brațe mă vei încălzi.

Visez la asta când mi-e frig și foame
Și când hingherii vor să mă închidă.
De ce mi-ai dat viață de câine, Doamne?
De ce nu am parte de milă?