Autor:Livia Bătăiosu
Ecoul vocilor ce le-am iubit,
Străpung giulgiul negru al uitării,
Mă strigă și mă cheamă în trecut
Și mă aruncă-n gura depărtării.
Ecouri slabe sau stridente,
Urechea-mi scaldă în vibrații,
Cu ochii caut siluete
Înspre trecutul plin de grații.
Nu sunt stafii și nici fantome,
Nicicum nu sunt halucinații,
Sunt glasuri ce-si trimit ecoul
În dulci și blânde incantații.
Ecoul sufletelor stinse,
Dansează pe al veșniciei umăr,
Sunt glasuri stinse dar aprinse,
Sunt glasuri ce-și trimit ecoul.
Căci vii rămân în amintire,
Iar eu tresar când le asemăn,
Cu cei ce sunt pe lângă mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu