Destin nescris...

Autor:Livia Bătăiosu

Mă întristează iar plămada,
Unei dorințe, unui vis,
Care mă ține încă-n nada,
Eternului destin nescris.

În frământări mă las purtată,
Spre cerul încă albăstrui,
De aștri , eu, mă las curtată,
Că alt luceafăr pe cer nu-i.

Zâmbesc amar și cu tristețe,
Șoptesc plămadei unui vis,
Că nu sunt tristă, am doar fețe
Ale destinului nescris.

Cu nopțile..

autor: Livia Bătăiosu


Cu zilele mă-mpac cumva,
Mă joc c-o rază, ascult o păsărea,
Mă uit la cer și lacrimile-mi pier
Ori mă trezesc vorbind cu florile de ger.

Când zorii pleaopa-mi udă mi-o deschid,
În brațe reci, țin strâns același gând
Ce mă doboară-n nopțile pribege,
Un gând ce nu mai vrea să plece.

Îmi sapă sufletul până la os,
Sădind un dor adânc și dureros,
Din care încolțește doar tăcere
Și înflorește-n flori-durere.

Cu zilele mă-mpac cumva...
Maschez un zâmbet, ascund lacrima.
Cu nopțile nu pot sa mă-nțeleg,
Mă copleșesc și mă ucid încet..

E iarăsi toamnă...

autor: Livia Bătăiosu

E iarăși toamnă și iar strigă,
Zilele cu friguri plumburii,
Nopțile cu brumă pică
Peste câmpuri străvezii.

Și-ncremenesc viețuitoare,
Sub coapsa ploii mohorâte,
Zvâcnind haotic aripioare,
Sub frunze coapte, amorțite.

E iarăși toamnă peste cer
Și iar va ninge fără grabă,
Sub tălpi cărunte care cern,
Melancolia fără vlagă.


Apăsător e duhul toamnei,
Sfâșietoare-i liniștea ce-o țese,
Din cețuri dese, ale doamnei,
Mătăsuri din păduri culese.

E iarăși toamnă înspre iarnă
Și-ncremenesc viețuitoare,
S-a stins si cerul de aramă,
În bruma care acum înfloare.

Somnolență...

Autor: Livia Bătăiosu

Plouă-ncet și somnoros,
Peste câmpul încă verde,
Care zace-n frig apos,
Mustăcind în zări se pierde,

Amorțite, zăpăcite,
Muștele lovesc în geam,
Precum frunzele zdrelite
Care lunecă din ram.

Vântul face piruete,
Adunând puf si scaieți,
Făcând salbe și barete,
Norilor de vată, șterși...

Stropii desenează-n praf,
Buburuze-n picățele,
Alergate de-un gândac
Somnoros...la fel ca ele.

Gândurile curg încet,
Înnotând către niciunde,
Amorțită stă în piept,
Inima în ritmuri surde.

Plouă-ncet și amorțit,
Cu stropi reci ce s-au trezit,
Ca să-mbrace-n moleșeală
Somnul, care stă s-adoarmă.

Plămadă

autor: Livia Batăiosu

Te-am plămădit din vis și neguri,
Sub al meu creștet pernă te-am făcut,
Să-mi sorbi în noapte râuri-picuri,
Ce curg din ochi-mi care te-au dorit.

Și-adorm , așa, visând la tine,
Plămadă a gândului, nălucă!
Spunându-mi că ți-e dor și că ți-e bine.
Tresar , când, noaptea e pe ducă...

Și te frământ cu mâna-nfometată,
Cu mângâieri pierdute în suspine,
Gândind la forma de-altadată,

Întregului ce astăzi zace-n mine.

Te-am plămădit în trupul meu,
Luând bucăți din suflet și din tine.
Nălucă, azi, ca tine sunt și eu,
Sunt o plămadă a-ntregului de mâine.

Răsari Lună

Autor:Livia Bătăiosu

Luna este patroana mea,sunt lunatică.

Răsari Lună înc-o noapte

Și îndrumă visul către mine,
Că lacrimi am pe dese pleoape,
În somnul care nu mai vine.

Cuprinde-mă în trupul tău
Și fă-mă una cu pământul,
Să luminez asupra lui si eu,
Că nu-mi ascultă lacrima...nici gândul.

Sau fă-mă stea să pot cădea,
În hăul nopții, noapte-n care,
Mă lupt din greu cu crucea mea,
Mă zbat în dor și n-am scăpare.

Răsari Lună înc-o noapte,
Să-mi văd Luceafărul râzând.
Apoi putea-voi către moarte,
Să mă îndrept încet...zâmbind.

Un ceas de răgaz

autor.Livia Bătăiosu


De tunet și fulger strivită mă las,
Rănită adulmec un ceas de răgaz,
Aș vrea să mă mișc dar prinsa de pas,
Înlemnesc, îngrozită de zgomotul-glas.

Pironita-mi privire ar da să plângă,
Sub greul suspin ce s-a iscat,
Dintr-un suflet plăpând și o inima blândă,
Ce-acuma zace, ca lemnul uscat.

Urechile-mi surde îmi stau ciulite,
Să prindă doar boarea ce le-alina,
Însă, surzite de otrava-n cuvinte'
Astupate rămân de furtuna cea grea.

Întind o mână , dar, cade amortită,
Lovită de-un zid fără de viată,
Nu-i nimeni acolo si cade ciunțită
Într-un țipăt pribeag, fără sperantă.

Pe creștet lumina se joacă în umbre.
Plec capul si plâng, pierdutul izvor,
Ce-n lacrimi-durere mă scapă de tăcere.
Sunt singură-n vise, pierdută în nor.

De trăsnet și fulger strivită mă las,
Rănită adulmec un ceas, de răgaz.

Durerea dorului

Autor:Livia Bătăiosu

Mă dor clipele de dor,
Ce se așează peste mine,
Ele mă țin , nu pot să zbor,

Pe colțul Lunii , către tine.

Mă dor secundele de dor,
Ce sapă-n trupu-mi obosit,
Nu pot să zbor și nici să mor,
Trăiesc doar,pentru că nu am murit.

Mă dor si nopțile de dor,
Ce mă lovesc cu vise fară vise,
Mă-nalț ușor să prind un nor,
Dar cad, brutal, la porți închise.


Mă dori și tu, mă dori cu dor,
Ce s-a născut fără să-ntrebe,
Te dor si eu, te dor cu dor
Și suferim, în nopți, tăcere.

Răsuci-va oare...

autor:Livia Bătăiosu

Răsuci-va oare vântul,
Dorul ca pe-un fir de iarbă,
Să îl culce la pământul
Lacrima ce stă s-o soarbă?

Despica-va el durerea,
Ca un trăsnet ceru-n seară,
Omorâ-va el iubirea,
Ce îmi plânge-n noapte iară?

Răsuci-va oare vântul,
Gândul plin de mătrăgună,
Să-l împrăștie-n pământul,
Care așteaptă a mea făptură?

Ar putea să îmi aline,
Sufletul ce-mi e-n furtună,
Să-mi șoptească, să-mi adie
Un cuvânt de, Noapte bună?

Plânset de nebuni

autor :Livia Bătăiosu

Se agață de cer asfințitul,
Strivind soarele la orizont,
Câmpul sângerează-n înfloritul,
Cer al nopții, negru diamant.

Murmur, zumzăit de gânduri,
Prinse-n colțul roșu al lunii,
Rătăcesc ducând pe drumuri,
Poticnind, oftând, nebunii.

Ei adorm gândind la cele,
Ce aninate au rămas,
Legănate-n colț de stele,
Fără sa le fi atins.

Dimineața apoi se naște
Peste cerul alb de nori,
Alungând murmur de gânduri,
Stergând plânset de nebuni.

Golul ierbii

Autor:Livia Bătăiosu

Rezemată stau, privesc,
În adâncul gol al ierbii,
Ce se scurge nelumesc,
Către ochiul pal al Lunii.

Văd desenul unui vis,
Ce se cațăra spre mine,
Ca licoarea de cais,
Amintindu-mi azi, de tine.


Tot din iarba încolțită,
Care fuge spre niciunde,
Se ridică , crud si animă,
Dorul care mă inundă.


Printre pietre și nisip,
Colț de iarbă înverzit,
Zace visul împietrit
Eu, privesc gândind...nimic.


Golul ierbii încolțește,
Îmbrăcându-mă în verde,
Sufletul meu odihnește,
Lângă tine și se pierde,
Pe maidanul vieții mele
Unde sunt si ești un vis,
Nelumesc, deși...atins.

Lacrimile timpului

Lacrimile timpului șterg urma pașilor tăi
Și lasă infinitul să-nflorească,
Din umezeala secundelor ochilor mei,
Ce nu-ndrăznesc să mai clipească.

Pe tâmple ce dor se cațără timpul,
Să-ngroape adevărul ce-mi scutură trupul,
Lăsând infinitul să zacă în mine,
Să-ngroape trecutul, să-ngroape un...TINE.

Timpul în lacrimi joacă si zburdă,
Pe ochi-mi lăsând o caldă cenusă,
Din sufletu-mi ars, din inima-mi plânsă,
În brațele lui mă las azi, sedusă.


O lacrima caldă a timpului sunt,
Ce șterge urma pașilor tăi,
Pășesc pe cărări, alerg pe alei,
Sunt infinit, iar tu, urma pașilor mei.

Mai stai...

Autor: Livia Bătaiosu


Mai stai să mai strivim o clipă,
Cu trupurile noastre încordate,
Să o strivim până ce pică,
În lacrimi si frânturi, necontrolate.

În palme umede să strângem timpul,
În palme ce se-mpreunează tresărind,
Sa strivim clipa, grea ca plumbul,
Ce-n inimă de atâta vreme îl simțim.

O clipă sa strivim în gene coplesite,
De lacrimi, dor si rugăminți,
O clipă care roade ca un cari în lemne putrezite,
Mai stai, oprește timpul in clipele fierbinți.