autor: L.Bataiosu
Cu zilele ma-mpac cumva,
Ma joc c-o raza, ascult o pasarea,
Ma uit la cer si lacrimile-mi pier
Ori ma trezesc vorbind cu florile de ger.
Cand zorii pleaopa-mi uda mi-o deschid;
In brate reci, tin strans acelasi gand
Ce ma doboara-n noptile pribege,
Un gand ce nu mai vrea sa plece.
Imi sapa sufletul pana la os,
Sadind un dor adanc si dureros,
Din care incolteste doar tacere
Si infloreste-n flori-durere.
Cu zilele ma-mpac cumva...
Maschez un zambet, ascund lacrima.
Cu noptile nu pot sa ma-nteleg,
Ma coplesesc si ma ucid incet..
2 comentarii:
Aceste versuri, mi-au inundat sufletul cu gânduri triste.
Alergăm, desculţi, printre sânziene, ce au furat culoarea de la soare, în timp ce gâdul, flămândul, pluteşte lin, ca un puf, ... de păpădie, .... tânjind destin.
Trăim, rătăcind, .. după noi, căutându-ne, într-un prezent tot mai bolnav, un prezent în care trecutul, încă mai speră să-şi vindece rănile.
Să scrii, mereu să scrii, să nu te opreşti, nici când prezentul, sătul de tine, îţi va urla .. să te opreşti.
Cuvintele, versurile, sunt lacrimile sufletului, lacrimi ce se strecoară afară, la lumină, .... pentru a fi sorbite de,..de razele unei noi speranţe.
Multumesc, cred ca ai mai citit din ce scriu, sanzaienele, papadia, vantul, .....sunt prietenii mei...chiar si suferinta care paveaza drumul spre fericire....
Trimiteți un comentariu