Cu zilele mă-mpac cumva,
Mă joc c-o rază, ascult o păsărea,
Mă uit la cer și lacrimile-mi pier
Ori mă trezesc vorbind cu florile de ger.
Când zorii pleaopa-mi udă mi-o deschid,
În brațe reci, țin strâns același gând
Ce mă doboară-n nopțile pribege,
Un gând ce nu mai vrea să plece.
Îmi sapă sufletul până la os,
Sădind un dor adânc și dureros,
Din care încolțește doar tăcere
Și înflorește-n flori-durere.
Cu zilele mă-mpac cumva...
Maschez un zâmbet, ascund lacrima.
Cu nopțile nu pot sa mă-nțeleg,
Mă copleșesc și mă ucid încet..
2 comentarii:
Aceste versuri, mi-au inundat sufletul cu gânduri triste.
Alergăm, desculţi, printre sânziene, ce au furat culoarea de la soare, în timp ce gâdul, flămândul, pluteşte lin, ca un puf, ... de păpădie, .... tânjind destin.
Trăim, rătăcind, .. după noi, căutându-ne, într-un prezent tot mai bolnav, un prezent în care trecutul, încă mai speră să-şi vindece rănile.
Să scrii, mereu să scrii, să nu te opreşti, nici când prezentul, sătul de tine, îţi va urla .. să te opreşti.
Cuvintele, versurile, sunt lacrimile sufletului, lacrimi ce se strecoară afară, la lumină, .... pentru a fi sorbite de,..de razele unei noi speranţe.
Multumesc, cred ca ai mai citit din ce scriu, sanzaienele, papadia, vantul, .....sunt prietenii mei...chiar si suferinta care paveaza drumul spre fericire....
Trimiteți un comentariu