Lasă-ți....

Autor:Livia Bătăiosu


Lasa-ti frunza peste fața-mi,
În frunziș să mi-o ascundă,
Durerea să nu mi-o vadă,
Soarele și nicio umbră.

Lasă-ți frunza peste ochi-mi,
Ce-n izvoare mi se scaldă,
Lacrima molocom mi-o șterge,
Cu-a ta galbenă podoabă.

Frunzele din codru lasă-ți,
Peste pieptu-mi ce suspină,
Foșnetul duios m-aline
Cand îmi cântă in surdină.

Peste trupu-mi lasă-ți frunza
Și ascunde-mă-n desiș,
Azi să fiu una cu toamna,
Mâine, frunză-n lăstăriș.

Cum ai îndrăznit?

Autor:Livia Bătăiosu

Cum ai indrăznit să-ți pui pe față
Zâmbetul atât de larg?
La zid cu tine și învață
Că fericirea e în van.

Ai îndrăznit cumva să crezi
Că meriți strop de bucurie?
Deschide ochii și-ai să vezi
Durerea, lacrima ce stă să vie.

Ai îndrăznit să speri cumva
Că soarele nu va apune,
Că norii nu vor tulbura
A ta lumină?
Noaptea stă la pândă…

De unde atâta îndrăzneală?
Pleacă-ți fruntea și primește
Vorba grea ce se pogoară,
Pe sufletul care tânjește,
După lumină….

Cum ai indrăznit să crezi că ție,
Suflet pereche al tristeții
Ți s-a dăruit o bucurie
Făr’ să platești cu lacrimi sorții.

De ce te-ar ințelege lumea,
Când ea pe sine nu se ințelege?
Ai indrăznit sa salți privirea
Când drumul către soare merge?
Pleacă-ți ochii și primește
Negura ce te cuprinde...rece.

Cum indraznesti să crezi că cel ce te ascultă
Va înțelege tot ce spui?
Cuvântul răsuci-va fără multă
Înțelepciune, te va lovi cu vorba lui.
El doar ascultă…


Am indrăznit să cred că lacrima,
Ce-o am în suflet de atâta vreme,
Va fi ștearsă, se va pierde-n palma ta,
Că sufletu-ți va înțelege
Cuvântul nerostit, tristețea mea.
Dar…cum am îndrăznit așa ceva,
Când alte lacrimi ai adus în calea mea?

Picături din sufletul tău

Autor:Livia Bătăiosu


Se scurg încet pe față-mi nestemate,
Dar nu sunt ale mele lacrimi,
Sunt picături din al tău suflet care arde,
Cuprins de dor, cuprins de patimi.


Un zâmbet fugar fruntea-mi descrețește,
Nu-i zâmbetul meu ci doar o frântură,
O picătura din sufletul tău ce traiește
În sufletul meu, în veci împreună.

În ritmuri-cascade, inima-mi bate,
Nu-mi aparține, nu-i inima mea,
E o picătură din sufletul tău ce străbate,
Prin trupu-mi ce astăzi nu vrea
Decât o fărâmă din tine...
Inimia ta!

Ursul și veverița

Autor: Livia Bătăiosu

În pădure-n luminiș,
Stă un urs într-un tufiș,
Lâng-o tufă de mur copt
Supărat și plictisit…..

Mai departe-ntr-un alun,
Se agită o veveriță.
Parc-ar vrea si ea o mură,
De la urs oare să fure??

Se codește, se-nvârtește,
Des din pleoape ea clipește,
Jucăușă năzdrăvana,
O alună-i daruiește.

Cu ochi calzi , iscoditori,
Ursu-i dă apoi o mură.
O privește și se-ntreabă,
Cine-i mica roscovană,
Ce tot umblă prin poiană?

Și atunci văzu codana,
Ochii blânzi scânteietori.
Și iși zise bucuroasă,
Ursu-i bun si iubitor.

E ciudat dar minunat,
Cum prieteni s-au legat.
Și-i găsești în luminiș,
Lângă mur într-un tufiș,
Veverița-i dă alune,
Ursul înapoi ei mure.

Un tren pierdut

Autor: Livia Bătăiosu

Aștept într-o gară pustie
În care șuieră doar vântul,
Rugina-nflorește pe șine
Și-n gară în straturi e praful.

Păianjeni coboară leneși pe pânze,
Mucegaiuri îmbracă pereții,
Peronul se scaldă-n mormane de frunze.
I-o gară sortită singurătății.

Pe șine neumblate aștept un tren,
Pierdut cumva si undeva de mult.
Așteptări în van, șinele sunt mute,
Doar eu și gara stăm în timp pierdute.

Către zări privirea caută ades,
Ea scruteaza zarea fără interes,
Apoi lunecă ușor în imensul gol,
Se oprește-n treacăt în mijloc, pe peron.

Acolo ea se uită sfidător la mine
Și mă-ntreabă rece*Oare ce-i cu tine?*
*Unde-ai fost când trenul în gară a oprit
Și pe unde oare tu, ai zăbovit?*

N-am ce să-i răspund ,doar, privesc la mine
Și atunci tristețea sufletu-mi cuprinde,
Trenul l-am pierdut undeva, cândva,
O dată cu el și fericirea mea.

Picioru-mi pășește printre frunze moarte,
Degetul îmi trece lăsând în praf urme,
Nările-mi respiră mucegaiul rânced,
Ochi-s pironiți în pustiul crâncen….

Vulpița

Autor: Livia Bătăiosu

Încet cu pasu-i de pisică,
Se strecoară o vulpiță,
Roșcovana stă la pandă,
Poate prinde o gaină.

Dă ocol pe la poiată,
Merge alene fără grabă,
Se rotește, se codește,
Nasul negru-și alungește.

Un pui mic de curcă neagră,
Rătăcește prin ogradă,
Piuie si parc-o cheamă,
O îmbie la pastramă.

Cu ochi umezi si flămânzi,
Năzdrăvana îl masoară,
Și îl vede ca pe prânz,
Stând pe foc în oală.

Dar, deodată-n bătătură,
Val-vârtej veni stăpâna.
Vulpea o luă la fugă,
Uitând puiul mic de curcă.

Lumea noastră

Autor: Livia B.& danco
   =2010=

Iubite m-aș pierde în brațele tale,
O lume în tine aș vedea,
O lume doar pentru mine,
Aș fi, doar cu inima ta.

Iubito, mi te-am dăruit pe mine,
Te înconjor cu dragostea-mi,
În brațe-am să te strâng ușor,
Cu drag și dor de-amor.

Răspuns vei avea iubite,
Iubirea născuta în zori,
Primește-mă într-o lume de vise,
Dăruiește-mi iubire și flori.

Te voi primi cum vrea pământul,
Ale toamnei ploi târzii
Și te doresc cum vor copiii,
Ale iernii fulgi zglobii.

Lacrimi de dor

Autor: Livia Bătăiosu

Ochi-mi stau să plangă...
Mi-e dor, mi-e tare dor,
Și rătăcesc prin amintiri
Să te găsesc , odor,
Atât mi-a mai ramas
Pradă să mă las,
Lacrimilor multe,
Clipelor trecute.


Coplesită sunt de dor,
Inima-mi zvacnește tare,
Lacrimile-n râușoare
Iși fac loc pe obrăjori,
Care-așteaptă mângâiere
De la unica iubire
După care plâng...

*

Purecuța

Autor: Livia Bătăiosu

Purecuța se grăbește,
Către casa-n care așteaptă,
Patru pureci hămesiți,
Ce au burta ca o scoabă.

Cinci ar fi dac-am mai pune
Purecele cel bătran,
Toți sunt haplea fără seamăn,
Și-au nevoie de-un motan.

Au o mață, însă, mițu 
E motanul cel iubit,
Și nu-l pot servi la cină,
Că-i bolnav și pricăjit.

Cum mergea dusă pe ganduri,
Îi veni promt o idee:
-Azi bărbatul meu invită,
O potaie , ce-o să steie,
Peste noapte!...Vai ce bun!
Va fi cină-ndestulată și dejun.

Când ajunse purecuța,
Vru să strige de la poartă,
Însă, mare-i fu mirarea,
Căci veranda-i era plină,
De cinci pureci grași, burtoși,
Și de-o javră cam nervoasă,
Ce lătra de vlagă stoarsă.

Obosită de pe drum,
Iși făcu si ea culcuș,
Lângă purecul bătrân,
Care-o-nbie cu blândețe,
La festin.

Sunt sau esti...

Autor: Livia Bătăiosu

Sunt șoapta care te mângâie,
Când sufletul iți plânge sub amaraul vieții,
Sunt gândul care va să vie,
Să te aline când speranța-i dat-o morții.

Sunt toamna ce te va cuprinde,
Când dorul te va-ngenunchia,
Îmbrățișat, tu, vei surâde,
În pâcla deasă vei simți căldura mea.

Sunt bruma rece ce-ți va face ochii,
Să tresară sub răceala sa,
Trezit vei fi din hăurile nopții
Iar zorii-i voi așterne-n calea ta.

Și voi fi cerul unde gândul tău,
Și-a pus dorința și chemarea,
Sau marea cu veșmântul sau,
Ce-ți va lua tristețea și durerea.

Sunt universul tău și-al meu,
Sunt nicăieri și pretutindeni,
Sunt totul tău iar tu al meu,
Suntem ceva sau poate nimeni...


$

Departe de propria-mi viață

Autor:Livia Bătăiosu

Sunt exilată de propria-mi soartă,
Împinsă într-un desiș de mărăcini,
Din când în când zăresc o poartă,
Dar, nu ajung la ea, nu pot de spini.

Dincolo-mi răzbate doar privirea
Și dorința care urlă ca o fiară,
Încătușată sunt, așa îmi e menirea,
Doar să privesc de dinafară.

Trăiesc departe de propria-mi viață,
Râvnesc la ea cu patimă si cu furie,
Cerului mă rog să-mi dea povață,
Cum să dărâm temnița sortită mie.

Pășesc cu greu, încrengături mă țin pe loc,
Răni deschise îmi storc toată vlaga,
Însă , mai am putere privirea s-o întorc,
Spre răsăritul ce-mi închide rana.

Departe de propria-mi viață mă târăsc,
Cu speranța că'ntr-o zi voi ajunge la ea,
Doar o zi, o singură zi să trăiesc,
Propria-mi viață...viața mea.

Șoapta frunzelor

Autor: Livia Bătăiosu

Șoapte stinse, zgribulite,
Frunze roiuri, răvășite,
Ce foșnesc cu glasul stins,
Duse-n vântul ce le-a prins.

Murmur verde-arămiu,
Plânset galben-ruginiu,
Care cade-n lacrămioare
Peste frunze gălbioare.

Dor in șoapte și suspine,
Toamna cade-n valuri line,
Mări de frunze și petale
Zdrențuite, fug agale.

Roșiatice simțiri,
Șoapte lungi sub reci fiori,
Legănate-n vântul rece,
Șoapta trista li se stinge.

Doar o frunză 'ncă verzuie,
Atârnată-n crengi, lălâie,
Strigă stins la celelalte,
Noapte bună, dragi surate!