Autor:Livia Bătăiosu
Cum ai indrăznit să-ți pui pe față
Zâmbetul atât de larg?
La zid cu tine și învață
Că fericirea e în van.
Ai îndrăznit cumva să crezi
Că meriți strop de bucurie?
Deschide ochii și-ai să vezi
Durerea, lacrima ce stă să vie.
Ai îndrăznit să speri cumva
Că soarele nu va apune,
Că norii nu vor tulbura
A ta lumină?
Noaptea stă la pândă…
De unde atâta îndrăzneală?
Pleacă-ți fruntea și primește
Vorba grea ce se pogoară,
Pe sufletul care tânjește,
După lumină….
Cum ai indrăznit să crezi că ție,
Suflet pereche al tristeții
Ți s-a dăruit o bucurie
Făr’ să platești cu lacrimi sorții.
De ce te-ar ințelege lumea,
Când ea pe sine nu se ințelege?
Ai indrăznit sa salți privirea
Când drumul către soare merge?
Pleacă-ți ochii și primește
Negura ce te cuprinde...rece.
Cum indraznesti să crezi că cel ce te ascultă
Va înțelege tot ce spui?
Cuvântul răsuci-va fără multă
Înțelepciune, te va lovi cu vorba lui.
El doar ascultă…
Am indrăznit să cred că lacrima,
Ce-o am în suflet de atâta vreme,
Va fi ștearsă, se va pierde-n palma ta,
Că sufletu-ți va înțelege
Cuvântul nerostit, tristețea mea.
Dar…cum am îndrăznit așa ceva,
Când alte lacrimi ai adus în calea mea?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu