Aberații...întâmplate

Autor:Livia Bătăiosu

S-a întâmplat să se întâmple,
Să fiu scârbită de prea multe,
Desfaceri și nefaceri fără nume.
Ce-au construit o astă lume.

S-a întâmplat să se întâmple,
Să spun tăcând cuvinte mute,
Să înțeleg nimic din vorbe multe,
Și totul din întreguri începute,

Să fiu acolo s-a'ntâmplat
Când, nu eram cu adevărat,
I-ar când eram necontestat,
Eram nimicul absentat.

S-a întâmplat să se întâmple
Sa fiu trăită de prea multe,
Fapte încă nenăscute,
Spuse făra să se-ntâmple.

În palma iernii

autor: Livia Bătăiosu

M-am strecurat în palma iernii,
Pe pat de fulgi să-mi odihnesc suflarea,
Să-ngheț în geruri ceasul vremii,
În viscol să-mi aștern durerea.

Ușor mi-am sprijinit o tâmplă,
Pe un sărut de crivăț ostoit,
Iar ochii mi i-am pus drept țintă,
Sloiului ce tocmai m-a lovit.

Mătasea rece mâinile-mi îmbracă,
Nu pot mișca, respir doar fulgi de nea,
Întinsă stau pe pat de promoroacă,
Ce-i viu în mine, e doar, lacrima.

Curând va fi si ea doar o steluță,
În care luna se va oglindi,
În palma iernii voi fi cub de gheață,
Pe pat de fulgi veșnic voi dormi.

Destin nescris...

Autor:Livia Bătăiosu

Mă întristează iar plămada,
Unei dorințe, unui vis,
Care mă ține încă-n nada,
Eternului destin nescris.

În frământări mă las purtată,
Spre cerul încă albăstrui,
De aștri , eu, mă las curtată,
Că alt luceafăr pe cer nu-i.

Zâmbesc amar și cu tristețe,
Șoptesc plămadei unui vis,
Că nu sunt tristă, am doar fețe
Ale destinului nescris.

Cu nopțile..

autor: Livia Bătăiosu


Cu zilele mă-mpac cumva,
Mă joc c-o rază, ascult o păsărea,
Mă uit la cer și lacrimile-mi pier
Ori mă trezesc vorbind cu florile de ger.

Când zorii pleaopa-mi udă mi-o deschid,
În brațe reci, țin strâns același gând
Ce mă doboară-n nopțile pribege,
Un gând ce nu mai vrea să plece.

Îmi sapă sufletul până la os,
Sădind un dor adânc și dureros,
Din care încolțește doar tăcere
Și înflorește-n flori-durere.

Cu zilele mă-mpac cumva...
Maschez un zâmbet, ascund lacrima.
Cu nopțile nu pot sa mă-nțeleg,
Mă copleșesc și mă ucid încet..

E iarăsi toamnă...

autor: Livia Bătăiosu

E iarăși toamnă și iar strigă,
Zilele cu friguri plumburii,
Nopțile cu brumă pică
Peste câmpuri străvezii.

Și-ncremenesc viețuitoare,
Sub coapsa ploii mohorâte,
Zvâcnind haotic aripioare,
Sub frunze coapte, amorțite.

E iarăși toamnă peste cer
Și iar va ninge fără grabă,
Sub tălpi cărunte care cern,
Melancolia fără vlagă.


Apăsător e duhul toamnei,
Sfâșietoare-i liniștea ce-o țese,
Din cețuri dese, ale doamnei,
Mătăsuri din păduri culese.

E iarăși toamnă înspre iarnă
Și-ncremenesc viețuitoare,
S-a stins si cerul de aramă,
În bruma care acum înfloare.

Somnolență...

Autor: Livia Bătăiosu

Plouă-ncet și somnoros,
Peste câmpul încă verde,
Care zace-n frig apos,
Mustăcind în zări se pierde,

Amorțite, zăpăcite,
Muștele lovesc în geam,
Precum frunzele zdrelite
Care lunecă din ram.

Vântul face piruete,
Adunând puf si scaieți,
Făcând salbe și barete,
Norilor de vată, șterși...

Stropii desenează-n praf,
Buburuze-n picățele,
Alergate de-un gândac
Somnoros...la fel ca ele.

Gândurile curg încet,
Înnotând către niciunde,
Amorțită stă în piept,
Inima în ritmuri surde.

Plouă-ncet și amorțit,
Cu stropi reci ce s-au trezit,
Ca să-mbrace-n moleșeală
Somnul, care stă s-adoarmă.

Plămadă

autor: Livia Batăiosu

Te-am plămădit din vis și neguri,
Sub al meu creștet pernă te-am făcut,
Să-mi sorbi în noapte râuri-picuri,
Ce curg din ochi-mi care te-au dorit.

Și-adorm , așa, visând la tine,
Plămadă a gândului, nălucă!
Spunându-mi că ți-e dor și că ți-e bine.
Tresar , când, noaptea e pe ducă...

Și te frământ cu mâna-nfometată,
Cu mângâieri pierdute în suspine,
Gândind la forma de-altadată,

Întregului ce astăzi zace-n mine.

Te-am plămădit în trupul meu,
Luând bucăți din suflet și din tine.
Nălucă, azi, ca tine sunt și eu,
Sunt o plămadă a-ntregului de mâine.