Sunt sau ești...

Autor: Livia Bătăiosu

Sunt șoapta care te mângâie,
Când sufletul iți plânge sub amaraul vieții,
Sunt gândul care va să vie,
Să te aline când speranța-i dat-o morții.

Sunt toamna ce te va cuprinde,
Când dorul te va-ngenunchia,
Îmbrățișat, tu, vei surâde,
În pâcla deasă vei simți căldura mea.

Sunt bruma rece ce-ți va face ochii,
Să tresară sub răceala sa,
Trezit vei fi din hăurile nopții
Iar zorii-i voi așterne-n calea ta.

Și voi fi cerul unde gândul tău,
Și-a pus dorința și chemarea,
Sau marea cu veșmântul sau,
Ce-ți va lua tristețea și durerea.

Sunt universul tău și-al meu,
Sunt nicăieri și pretutindeni,
Sunt totul tău iar tu al meu,
Suntem ceva sau poate nimeni...


$

Departe de propria-mi viață

Autor:Livia Bătăiosu

Sunt exilată de propria-mi soartă,
Împinsă într-un desiș de mărăcini,
Din când în când zăresc o poartă,
Dar, nu ajung la ea, nu pot de spini.

Dincolo-mi răzbate doar privirea
Și dorința care urlă ca o fiară,
Încătușată sunt, așa îmi e menirea,
Doar să privesc de dinafară.

Trăiesc departe de propria-mi viață,
Râvnesc la ea cu patimă si cu furie,
Cerului mă rog să-mi dea povață,
Cum să dărâm temnița sortită mie.

Pășesc cu greu, încrengături mă țin pe loc,
Răni deschise îmi storc toată vlaga,
Însă , mai am putere privirea s-o întorc,
Spre răsăritul ce-mi închide rana.

Departe de propria-mi viață mă târăsc,
Cu speranța că'ntr-o zi voi ajunge la ea,
Doar o zi, o singură zi să trăiesc,
Propria-mi viață...viața mea.

Șoapta frunzelor

Autor: Livia Bătăiosu

Șoapte stinse, zgribulite,
Frunze roiuri, răvășite,
Ce foșnesc cu glasul stins,
Duse-n vântul ce le-a prins.

Murmur verde-arămiu,
Plânset galben-ruginiu,
Care cade-n lacrămioare
Peste frunze gălbioare.

Dor in șoapte și suspine,
Toamna cade-n valuri line,
Mări de frunze și petale
Zdrențuite, fug agale.

Roșiatice simțiri,
Șoapte lungi sub reci fiori,
Legănate-n vântul rece,
Șoapta tristă li se stinge.

Doar o frunză 'ncă verzuie,
Atârnată-n crengi, lălâie,
Strigă stins la celelalte,
Noapte bună, dragi surate!

Din geana zorilor

Autor: Livia Bătăiosu

Din geana zorilor am rupt o stea,
Înlăcrimată-n rouă de tristețea nopții,
O țin în palmă, e surata mea,
Ce-mi este călăuză pe drumul greu al vieții.

Vesmântul cerului de neagră catifea,
Îl impărțim când visul mă cuprinde,
Mă văd zburând, mă văd o stea,
Dar, făr' de lacrimi suferinde.

Nu-s singură, nici trista si nici abătută,
Când lacu-mi cântă clipocind,
Când licuricii mă încântă
Cu dansul lor zburdalnic, chicotind.

Pășesc pe vânt, mă legăn pe luceferi,
Mătasea norilor mi-o fac culcuș,
Ori spumeg marea, ori opresc,
Valul uriaș din al său urcuș.

Lucesc în păru-mi picuri albi de rouă,
Cuprinsă-n salba stelelor, cunună,
Zâmbesc când mândra Lună Nouă,
Îmi stă alaturi ținându-mă de mână...

Din geana nopții am rupt visul,
Ce dăinuie până în zori,
Când soarele m-aruncă în abisul,
Zilelor pustii si tristelor cântări....

Jocul lacrimii

Autor: Livia Bătăiosu

Îți joacă lacrima-n priviri,
Când îți vorbesc de mine,
De parca-r răsări din amintiri,
Atunci când, ieri , eram cu tine.

O alta-mi joacă pe obraz,
Hrănind crisparea , suferința,
Luând nuanța de topaz,
Uitând de pace si dorință.

În joacă lacrima ucide dorul,
Înneacă atâtea ne-mpliniri,
Atâtea vise care trec hotarul,
Ce  sunt ucise-n lacrimi ...în uitări.

Doar jocul viu ce se strecoară,
Prin linii fine sau adânci,
Pe buze arde și-n fioară,
Trezind, o amintire...de atunci.

Steaua nopții mele

autor: Livia Bătăiosu

Străluce steaua-n care pașii tăi,
Urmă și-au lăsat și încă te zăresc,
Pulberea lăsată-n urma ei
Mă-nvăluie, spre vis pășesc...

În vis, tu, mi-ai lăsat speranța,
Că noaptea se va destrăma,
Și va rămâne doar romanța,
Iubirii noastre născută pe o stea.

În chip de stea, luceafăr fără moarte,
M-ademenești cu veșnicia printre stele,
Eu, te urmez adânc în noapte,
Cuprinsă-n doruri mari și grele.

Steaua nopții mele o privesc,
Ce ți-a dat născare chip ceresc.
Înfrigurată, plâng, cerșesc ,

Să-ți văd din nou surâsul îngeresc.

Picuri...

autor:Livia Bătăiosu

Picuri roșiatici izvorăsc din mâna-mi,
Ce cu sete apucase fulger sângeriu,
Vârtej de foc ardea deasupră-mi,
Și am lovit al vieții negru râu.

Picuri rubinii născuți din al meu trup,
Martori ai durerii ce azi m-au năpădit,
Ca lava din străfunduri adunată-n munte,
Lovind tăcerea, durerea s-o înfrunte.

Picuri cristalini rostogoliți pe pleoape,
Curați ca inima ce te dorește.
Te cheamă, suflet de departe,
Întinde mâna și oprește,
Izvorul nesecat de lacrimi.