Un tren pierdut

Autor: Livia Bătăiosu

Aștept într-o gară pustie
În care șuieră doar vântul,
Rugina-nflorește pe șine
Și-n gară în straturi e praful.

Păianjeni coboară leneși pe pânze,
Mucegaiuri îmbracă pereții,
Peronul se scaldă-n mormane de frunze.
I-o gară sortită singurătății.

Pe șine neumblate aștept un tren,
Pierdut cumva si undeva de mult.
Așteptări în van, șinele sunt mute,
Doar eu și gara stăm în timp pierdute.

Către zări privirea caută ades,
Ea scruteaza zarea fără interes,
Apoi lunecă ușor în imensul gol,
Se oprește-n treacăt în mijloc, pe peron.

Acolo ea se uită sfidător la mine
Și mă-ntreabă rece*Oare ce-i cu tine?*
*Unde-ai fost când trenul în gară a oprit
Și pe unde oare tu, ai zăbovit?*

N-am ce să-i răspund ,doar, privesc la mine
Și atunci tristețea sufletu-mi cuprinde,
Trenul l-am pierdut undeva, cândva,
O dată cu el și fericirea mea.

Picioru-mi pășește printre frunze moarte,
Degetul îmi trece lăsând în praf urme,
Nările-mi respiră mucegaiul rânced,
Ochi-s pironiți în pustiul crâncen….