Lacrimile timpului șterg urma pașilor tăi
Și lasă infinitul să-nflorească,
Din umezeala secundelor ochilor mei,
Ce nu-ndrăznesc să mai clipească.
Pe tâmple ce dor se cațără timpul,
Să-ngroape adevărul ce-mi scutură trupul,
Lăsând infinitul să zacă în mine,
Să-ngroape trecutul, să-ngroape un...TINE.
Timpul în lacrimi joacă si zburdă,
Pe ochi-mi lăsând o caldă cenusă,
Din sufletu-mi ars, din inima-mi plânsă,
În brațele lui mă las azi, sedusă.
O lacrima caldă a timpului sunt,
Ce șterge urma pașilor tăi,
Pășesc pe cărări, alerg pe alei,
Sunt infinit, iar tu, urma pașilor mei.
2 comentarii:
Lasat-a oare timpul prapastie atata de mare intre suflet si trup, astfel incat cineva cum esti tu, sa-i resimta prezenta? A luat oare timpul cu el in zbor, sensibilitatea si frumusetea interioara, cu care poti trai cat pe lume ti-e lasat? Nu. Nu, Lidia. El este doar o dimensiune la care ne raportam viata. Doar atat. Tineretea ramane. Si va ramane, in tine, in mine, in noi toti aceia ce inca stim cand sa radem, cand sa visam fain, sau cand sa ne bucuram de lucruri marunte... Asta daca nu cumva societatea in care traim, ne-a transformat, nu timpul!
Timpul....el mi-a luat aproape tot...poate asa simt acum, poate asa am simtit atunci si poate asa voi simti intotdeauna...
ah, am uitat sa salut intai....
Salutare J.C. :)
Trimiteți un comentariu