autor.Livia Bătăiosu
De tunet și fulger strivită mă las,
Rănită adulmec un ceas de răgaz,
Aș vrea să mă mișc dar prinsa de pas,
Înlemnesc, îngrozită de zgomotul-glas.
Pironita-mi privire ar da să plângă,
Sub greul suspin ce s-a iscat,
Dintr-un suflet plăpând și o inima blândă,
Ce-acuma zace, ca lemnul uscat.
Urechile-mi surde îmi stau ciulite,
Să prindă doar boarea ce le-alina,
Însă, surzite de otrava-n cuvinte'
Astupate rămân de furtuna cea grea.
Întind o mână , dar, cade amortită,
Lovită de-un zid fără de viată,
Nu-i nimeni acolo si cade ciunțită
Într-un țipăt pribeag, fără sperantă.
Pe creștet lumina se joacă în umbre.
Plec capul si plâng, pierdutul izvor,
Ce-n lacrimi-durere mă scapă de tăcere.
Sunt singură-n vise, pierdută în nor.
De trăsnet și fulger strivită mă las,
Rănită adulmec un ceas, de răgaz.
